Campia De Vest 2d2p55

Câmpia de Vest 1. Poziţie geografică, denumire, limite, cunoaşterea în literatura de specialitate Se desfăşoară în vestul României între graniţa de stat cu Ungaria şi Iugoslavia (vest) şi Dealurile de Vest, Munţii Zarand şi Munţii Oaş (est). Matematic prin nord trece paralela de 48º 01’, iar la sud cea de 45º 14’; extremitatea vestică (Beba Veche) este marcată de meridianul de 20º 15’, iar cea estică de meridianul de 22º 14’. Face parte dintr-o mare unitate depresionară (Depresiunea Panonică) şi din Bazinul Mijlociu al Dunării, în estul căreia se află. Prin ea trece toată reţeaua de drumuri care leagă România de statele din vestul şi centrul Europei. Suprafaţa este de cca. 17 100 kmp (7% din cea a României); are o dezvoltare nordsud de cca. 520 km şi lăţimi (est vest) variabile (între 10 km în dreptul oraşului Oradea şi peste 120 km în axul Mureşului). La scara Europei este o subunitate a Depresiunii Panonice sau a Câmpiei Dunării Mijlocii sau Câmpiei Tisei. Denumirea acestei subunităţi este dată diferit în lucrările de geografie – Câmpia Tisei (Şt. Manciulea, 1923), Câmpia de Vest (V. Tufescu, 1974), Câmpia Banato-Crişană (Enciclopedia României, 1983), Câmpia Banatului şi Crişanei (Geografia României, vol. IV, 1992). Frecvenţa cea mai mare în ultimele decenii o are termenul de „Câmpia de Vest”. Limita de vest coincide cu graniţa României; genetic şi prin caracteristici, diferitele subunităţi ale ei se extind la vest de aceasta. Limita de est are o desfăşurare sinuasă cu pătrunderi în lungul marilor culoare de vale şi a depresiunilor (în vestul Munţilor Apuseni şi retrageri spre vest în dreptul unor masive muntoase sau a principalelor subunităţi deluroase): până la Someş, ul se realizează în cea mai mare parte cu Munţii Oaş, printr-un glacis coluvio-proluvial care se află la o altitudine de cca. 150 – 170 m; limita trece prin localităţile Talna Mare – Turţ – Turulung – Călineşti – Seini care se află pe acest glacis; este un net, munţii alcătuiţi din roci eruptive şi cu înălţimi de 300 – 600 m domină prin versanţi cu pantă foarte mare şi încă bine împăduriţi, câmpia care apare netedă şi cu folosinţă agricolă; între râurile Someş şi Barcău ul se face dominant cu subunităţi din Dealurile Silvaniei. Prezintă caracteristici diferite pe sectoare. Astfel, între localităţile Seini – Crucişor ea secţionează culoarul Someşului care se lărgeşte rapid spre vest, terasele acestuia coborând până se pierd în câmpie; în dreptul localităţii Seini este dominată de culmi din sud-vestul Munţilor Igniş; la est de aliniamentul Seini – Crucişor se află culoarul Someşului ce trece prin Depresiunea Baia Mare. Între Crucişor – Viile – Satu Mare – Ardud (E) – Belting pe râul Crasna ul câmpiei cu Dealurile Codrului se face printr-un glacis la 160 – 200 m care apare ca un plan înclinat între versanţii dealurilor care se ridică la 200 – 300 m şi câmpia joasă. Între văile

1

Crasna şi Barcău limita trece prin localităţile Supuru de Jos – Tâşnad (SE) – Marghita, separând o treaptă mai înaltă a câmpiei (la 180 – 200 m) netedă şi cu dominantă agricolă de Dealurile Crasnei; între Barcău şi Mureş ul cu unităţile deluroase şi cu Munţii Zarand este foarte sinuos şi urmăreşte şirul localităţilor: Marghita – Oradea (E) – Băile 1 Mai – Apateu – Tinca (E) – Holod – Şoimi – Craiva (E) – Beliu – Sebiş – Ineu (S) – Tăuţ – Şiria - Păuliş. Apar trei aspecte: a. Pătrunderea câmpiei pe culoarele văilor (îndeosebi pe Barcău, Crişul Negru, Crişul Alb şi Cigher) la nivelul luncii şi terasei inferioare din cadrul acestora, b. Dealurile care sunt încă bine împădurite se termină aproape brusc deasupra treptelor mai înalte ale câmpiei pe care se află diverse culturi (cereale, livezi, vii). Pe tot acest parcurs ul se află la 150 – 180 m marcând diferenţe evidente sub raport hipsometric, structural, în folosinţa terenurilor; pe el se înşiră cel mai înalt aliniament al aşezărilor din câmpie. Între Şiria şi Păuliş, Munţii Zarand, cu înălţimi de 400 – 500 m, se termină printr-un glacis viticol important cu desfăşurare la 110 – 130 m; la sud de Mureş limita îşi păstrează caracterul sinuos, cu pătrunderi mari spre est pe culoarele văilor Bega, Timiş, Pogăniş, Bârzava, Caraş ceea ce face ca lăţimea ei să fie de peste 150 km. În dreptul principalelor subunităţi deluroase ul variază fie că apare net, subliniat de versanţi cu pantă ridicată, fie că este lin încât cu greu se poate realiza o delimitare (la sud de Pogăniş). ul poate fi dus la intervalul hipsometric de 150 – 180 m (la 180 – 200 m la sud de Pogăniş unde există mai multe glacisuri extinse). În cercetarea geografică a câmpiei se pot separa două categorii de studii: unele referitoare la analize pe componente geografice şi limitate la anumite sectoare (îndeosebi în bazinul Crişurilor) şi altele care s-au referit la întreaga câmpie. Între acestea din urmă sunt lucrările lui Şt. Manciulea (1923 - 1938), L. Someşan (1938, 1939), V. Mihăilescu (1966), P. Coteţ (1967), Al. Savu (1958), Gh. Măhăra (1973), I. Berindei (1974), Gr. Posea (1988, 1992, 1995, 1997). La acestea se adaugă capitole însemnate din Monografia geografică a României (1961), Geografia României (vol.I, 1983; vol. IV, 1992), teze de doctorat asupra unor subunităţi din câmpie (Gh. Măhăra, A. Bogdan, V. Ardelea, Ianoş I.) sau din regiuni limitrofe în care sun analizate probleme ce implică şi spaţiul câmpiei (E. Vespremeanu, Aurora Posea, 1977, Gh. Măhăra 1977, P. Tudoran 1983) etc. 2. Elemente de geologie şi evoluţie paleogeografică Câmpia de Vest face parte din Depresiunea Panonică formată la mijlocul neozoicului prin fragmentarea şi coborârea sectorului cristalin din vestul Carpaţilor Occidentali. Ulterior a fost bazin de sedimentare în care s-au acumulat formaţiuni detritice cu grosimi variate. Deci în alcătuirea geologică a acesteia intră un fundament şi o suprastructură sedimentară. 2.1. Fundamentul (proterozoic – paleozoic- mezozoic) este constituit din şisturi cristaline şi depozite cretacice. Definitivarea structurii lor s-a realizat de către mişcările laramice. Ulterior el a fost fragmentat de un sistem de falii cu desfăşurare aproape perpendiculară. Există falii orientate nord-sud (specifice regiunii panonice) între care cele care trec pe la Carei – Oradea (V); Arad şi Timişoara (M. Săndulescu). Ele separă

2

un domeniu vestic puternic afundat de altul estic format din blocuri cu poziţie diferită pe verticală. Blocurile sunt separate de falii dezvoltate de la est la vest (valii carpatice). Există blocuri mult coborâte cu caracter de graben (în lungul Someşului, Crişului Repede, Crişului Negru, Crişului Alb, Begăi, Timişului etc.) între care se află blocuri ridicate (frecvent în prelungirea masivelor carpatice). 2.2. Sedimentarul neozoic, în condiţiile unei astfel de poziţii a blocurilor din fundament, va avea grosimi deosebite. În cadrul grabenelor atinge 3000 – 5000 m pe când în dreptul blocurilor horst doar câteva sute de metri. Există două cicluri de sedimentare: helveţian – sarmaţian cu depozite variate, ce au grosimi mari în grabene; sunt gresii, argile, nisipuri, calcare, tufuri depuse în regim marin sau lacustru; mişcările de la finele sarmaţianului au exondat regiunea. Ponţianul marchează o nouă transgersiune pe fondul unei subsidenţe active (mai ales în grabene); se acumulează nisipuri, pietrişuri, argile, marne. Din dacian (mişcările arctice) şi mai ales la finele romanianului(mişcările valahe) ridică diferenţiat regiunea care devine treptat o câmpie mlăştinoasă cu sectoare lacustre (îndeosebi grabene) unde subsidenţa este activă în anumite faze şi spre care se îndreptau râurile ce veneau din Munţii Apuseni şi Munţii Banatului. Acestea aduc cantităţi mari de aluviuni pe care le depun formând (în cuaternar) câmpii înalte de glacis în prelungirea spre vest a teraselor din dealuri şi munţi. 2.3 Mişcările tectonice din faza valahă care au înălţat munţii s-au reflectat şi în spaţiul Câmpiei de Vest printr-un joc pe verticală al blocurilor. Ca urmare unele au suferit ridicări slabe, altele subsidenţe iar local (la sud de Mureş) cuvertura sedimentară a căpătat o ondulare-cutare. Tot un reflex al acestui joc al blocurilor din adânc sunt şi mişcările seismice care se manifestă la anumite intervale de timp (mai ales la sud de Mureş după anul 1990). 3. Relieful 3.1. Elemente morfografice şi morfometrice Pe ansamblu este o unitate de câmpie netedă desfăşurată între 90 şi 200 . La nord de Salonta altitudinile sunt între 100 şi 140 m şi doar la ul cu dealurile urcă la 150 – 160 m. La sud de Salonta pe de-o parte se află sectoarele cele mai coborâte de 90 – 100 m (în bazinul Crişului, între Mureş şi Bârzava cu accent pe Timiş şi Bega), iar pe de alta câmpii înalte lângă dealuri la 140 – 160 m ce urcă uneori spre acestea până la 200 m. Altimetric domină treapta de 90 – 110 m în jumătatea vestică a câmpiei şi cea de 120 – 160 m în cea estică ceea ce indică o cădere generală spre vest. Caracteristicile morfologice sunt dependente de modul de formare pe ansamblu şi local a câmpiei. A rezultat printr-un proces continuu de acumulare a unui volum imens de materiale cărate de râuri din Carpaţi şi depuse sub forma unor conuri de aluviuni mai mult sau mai puţin aplatisate. Ceea ce a diferenţiat acest proces, determinând o serie de deosebiri în fizionomia regională a câmpiilor au fost: - poziţia ariilor de subsidenţă, succesiunea în timp a intensităţii lăsării şi felul aluviunilor cărate. Ca urmare în Câmpia de Vest pot fi separate mai multe tipuri şi subtipuri genetice. După Gr. Posea (1992) acestea sunt:

3

-

Câmpii înalte în cea mai mare măsură cu poziţie subcolinară situate frecvent la 120 – 180 m şi care domină albiile râurilor cu 10 – 25 m. Genetic includ câteva subtipuri – câmpiile de glacis (între Crişul Repede şi Teuz, pe stânga Barcăului, la ul cu Dealurile Crasnei şi Codrului, ale Munţilor Oaş şi Zarand etc.) cu caracter eroziv sau aluvio-proluvial; câmpii piemontane (câmpiile Vinga – vechi con coluvial al Mureşului, Cigher pe conul acestui râu construit în nordul M. Zarand, Buziaşului pe conul Pogănişului şi Bârzavei pe conul râului omonim); câmpii de terase la ieşirea din munţi a principalelor râuri în cadrul „golfurilor depresionare”; sunt formate din 1-3 terase al căror pod se lărgeşte foarte mult aval (pe stânga Crişului Alb, pe Bega sub Podişul Lipovei, pe stânga Timişului în aval de Caransebeş etc), câmpii tabulare cu loess care la origine au avut caracter piemontan (conuri de aluviuni) dar care în timp au fost acoperite de nisipuri sau loess; sunt înconjurate de câmpii joase (Câmpiile Carei, Nădlac, Arad etc.). Câmpii joase desfăşurate în regiunile coborâte unde subsidenţa încă activă a impus un intens proces de aluvionare. Se află la o altitudine de 90 – 100 m. Uneori se ridică deasupra albiilor cu câţiva metri reprezentând lungi înalte pe Crişul Alb, Crişul Negru, Timiş sau partea terminală a terasei inferioare (pe dreapta Someşului şi pe stânga Crasnei). Alteori se află la nivelul albiilor sau chiar sub acestea (între ele şi albii se interpun grinduri de nisip). De exemplu Câmpia Timişului Inferior, Câmpia Salontei. Sunt câmpii care în lipsa drenajului au caracter mlăştinos. Până la îndiguire erau frecvent inundate la creşterile de nivel ale râurilor. 3.2. Trepte de relief . Deşi pe ansamblu Câmpia de Vest apare ca o întinsă suprafaţă cu o netezime mare, în detaliu pot fi separate forme de relief care se dispun etajat şi care au rezultat di pleistocenul mediu până în prezent. Piemonturi. Sunt conuri aluviale (Câmpii piemontane) extinse, acumulate în sectoare în care subsidenţa era mia puţin activă. Gr. Posea indică astfel de tipuri de relief la Carei (conurile Tisei şi Someşului) şi cele construite de Mureş la ieşirea din dealuri Vinga (în structura ei N. Mihăilă, N. Popescu, 1988 au separat în bază un complex de pietrişuri şi bolovănişuri şi un complex superior nisipo-argilos echivalente unor nivele de terase din dealuri), Arad şi Jimbolia (două conuri corespunzătoare terasei a doua). Glacisurile cu origine variată (de eroziune, aluviale, proluviale) apar la ul cu dealurile şi munţii. Cei care au studiat diferitele sectoare ale Câmpiei de vest au separat în spaţiul acesteia patru generaţii de glacisuri care se racordează cu terasele râurilor. Dezvoltarea mare a lor a dus frecvent la individualizarea unor câmpii de glacis. Terasele există în lungul râurilor mari numai în câmpiile înalte şi la ul cu dealurile. Spre vest ele coboară şi podul se lăţeşte până se confundă cu nivelul câmpiei sau trec în nivele de glacisuri. Există un număr de 1-5 terase diferite de la un râu la altul: după Gr. Posea 4 la Timiş, Mureş, Crişuri, Crasna, 3 pe Someş şi 2 pe Bârzava etc. Se desfăşoară predominant pe partea stângă, râurile suferind o deplasare spre dreapta de unde şi înclinarea podurilor teraselor spre nord. Înălţimea, extensiunea şi modul de trecere în câmpie sunt diferite. După Gr. Posea (1992), prin generalizare, acestea sunt: terasa de 4 – 10 m îngustă, se pierde repede în câmpie la nivelul luncii; terasa de 10 – 25 m , în câmpie are dezvoltarea cea mai mare, înaintează spre vest cel mai mult trecând în

4

nivelul glacisului inferior; terasa de 30 – 35 m, este mai slab dezvoltată şi trece în câmpiile de glacis; terasa de 45 – 60 m larg desfăşurată între Crişul Repede şi Timiş; trece la margine dealurilor în cel mai înalt glacis din câmpie. În depozitul de aluviuni se separă din orizontul bazal cu pietrişuri grosiere şi unul superior cu nisipuri, pietrişuri mărunte şi argile. Peste acesta se află un orizont de argilă roşie (t30-35 m şi t45-60 m) şi loessuri sau depozite loessoide. În formarea teraselor importanţă au avut: - ridicările sacadate ale regiunii deluroase, lăsările în câmpie şi oscilaţiile climatice în pleistocenul superior-holocen. Prin sintetizarea datelor diferiţilor autori Gr. Posea (1992) stabileşte următorul sistem de terase: t45-60m – riss, t30-35 m – wurm II, t4-10m wurm III. Luncile au caracteristici diferite în cele două categorii de câmpie. În cele înalte au maluri evidente, grinduri, una-două trepte, albii părăsite, belciuge, popine, conuri aluviale ale afluenţilor etc. În câmpiile joase malurile lipsesc sau sunt slab conturate; lateral de albia propriu-zisă sunt numeroase albii părăsite sau prin care apa circulă la revărsări, apoi bălţi în sectoarele mai joase. În ultimele două secole s-au realizat numeroase canale de desecare, diguri, ramblee, etc. În alcătuire domină nisipurile, pietrişurile mărunte; în ele s-a identificat un nivel de arbori foarte groşi parţial carbonizaţi. Sunt de vârstă holocenă. 3.3. Procesele geomorfologice actuale sunt deosebite în cele două tipuri de unităţi ale câmpiei. În cele înalte se produc pluvio-denudarea, forme simple de şiroire, în albiile râurilor eroziune laterală şi aluvionări, iar pe podurile interfluviale procese eoliene (Carei) şi de tasare. În câmpiile joase sunt specifice revărsările, aluvionările bogate, colmatarea spaţiilor depresionare; pe câmpurile cu exces de umiditate şi argiloase apar salinizări şi crăparea şi decojirea. 3.4. Evoluţia reţelei hidrografice s-a înfăptuit sub influenţa a doi factori – aluvionarea bogată ce a dus la formarea unor conuri aluviale extinse, la ridicarea nivelului albiei şi la procese de divagare şi variaţia în timp a intensităţii centrelor de subsidenţă. Cele mai multe modificări s-au produs în câmpiile joase. Someşul de la un curs spre SV, pe valea Ierului şi-a mutat albia spre NV şi apoi în câteva faze spre vest. Barcăul s-a deplasat tot timpul spre dreapta, Crişul Repede a pendulat când spre Barcău (NV) când spre vest. Crişul Negru a curs şi spre sud-vest către Crişul Alb. Mureşul a avut albii spre NV, V şi SV dezvoltând de fiecare dată conuri aluviale extinse. Timişul a pendulat între o albie spre Bega şi alta către sud etc. Începând cu finalul secolului al XVIII-lea, dar mai ales în secolul XX, pentru valorificarea spaţiului agricol şi eliminarea revărsărilor în întreaga câmpie au fost amenajate canale de legătură între arterele hidrografice principale, canale de colectare a apei afluenţilor cu regim torenţial ce vin din dealuri; s-au construit diguri şi corectat unele sectoare de albie, s-au făcut canalizări (Bega, Ier, Homorod, Crasna, Bârzava etc.). 4. Clima Prin poziţia geografică face parte din zona de climă temperată prin altitudine şi relief din tipul de climat de câmpie, iar prin localizare se află în aria influenţelor oceanice.

5

4.1. Factorii genetici ai climei Desfăşurarea pe mai mult de 30 de latitudine face ca valorile radiaţiei solare să scadă de la 125 Kcal/cm2 (la sud de Timişoara) la 117,5 Kcal/cm 2 (în nordul câmpiei) aceasta în condiţiile în care numărul de ore de strălucire a Soarelui se micşorează în acelaşi sens de la peste 2200 la sub 2000. În timpul anului , în semestrul cald se înregistrează între 87,5 Kcal/cm2 (N) şi 92,5 Kcal/cm2 (SV) în condiţiile unui dominat cer senin cu 1400 şi respectiv 1550 ore de strălucire a Soarelui. În sezonul rece există o mai mare omogenitate, cerul fiind în mare măsură acoperit (doar 600 – 650 ore de strălucire a Soarelui) maximul fiind în regiunea Timişoarei. Pe luni, valorile cele mai ridicate sunt în august – septembrie, iar în cele mai scăzute în ianuarie şi decembrie. Circulaţia maselor de aer este dominat vestică facilitată de deschiderea largă pe această direcţie. Ea cunoaşte o pondere diferită spaţial şi în timp pe trei coordonate – din sud-vest (mase umede, calde mediteraneene), vest (mase umede şi răcoroase) şi nord-vest (reci şi umede). Uneori pătrund şi mase reci polare şi nord-estice care produc scăderi de temperatură şi mai rar fenomene de viscol. Prezenţa slabă a acestora în raport cu alte regiuni din ţară se datoreşte desfăşurări arcului carpatic care constituie o barieră pe direcţia propagării lor. Netezimea câmpiei şi uniformitatea peisajelor impun desfăşurarea relativ unitară a valorilor elementelor meteorologice şi mai slabă separare de topoclimate. 4.2.Potenţialul termic, relevat prin valori moderate, indică veri calde dar nu fierbinţi, cu un număr restrâns de intervale secetoase şi de uscăciune, toamne lungi, ierni scurte şi cu puţine zile geroase şi primăveri timpurii. Desfăşurarea izotermelor este aproape paralelă şi ca dispunere în scădere de la vest la est. Izotermele anuale sunt: 11º C în sud (lângă graniţă, între Bega şi Bârzava), 10º C în dealuri (în sud) şi în vecinătatea ului acestora cu câmpia până la sud de Carei, şi 9º C în nord la ul Câmpiei cu dealurile şi cu Munţii Oaş. Deci o scădere a temperaturii medii anuale de la SV către N (10,9º C la Timişoara şi 9,7º C la Satu Mare). Situaţii apropiate apar în mersul izotermelor lunilor de iarnă şi vară. În ianuarie (luna cea mai rece) izoterma de - 1º C înconjoară un areal în sud (câmpiile Timiş şi Gătaia), cea de - 2º C se află începând din dreptul Dealurilor Lipovei şi până la sud de Carei la marginea estică a câmpiei, iar cea de -3º C în extremitatea nordică. Deci trei areale distincte în sud: sub - 1º C, în cea mai mare parte a câmpiei, între -1º C şi - 2º C şi doar în câmpiile Carei şi Someşului între -2º C şi -3º C (Timişoara -1,2º C; Satu Mare -2,5º C). Dacă în sud doar în ianuarie media este negativă (decembrie şi februarie au valori medii pozitive) în nord în toate lunile din timpul iernii mediile sunt negative. Izotermele lunii iulie sunt: 22º C în sud-vest (o fâşie între Jimbolia şi Oraviţa), 21º C în estul câmpiei (lângă dealuri, din sud şi până aproape de Valea lui Mihai), 20º C la ul cu dealurile Silvaniei şi Munţii Oaş (21,6º C la Timişoara şi 20,3º C la Satu Mare). În timpul anului diferenţele mediilor de la o lună la alta sunt de 1-2 º C iar în cele de iarnă şi vară şi 4-5º C primăvara şi toamna. Totodată se menţine scăderea cu 2-2,5 º C între regiunile sudice şi cele nordice. Şi ceilalţi parametrii termici reflectă diferenţa dintre câmpiile de la sud şi nord de Mureş. Temperaturile absolute maxime sunt peste 40º C la sud (Jimbolia 42,5º C la 1.07.1950) reflectând frecvenţa maselor de aer tropicale şi sub această valoare la nord (39,4º C la Satu Mare 16.08.1952). Temperaturile minime zilnice ≥ 0 sunt în sud între ultima decadă a lunii februarie (la Jimbolia chiar mai devreme din a doua decadă) şi până la finele lui decembrie, iar la nord între prima decadă a lunii martie şi începutul lui decembrie, deci o diferenţă de 1-2 săptămânile.

6

În sud sunt peste 280 zile fără îngheţ care este posibil între sfârşitul lui octombrie şi aprilie (93 la Timişoara), cca. 20 zile de iarnă, cca. 100 zile cu temperaturi ≥ 30º C (37 zile la Timişoara). În nord zilele cu îngheţ depăşesc valoarea de 100 (103 la Satu Mare), cele de iarnă sunt în jur de 206, cele de vară sub 25 iar cele tropicale de până în 20. Dacă în sud suma anuală a temperaturilor mai mari de 5º C, indicator de favorabilitate a culturilor agricole, depăşeşte 3500 (în peste 240 zile), în nord acesta ajunge la 3500 (în peste 240 zile). Amplitudinile termice sunt de 27º C în nord şi 29º C în sud, iar cele absolute între 69 şi 70º C în nord şi 72-76º C în sud; ele relevă caracterul continental al climatului dar mai moderat în raport cu Câmpia Română. În raport cu valorile temperaturilor în în aer la nivelul solului mediile acestora pe de o parte sunt mai ridicate cu 2-3º C, iar pe de altă parte scad cu 2-5º C de la sud la nord (temperaturile anuale 13º C faţă de 11º C; în ianuarie - 2º C faţă de -3º C, în iulie 27º C faţă de 25º C). 4.3. Regimul precipitaţiilor este dependent de circulaţia maselor de aer ce asigură cantităţi anuale ridicate care valoric cresc de la sub 550 mm (în vest şi sud-vest) la peste 650 mm la ul cu dealurile şi în nord. Ele cad în cca. 130 – 150 zile. În timpul anului intervalul ploios durează în mai şi până în august fiind legat de frecvenţa maselor de aer oceanic. Cantităţile lunare cele mai ridicate sunt în iunie (peste 80 mm în sud şi 75-80 mm în nord) şi mai (în jur de 70 mm); valorile ridicate din iulie şi august (50-70 mm) se datoresc în bună parte ploilor de natură convectivă. La nord de Oradea, precipitaţiile reduse se produc în septembrie-noiembrie şi ianuarie- aprilie când cad sub 45 mm; între ele în decembrie se înregistrează un al doilea maxim (50 – 60 mm). În centrul şi mai ales în sudul câmpiei după un septembrie cu ploi puţine urmează trei luni (octombrie-decembrie) cu 40 – 55 mm (maximum în octombrie) legat de activitatea ciclonală mediteraneană şi un interval ianuarie-aprilie în jur de 40 mm. Faţă de valorile medii anuale sunt ani cu precipitaţii puţine (în jur de 400 mm) şi ani în care se poate ajunge la peste 1000 mm. În aceeaşi măsură sunt luni în care datorită unor ploi torenţiale sau a unor ploi de lungă durată se ajunge la cantităţi zilnice ce depăşesc de mai multe ori valoarea medie (la Satu Mare în mai 1970 într-o singură zi au căzut 127,1 mm ce au provocat ridicarea rapidă a nivelului apelor râurilor şi inundaţii de proporţii; în sud maxime în 24 de ore care au depăşit de câteva ori media lunară au fost: 100 mm la Timişoara la 1.06.1915, 127,1 mm la Cărpiniş în 8.07.1950). Sunt şi ani secetoşi în care valoarea precipitaţiilor din unele luni este de sub 10 mm şi chiar 0 mm. Vara precipitaţiile au adese caracter torenţial (averse) însoţite de căderi de grindină. De ele se leagă şi cantităţile maxime în în 24 ore. În sezonul rece precipitaţiile sub formă de zăpadă se produc în 15-20 zile în sud şi în peste 20 zile în nord într-un interval posibil din decembrie şi până la începutul lui martie. Stratul de zăpadă este subţire şi rezistă cca. 20-40 zile concentrate în ianuarie şi februarie (mai lung în nordul câmpiei). Cantităţile de precipitaţii anuale de 550 – 650 mm sunt sub nivelul pierderii de apă prin evapotranspiraţie (mai ales în vest). Ca urmare deficitul de umiditate şi secetele sunt frecvente. 4.4. Fenomenele atmosferice au o dezvoltare inegală în timp şi scad de la estul la vestul sau nordul la sudul câmpiei. Bruma este frecventă în lunile de toamnă (X, XI) şi

7

primăvară (III), viscolul este rar (0 – 2 zile), chiciura (3-5 zile), poleiul (2-5 zile), ceaţa (40-45 zile), secetele (15-25 zile). Diferenţieri climatice. Se disting două subunităţi climatice: nordică şi central sudică. Trecerea între ele se realizează între Crişul Repede şi Barcău. Subunitatea nordică (Someşană) în condiţiile unei valori mai reduse de radiaţie şi a frecvenţei maselor polare, are un climat mai rece, mai umed, ierni mai lungi, posibilităţi de viscole şi de fenomene de iarnă mai mari. Subunitatea central-sudică intră sub câmpul de acţiune a maselor sudice (mediteraneene) ce asigură un al doilea maxim de precipitaţii evident, temperaturi mai ridicate decât în nord, un interval călduros mai lung, ierni blânde şi treceri rapide la primăvară. 5. Apele Poziţia geografică a câmpiei în sectorul final al unor mari bazine hidrografice, alcătuirea petrografică (roci sedimentare permeabile) favorabilă infiltrării şi depozitării unor volume însemnate de apă ca şi climatul umed (550 – 650 mm) asigură un potenţial hidric bogat şi variat. 5.1. Apele de suprafaţă sunt reprezentate de o reţea hidrografică destul de ramificată, numeroase canale şi câteva lacuri. Ele se încadrează în cea mai mare măsură în grupa râurilor de vest tributare Tisei; doar Timişul şi Caraşul ajung direct în Dunăre (grupa hidrografică de sud-vest). Sistemul hidrografic este alcătuit din trei generaţii. Mai întâi sunt râurile alohtone mari care îşi au obârşia în Carpaţi. Sunt cele mai mari, au albii şi lunci extinse, debite importante în tot timpul anului. Se încadrează Someşul, Barcăul, Crişul Repede, Crişul Alb, Mureşul, Bega, Timişul, Bârzava şi Caraşul. A doua generaţie îşi are bazinul superior în Dealurile de Vest sau în M. Oaş şi M. Zarand şi cea mai mare desfăşurare în câmpie. Sunt râuri cu apă mai puţină, cu albii mai mici dar care la viituri provoacă frecvent revărsări în luncă (Turţ, tur, Crasna, Teuz, Cigher, Bega Veche, Pogăniş, Moraviţa etc). Cel de-al treilea grup este reprezentat de pâraie care-şi au tot bazinul cân câmpie, obârşia fiind la marginea dealurilor sau în câmpiile de glacis. Multe dintre ele parcurg albii vechi părăsite de Someş, Crişuri, Mureş, Timiş. Între acestea sunt Egher, Ier, Aranca, Timişana, Bega Mică, Timişul Mort, Agrişul etc. Cea mai mare parte a râurilor din câmpie au cursul canalizat şi încadrat de diguri care limitează inundaţiile de proporţii la viiturile importante. Se adaugă mai multe canale ce colectează apa văilor cu scurgere temporară sau intermitentă din câmpiile de glacis sau care vin din regiunea deluroasă. Există şi canale de legătură între râurile principale. Sistemul de canale a început a fi amenajat la finele secolului al XVIII-lea, dar cele mai multe s-au realizat în secolul trecut. În prezent prin acesta se poate asigura un control riguros asupra undelor de viitură limitând probabilitatea producerii de inundaţii pe suprafeţe extinse. De asemenea prin ele s-a realizat drenarea excesului de apă din câmpiile joase dar şi posibilitatea efectuării de irigaţii în intervalele secetoase. Dacă se ţine cont de tot ansamblul de albii prin care se asigură circulaţia apelor de suprafaţă (permanente sau temporare) atunci valoarea densităţii reţelei hidrografice se va situa în jurul valorii de 1 km/km 2. există însă sectoare în care domină câmpurile slab fragmentate unde valoarea scade sub 0,4 km/km2 şi arii de convergenţă hidrografică ce depăşesc 1 km/km2. dacă se elimină din calcul canalele şi albiile cu scurgere intermitentă atunci în cuprinsul câmpiei apar două situaţii: sectoare de confluenţă concentrate în

8

câmpiile joase unde densitatea ajunge la 0,5 km/km2 şi vaste spaţii în care aceasta este între 0 şi 0,1 km/km2. Alimentarea reţelei hidrografice este dominant legată de precipitaţii. Aportul din ape subterane este mai evident la ul cu dealurile sau din izvoarele de la baza glacisurilor sau teraselor (în est). În câmpiile joase unde pânza freatică este la suprafaţă ea reprezintă o sursă importantă în alimentarea pâraielor şi a cursurilor instalate pe albii părăsite. Regimul scurgerii fiind condiţionat în cea mai mare măsură de precipitaţii va reflecta oscilaţiile căderii acestora în timpul anului. Situaţiile sunt elocvente la râurile mai mici cu bazine în câmpie, câmpie şi dealuri sau câmpie, dealuri – Carpaţii Occidentali. La acestea în scurgere apar evidente două intervale cu debite bogate – primăvara legat de precipitaţii bogate (sfârşitul lui aprilie - iunie) şi iarna determinată de topiri bruşte ale zăpezii în condiţiile unor invazii de mase de aer mediteraneene (mai ales în februarie). Cele două intervale relativ apropiate ca pondere însumează între 70 şi 80% din totalul scurgerii. Unele ploi de vară bogate pot impune viituri scurte, unele cu debite mari ce dau revărsări. Ele asigură un volum al scurgerii de 10 – 15%. În celelalte luni scurgerea este mică (mai ales în august - octombrie). O situaţie aparte o au Someşul şi Mureşul care îşi au obârşiile în Carpaţii Orientali şi îşi dezvoltă bazine hidrografice pe mai multe unităţi naturale (de munte şi dealuri). Ca urmare prin sectorul inferior, care se desfăşoară în Câmpia de Vest, se scurg ape ce rezultă din toate acestea. Ca urmare regimul debitelor va fi extrem de complex reflectând o multitudine de modalităţi de realizare pe tronsoane a scurgerii. Însemnate sunt ponderea mai mare a scurgerii de primăvară (cu cel puţin 5% faţă de celelalte râuri), debite bogate şi nivele crescute în cele mai multe luni din an. La aceste râuri debitele medii sunt foarte mari (Someşul la Satu Mare 123 m3/s, Mureşul la Nădlac 191 m3/s), la Crişuri ele sunt în jur de 25 m3/s (Crişul Repede la Oradea 25,6 m3/s, Crişul Negru la Zerind 31,4 m3/s, Crişul Alb la Chişinău Criş 24,9 m3/s) la râurile cu bazin superior în dealuri sau în munţii limitrofi sub 10 m 3/s (Tut la Turulung 8,8 m3/s, Crasna 5,23 m3/s, Barcău la Sălard, 6,2 m3/s, Bega 7,2 m3/s, Bârzava şi Partoş 7,2 m3/s), iar la râurile cele mai mici, din câmpie între 0,5 şi 3 m3/s (mai însemnate sunt 2,47 m3/s la Ier, Bega Veche 3 m3/s, Moraviţa 0,9 m3/s). Precipitaţiile bogate căzute în timp scurt au dat frecvent debite foarte mari ce au depăşit de 20 – 60 ori valoarea medie de unele legându-se inundaţii pe suprafeţe extinse (3343 m3/s la Someş la 15 mai 1970, Crasna 342 m3/s la 12 iunie 1970; Barcău 240 m3/s la 9 februarie 1966, Crişul Repede 820 m3/s în aprilie 1932, Crişul Negru 678 m3/s la 25 iunie 1980, Crişul Alb 566 v la 15 iunie 1974, Mureş 2230 m3/s la 19 mai 1970, Bega 218 m3/s la 15 februarie 1988, Timiş 1420 m3/s la 13 mai 1966, Bârzava 136 m3/s la 1 iunie 1966 şi Moraviţa 116 m3/s la 3 iulie 1975). Opus acestora, în anii cei mai secetoşi debitele n-au depăşit 15 m3/s la Mureş, 5 m3/s la Someş, iar celelalte râuri mai mari s-au situat sub 1 m3/s; râurile mici secând în mare parte. De aici rezultă totul deosebit pe care-l are reţeaua de canalizare ce asigură în prezent nu numai regularizarea debitelor mari dar şi posibilităţile de irigare pe spaţii întinse Râurile transportă cantităţi mari de aluviuni (dominant fiind, în suspensie) care la debite lichide medii sunt de 135,6 Kg/s la Someş, 3,5 Kg/s la Barcău, 7,48 Kg/s la Crişul Repede, 11,4 Kg/s la Crişul Alb, 12,8 Kg/s la Bega etc. 5.2. Apele subterane sunt cantonate la adâncimi diferite şi au caracteristici dinamice şi chimice deosebite. Cele cu caracter freatic se dezvoltă de la 0,5 m la 20 m. Sunt

9

prezente la baza teraselor şi glacisurilor în câmpiile înalte, la baza conurilor aluviale, a depozitelor loessoide; adâncimea este de câţiva metri sunt potabile şi dependente de regimul precipitaţiilor. Apele din câmpiile joase sunt la ± 0,5 m ceea ce face ca în condiţiile unor precipitaţii bogate nivelul freatic să se ridice la suprafaţa acestora întreţinând excesul de umiditate. Ele au o dinamică redusă, un grad de mineralizare mai ridicat şi o stare de potabilitate redusă. Apele de adâncime se găsesc la diferite nivele mai ales în formaţiunile panoniene şi mezozoice. Au în marea majoritate a situaţiilor caracter artezian şi ascensional, au debite bogate, sunt mineralizate (sărate, sulfuroase, bicarbonatate etc.), unele sunt radioactive, au caracter termal (temperaturi de la 30 la 900). Apar la zi fie pe aliniamentele unor linii de falie (Felix, 1 Mai, Tinca, Timişoara etc.), fie în foraje. Sunt folosite în scop balnear în cadrul celor două staţiuni, în ştrandurile organizate şi s-a încercat la încălzirea unor locuinţe. În mai multe locuri există şi izvoare minerale, apa fiind folosită pe plan local (Păuliş, Lipova, Buziaş, Chişineu-Criş, Macrea etc.). 5.3. Lacurile şi suprafeţele mlăştinoase, destul de numeroase în trecut, au fost în cea mai mare măsură drenate. Se mai păstrează în Câmpia Carei, (în microdepresiunile dintre dune), în bazinul Crişului la Cefa, Inand, Homorod (ca heleşteu), mai multe iazuri în câmpiile de glacis, bălţi în lunci şi în fostele mlaştini (Satchinez) etc. 6. Vegetaţia şi fauna Lumea vegetală şi animală existentă în prezent este rezultatul interferării în timp a acţiunii mai multor factori cu caracter general (evoluţia lor în holocen pe măsura schimbărilor climatice – de la periglaciarul de la finele pleistocenului la temperat cu nuanţe mai aride sau mai umede; caracteristicile actuale ale climatului mai răcoros de la sud la nord şi mai umed de la vest către est etc.) sau local (excesul de umiditate sau de săruri, prezenţa nisipurilor, intervenţia omului diferenţiată regional). În aceste condiţii în Câmpia de Vest se separă două zone de vegetaţie. 6.1. Silvostepa se află la vest de aliniamentul Carei (N) – Oradea (V) – Arad (E) – Timişoara – Deta şi se anexează pe câmpiile joase. În alcătuire intră ierburi (păiuş, colilie) şi pâlcuri de stejar brumăriu, stejar pufos (la sud de Crişul Alb) şi stejar pedunculat (la nord). Se adaugă local asociaţii de plante, de pajişti iubitoare de umiditate, de sărătură sau pe nisipuri. 6.2. Zona de pădure ocupă partea de est şi de nord a câmpiei mai ales în spaţiul unităţilor mai înalte ale acesteia. În alcătuire precumpănesc gârniţa, cerul la care se adaugă stejarul pedunculat (în nord), frasinul, teiul, arţarul tătărăsc, ulmul etc.; arbuştii sunt reprezentaţi de cărpiniţă, mojdrean, păducel, porumbar, sânger etc., iar ca ierburi diverse graminee. În lungul luncilor râurilor există o bogată vegetaţie specifică zăvoaielor (plop, salcie, arbuşti şi ierburi hidrofile). Pădurile au fost în cea mai mare măsură defrişate, pe aceste terenuri cu soluri fertile practicându-se în prezent diverse culturi. Au rămas concentrate în lungul văilor (mai ales ca zăvoaie). 6.3. Lumea animală este reprezentată în silvostepă prin rozătoare (şoareci de câmp, popândăi, hârciogi, iepuri, etc.), păsări (potârnichea şi prepeliţa şi mai nou dropia etc.), în păduri căprioare, mistreţi, iepuri, vulpi etc. şi multe specii de păsări (ciocănitori, cuci, mierle, şoimi etic), iar în apa râurilor (scobar, mreană, caras, crap, somn, clean) şi lacurilor (crap, plătică, ştiucă, babuşcă, biban etc.).

10

6.4. Există câteva rezervaţii la Băile Felix şi 1 Mai sunt ocrotite – nufărul Nymphaea lotus terminalis şi gasteropodul Melanopsis perreyssi, iar la Satchinez diverse specii de păsări de baltă şi mlaştină (egreta mică, lopătarul, stârci etc.). 7. Solurile Condiţiile climatice, de umiditate, rocă şi chiar relief au terminat o diversitate de tipuri de soluri ce aparţin la mai multe clase. Regional acestea se încadrează la nord de Mureş în provincia carpato-crişană, iar la sud în cea carpato-bănăţeană ce fac parte din regiunea pedogeografică central-europeană. În cea mai mare parte sunt soluri cu fertilitate ridicată. Molisolurile se află dominat în vest, subtipurile principale fiind determinat de relief, rocă şi gradul de umezeală. În câmpiile joase pe terenurile uscate sunt cernoziomuri (câmpiile Nădlac, Jimbolia, parţial Vinga), iar pe cele cu umiditate mai mare cernoziomuri gleizate (câmpiile Timişului, Crişurilor). La trecerea spre câmpiile înalte apar petice de cernoziomuri cambice. Sunt soluri fertile propice culturilor în condiţiile în care sunt drenate (se elimină excesul de apă). Argiluvisolurile au o răspândire mare în câmpiile înalte. În cadrul lor intră solurile brune, brune luvice şi luvisolurile albice. În nord, în condiţiile locale ale unui exces de umiditate capătă caracter gleizat. Sunt soluri cu fertilitate bună, suprafeţele cu acestea fiind luate în cultură agricolă. Solurile hidromorfe au o mare răspândire fiind legate de excesul de apă şi nivelul freatic cu poziţie ridicată mai ales în câmpiile joase (Someşului, Crişurilor, Timişului etc.). În această clasă se includ lăcoviştile, solurile gleice şi pseudogleice. Solurile halomorfe sunt legate de arealele cu exces de săruri din câmpiile joase. Sunt soloneţuri, solonceacuri (câmpiile Timişului, Crişurilor) folosite parţial pentru păşunat. Vertisolurile ocupă areale restrânse în sudul Câmpiei Timişului în regiunea Oraviţei şi în Bazinul râului Tăuţ fiind legate de substratul argilos. Psamosolurile ocupă areale mai mari în Câmpia Carei unde există suprafeţe extinse cu nisipuri. Pe ele se cultivă viţă de vie sau au fost realizate plantaţii forestiere. Solurile aluviale sunt concentrate în luncile râurilor; sunt fertile fiind folosite pentru culturile legumicole. 8. Populaţia şi aşezările 8.1. date de Geografie istorică Condiţiile naturale sunt propice locuirii. Urmele de cultură materială şi documentele istorice dovedesc vechimea locuirii (încă din neolitic) dar şi continuitatea şi creşterea numărului de aşezări de la o etapă istorica la alta. În mileniile III – II B.C. existau aşezări nefortificate, ocupaţiile de bază ale locuitorilor fiind cultura plantelor şi creşterea animalelor. Pentru finalul mileniului I B.C. au fost identificate cetăţi de pământ şi aşezări dacice mari (la Pecica - Ziridava). În epoca daco-romană, Câmpia Banatului făcea parte din provincia Dacia Superior pe când în restul câmpiei erau aşezările dacilor liberi. În secolul X în cuprinsul câmpiei se aflau voievodatele lui Glad (sud) şi Menumorut. Existau trei cetăţi importante (Biharia – reşedinţa lui Menumorut, Morisena la Timişoara), precum şi numeroase aşezări

11

concentrate pe de o parte şi de alta a Mureşului, între Mureş şi Crişul Alb, între Crişul Negru şi Someş, în lungul râurilor Timiş şi Bega. Treptat, în sec. XI-XII, regiunea este inclusă în regatul maghiar. Din această perioadă în documente apar date care atestă existenţa multor localităţi, structura reţelei de aşezări definitivându-se treptat până către secolul XVIII. Banatul şi Crişana au fost ocupate de turci în sec. XVI, nordul câmpiei rămânând în cadrul Principatului Transilvaniei. La sfârşitul sec. XVIII Câmpia de Vest în componenţa Imperiului Austriac. Există mai multe localităţi cu rang de oraşe (Satu Mare, Carei, Oradea, Salonta, Arad, Timişoara etc.) şi o concentrare mare de aşezări rurale pe câmpiile înalte, la ul acestora cu câmpiile joase precum şi în lungul principalelor văi pe care erau numeroase drumuri străvechi de legătura în câmpie sau cu Transilvania. În toată această perioadă au fost colonizaţi maghiari (sec. XI – XIII, XVIII), şvabi (sec. XIX), sârbi (XIV) etc. care au creat aşezări noi ori s-au stabilit în cadrul aşezărilor existente. Ca urmare reţeaua de aşezări s-a completat treptat apărând şi în câmpiile joase. După 1918 spaţiul s-a integrat în teritoriul României; unele aşezări prin dezvoltare au trecut din categoria satelor în aceea a oraşelor, iar în mediul rural ultimile sate s-au construit după al doilea război mondial pe unele moşii expropriate cu populaţie din Maramureş şi Munţii Apuseni. 8.2. Date demografice. Câmpia de Vest este o unitate geografică bine populată. Numărul de locuitori este în prezent de cca. 1,8 mil. loc. (Gr. Posea, 1992) ceea ce reprezintă aproape 8,2% din populaţia României. Cea mai mare creştere, bazată atât pe sporul natural cât şi pe cel migratoriu a fost după 1960 în condiţiile în care în oraşe s-a dezvoltat mult industria care a solicitat forţa de muncă, o parte sosind din alte regiuni ale ţării. Repartiţia valorii densităţii populaţiei reflectă în sec. XX, indiferent de recensământ, două caracteristici. Mai întâi o anume distribuţie a valorilor în concordanţă cu calităţile mediului natural (concentrare pe treptele mai înalte ale câmpiei, pe terase, pe e şi o slabă desfăşurare pe terenurile mai puţin favorabile locuirii fie datorită unei umidităţi mai ridicate fie prezenţei sărăturilor şi nisipurilor). Astfel se disting patru categorii: valori foarte mari în oraşele Satu Mare, Carei, Oradea, Arad, Timişoara (în 1992 peste 500 loc./kmp2), valori ridicate în anumite areale de concentrare a aşezărilor rurale mari şi în oraşele mici (în jurul Timişoarei, între Mureş şi Crişul Alb, la nord de Someş, între Crişul Repede şi Barcău, unde în 1992 erau între 75 şi 150 loc/km2), valori medii, pe unele culoare de vale (Crişul Negru, în 1992 erau între 50 şi 75 loc/km2) şi valori mici (sub 50 loc./km2) pe aproape jumătate din câmpie. Cea de-a doua caracteristică reflectă evoluţia ascendentă pe ansamblu a numărului de locuitori ceea ce a impus şi creşterea valorii densităţii. Astfel comparativ cu anul 1910 (1912) în aceleaşi areale valoare densităţii s-a dublat. Sporul natural pe ansamblu este mai mic, sub nivelul celui pe ţară. El este negative în Câmpiile Crişurilor şi Banatului şi pozitiv, în jurul valorii pe ţară (1‰) în Câmpia Someşană (1,5‰). Regional valori pozitive sunt şi în marile oraşe şi în satele din vecinătatea acestora după cum valoarea este mult mai coborâtă în satele mici depărtate de căile de comunicaţie şi de oraşe (-4‰). Valorile reduse ale acestui indicator demografic reflectă dinamica altora şi anume: natalitatea redusă în mediul rural (populaţie îmbătrânită şi tradiţia naşterii unui singur copil) şi apropiată dar sub media pe ţară (11,9‰ în 1992) în principalele oraşe şi în satele mari; mortalitatea ridicată atât la sate

12

cât şi la oraşe (10-11‰ în 1992). Creşterea numărului de locuitori în oraşe s-a datorat (îndeosebi între 1960 şi 1985) sporului migratoriu stimulat de necesităţile unei expansiuni industriale. Fluxurile principale de populaţie au fost dinspre satele mici şi sărace din câmpie, din dealurile şi munţii vecini dar şi din alte regiuni ale ţării (Oltenia, Maramureş etc.). Populaţia urbană concentrată în 22 de aşezări din care 6 cu rang de municipiu însuma în 1995 peste 1 190 000 loc. reprezentând cca. 5% din totalul populaţiei României, 9,1% din totalul populaţiei urbane şi peste 65% din populaţia Câmpiei de Vest. Populaţia rurală de cca. 600 000 locuitori se află în peste 670 sate cu mărime diferită. Pe grupe de vârstă, domină populaţia adultă (ajunge uneori chiar la 60%) pondere mai mare având-o în oraşele principale şi în satele mari din vecinătatea acestora. Populaţia ce depăşeşte 60 de ani este mai numeroasă în mediul rural (peste 25%), iar cea tânără (îndeosebi între 15 şi 30 ani) în oraşe. Structura naţională . Marea majoritate a populaţiei este de origine română. În oraşe aceasta are o pondere între 40 ş 70%. Alături de români sunt maghiari (în Arad şi în satele din judeţ, în câmpia Carei, Câmpia Someşului), germani (au avut o pondere mare în perioada interbelică în Câmpia Banatului; în prezent sunt în localităţile din câmpiile Jimboliei, Carei şi Someşului), slovaci (Nădlac), sârbi (în vestul câmpiei Timişului) etc. Cea mai mare parte din populaţia activă este ocupată în oraşe în industrie şi servicii pe când în mediul urban dominant în activităţile agricole şi numai parţial în servicii. 8.3. Aşezările Oraşele sunt prezente în număr de 22. La finele secolului XIX şi până în anul 1930 au fost doar 6 (Satu Mare, Carei, Oradea, Salonta, Arad şi Timişoara); ulterior numărul lor a crescut (10 în 1948, 12 în 1956, 20 după 1966 şi 22 după 1989). După numărul de locuitori 4 sunt mari (în 1995 Timişoara cu 333 049 locuitori, Oradea cu 222 994 locuitori, Aradul cu 187 286 loc. şi Satu Mare cu 131 077 loc.), 3 au între 20 000 şi 50 000 loc (Lugoj, Carei şi Salonta), 6 au între 10 000 şi 20 000 loc. şi 9 între 6 000 şi 10 000 loc. Deci cea mai mare parte a populaţiei urbane (72%) este concentrată în 4 centre şi numai 20 % în 15 oraşe mici. Din acestea 6 sunt municipii care au şi funcţii complexe. La celelalte ponderea funcţiilor industriale agricole şi de servicii variază mult. Aşezările rurale sunt vechi, în unele urmele de cultură materială atestând diferite forme de locuire încă din neolitic. Prezenţa lor în documente începe cu secolul XII-XIII cele mai multe fiind situate la ul treptelor de relief (câmpii de glacis, terase) şi în general în sectoarele mai înalte. Colonizarea câmpiei în mai multe faze cu populaţie maghiară, sârbă, germană, slovacă etc. a determinat nu numai apariţia unor noi aşezări dar şi implantarea unor forme şi mărimi variate a acestora în funcţie de particularităţile locale ale reliefului şi de tradiţia comunităţii respective. De abia la sfârşitul secolului XVIII şi în secolul XIX începe un proces complex de restructurare a vetrei satelor impus de factorii economici (extinderea terenurilor cu culturi agricole şi mai ales diversificare lor, desecarea suprafeţelor cu exces de umiditate şi realizarea de canale de renaj, creşterea importanţei unor drumuri de legătură cu oraşele sau cu aşezări din regiunile limitrofe etc.), dar şi unele influenţe străine (prin colonizarea şvabilor în Banat), austriecii au impus forma satelor. Şt. Manciulea (1932) separă 5 subtipuri de sate în câmpiile înalte şi 3 în cele joase. În prezent se impun ca structură (Gr. Posea, 1995) tipurile: adunat cu

13

formă stradală dreptunghiulară (Banat, câmpiile joase ale Crişurilor şi Someşului), adunat cu reţea stradală radial concentrică (Câmpia Crişurilor, Ierului), compact (Banat) şi răsfirat (pe glacisurile înalte). După numărul de locuitori cele mai mari sate (peste 4000 loc.) sunt câmpiile Jimboliei, Someşului (N); satele mijlocii au o dezvoltare mare (cele mici – sub 1000 loc.) sunt în câmpiile de glacis sau în sectoarele din câmpiile joase unde condiţiile naturale nau permis dezvoltarea spaţială a lor. Funcţia economică dominantă a satelor este cea agrară cu diferenţiere în cerealieră şi creşterea animalelor, cerealier-viticola etc. Se adaugă funcţia industrială în unele sate unde există mici unităţi de prelucrare a produselor agricole sau unde se extrag petrol, gaze, materiale de construcţie. După 1989 a început să se afirme şi cea a serviciilor. 9. Economia Condiţiile naturale din Câmpia de Vest au fost şi sunt extrem de favorabile dezvoltării unei economii agricole complexe. Poziţia geografică a principalelor oraşe în raport cu regiunile de producţie agricolă din câmpie cu drumurile ce duceau la aşezările din Carpaţi şi dealuri sau în centrul Europei, necesităţile vitale ale populaţiei au impus de-a lungul secolelor dezvoltarea activităţilor meşteşugăreşti şi apoi a celor industriale (mai ales în direcţia produselor alimentare, textile, din lemn şi piele de animale). Într-o anumită măsură resursele de subsol (gaze naturale, petrol, apele termale, materialele de construcţii) au contribuit la diversificarea activităţilor industriale în a doua parte a secolului XX. Ca urmare, în timp, caracterul agricol al economiei acestei regiuni s-a modificat în agrar-industrial şi local chiar industrial-agrar diversificat. 9.1. Industria are la bază tradiţia meşteşugărească, produsele agricole, unele resurse de subsol, materii prime aduse din alte părţi şi de o forţă de muncă calificată. Industria energetică are ca subramuri – exploatarea petrolului şi a gazelor naturale în mai multe locuri din Câmpia Banatului (Călacea, Satchinez, Şandra, Orţişoara, Variaş, Biled, Teremia Mare etc.) şi Câmpia Aradului (Turnu, Pecica, Şeitin, Nădlac) şi producţia de energie electrică în centrale mici (Timişoara, Arad, Oradea – foloseşte cărbunele din Dealurile de Vest, Satu Mare). Metalurgia neferoasă are ca unitate uzina de alumină din Oradea care foloseşte bauxită în Munţii Pădurea Craiului şi din import. Industria construcţiilor de maşini şi de prelucrare a metalelor este concentrată în principalele oraşe – Timişoara (utilaj electric, agricol, chimic, minier, pentru industria alimentară etc.), Arad (vagoane, strunguri etc.), Oradea (maşini – unelte, utilaj agricol), Satu Mare (utilaj minier, chimic, aparate pentru uz gospodăresc etc.). Industria chimică este destul de diversificată ca subramuri care în prezent sunt întrun proces de schimbare. Unităţi mai importante sunt la Timişoara (o rafinărie, detergenţi, lacuri şi vopsele, produse pentru mase plastice), Arad (se produceau îngrăşăminte azotoase) şi Oradea (lacuri, vopsele, insecticide). Industria lemnului este o ramură de tradiţie şi prelucrează lemnul adus din Carpaţi. Produce mobilă (Satu Mare, Carei, Oradea, Salonta, Ineu, Timişoara, Arad, Lugoj, Sânnicolau Mare etc.), cherestea (Arad, Gătaia, Ceacova şi alte centre mici), parchet (Satu Mare) etc. Industria materialelor de construcţii produce prefabricate din beton (Satu Mare, Oradea, Ineu, Timişoara, Lugoj etc.), plăci de azbociment şi beton celular autoclavizat

14

(Oradea), diferite tipuri de cărămizi (Satu Mare, Carei, Tăşnad, Oradea, Jimbolia, Lugoj, Timişoara, Arad şi în multe sate bănăţene), ceramică fină (Lugoj) etc. Se mai exploatează balast din luncile râurilor mari (Someş, Crişuri, Mureş), roci vulcanice (Rodna). Industria uşoară, cu o îndelungată tradiţie este reprezentată prin toate subramurile: - industria bumbacului (Arad, Oradea, Salonta, Timişoara, Lugoj, Sânicolau Mare), industria de prelucrare a lânei (Timişoara), industria mătăsii (Timişoara, Lugoj – pentru mătase naturală), topitorii de in (Acâş) şi cânepă (Berveni, Iratoşu, Nădlac, Biled, Jimbolia, Delta) şi unităţi de prelucrare a lor (Carei, Sânicolau Mare), industria de confecţii şi tricotaje (Timişoara, Arad, Periam – pălării, Oradea, Ineu, Satu Mare, Seini, Marghita etc.), industria de pielărie, încălţăminte (Satu Mare, Marghita, Săcuieni şi mai ales Oradea, Timişoara, Arad, Jimbolia), blănărie (Oradea) şi marochinărie (Oradea, Timişoara). Industria alimentară este o ramură de tradiţie, cu pondere însemnată în valoarea producţiei industriale a Câmpiei de Vest; foloseşte în principal produse agricole. Are toate subramurile fiind prezentă în toate oraşele şi în multe sate mari. Mai însemnate sunt: industria cărnii şi produselor din carne (Satu Mare, Carei, Oradea, Salonta, Timişoara, Lugoj, Arad, Beregsău etc.), industria laptelui şi produselor lactate (Satu Mare, Carei, Marghita, Oradea, Chişineu Criş, Arad, Timişoara, Sânnicolau Mare, Deta etc.), industria zahărului (Carei, Oradea, Timişoara, Arad), industria uleiului vegetal (Carei, Oradea), industria pentru obţinerea băuturilor alcoolice (Valea lui Mihai, Săcuieni, Diosig, Oradea, Timişoara, Recaş, Arad, Şiria, Teremia Mare etc.), industria spirtului şi a drojdiei (Arad), industria produselor din tutun (Timişoara, Arad), industria de îmbuteliere minerale (Lipova, Buziaş etc.). 9.2. Agricultura Condiţiile naturale (îndeosebi relieful de câmpuri întinse cu pante mici şi slab fragmentate, climatul cald şi mai umed, solurile fertile etc.) asigură un potenţial extrem de propice activităţilor agricole. Au existat însă şi încă au importanţă o serie de factori care limitează acest potenţial. Între aceştia mai însemnaţi sunt: nivelul freatic ridicat în câmpiile joase ceea ce favorizează înmlăştinirea şi degradarea solurilor, apoi sărăturare, deflaţia nisipurilor, inundaţiile etc. pentru limitarea acţiunii acestor factori s-au realizat lucrări ameliorative pe întreg spaţiul câmpiei (canale de desecare şi drenare a excesului de apă, îndiguirea albiilor râurilor principale). Întrucât în lunile de vară sunt posibile perioade lungi de uscăciune şi chiar secetă s-au realizat sisteme de irigaţii (Câmpiile Someşului, Aradului şi Timişului). Modul de folosinţă a terenurilor. Din suprafaţa câmpiei peste 90% reprezintă teren agricol din care precumpănesc terenurile arabile (75 – 90%). Din restul fondului funciar 4% revin pâlcurilor de pădure, 4% aşezărilor, căilor de comunicaţie, terenurilor neproductive şi 1,5% apelor (Gr. Posea 1995). Din arabil, cele 10 – 25 % sunt concentrate fie în câmpiile joase (păşunile pe sărături şi pe terenurile cu exces de umiditate) fie în cele de glacis (livezi, vii, păşuni). Cultura plantelor are loc esenţial în producţia agricolă. În cadrul acesteia culturile de cereale se află pe primul plan (33% din arabil concentrat mai ales în câmpiile mai înalte). Se cultivă grâu (mai ales în sud şi nord), porumb (pe primul plan după 1989), secară, orz de toamnă, ovăz, orez (în sud), orzoaică (pentru bere). Pe suprafeţele însemnate se practică cultura plantelor tehnice. Floarea soarelui se cultivă în câmpiile joase (Ecedea, Crişurilor, Timişului) sfecla de zahăr se află pe areale mari în câmpiile din

15

vecinătatea fabricilor de zahăr (Ecedea, Ier, Carei etc.), inul pentru ulei ocupă suprafeţe mai mici în Câmpia Someşului şi estul Câmpiei Crişurilor. Tutunul se cultivă mai ales în câmpiile din vecinătatea oraşelor Timişoara şi Arad. Terenurile cu cânepă se află predominant în nord (Câmpia Someşului) sau la sud de Mureş, aici găsindu-se şi principalele topitorii. Pe suprafeţe restrânse între Timiş şi Bega se cultivă plante medicinale (Gr. Posea, 1995). În luncile râurilor mari (Someş, Crişuri, Mureş, Timiş, Bârzava etc.) şi în câmpiile joase se fac culturi de legume (tomate, ceapă, varză, castraveţi, salată etc.). Pentru culturi de legume de seră existau suprafeţe amenajate la Oradea, Arad, Timişoara, Jimbolia, Lovrin, Valea lui Mihai etc. Cartoful deşi este cultivat peste tot are o pondere însemnată pe terenurile nisipoase din Câmpia Carei apoi în Câmpia Lugojului şi la vest de Timişoara. Se mai cultivă pepeni (Câmpia Aradului, Câmpia Carei), căpşuni (lunca Someşului), lucernă în câmpiile joase (Someşului şi Timişului) şi trifoi în Câmpia Crişurilor. Viticultura ramură de tradiţie se practică cu predilecţie fie pe glacisurile de la ul cu Munţii Zarand (Podgoria Aradului cu centrele Păuliş, Ghioroc, Şiria, Pâncota, Târnava) sau cu Dealurile de Vest (Giarmata, Buziaş, Recaş-Topolovăţu Mare, Ineu, Craiova, Săcuieni, Tăşnad, Ardud, Seini). Al doilea sector aparţine terenurilor nisipoase din Câmpia Carei (Valea lui Mihai) sau în câmpiile de la sud de Mureş (Teremia, Cenad, Periem etc.). Pomicultura se practică în câmpiile înalte. Suprafeţe pomicole însemnate cu meri, pruni, vişini, caişi etc. se cultivă în localităţile Ardus, Tăşnad, Homorod, Valea lui Mihai; în sud (Arad, Lipova Buziaş etc.) se adaugă piersicii. Creşterea animalelor este o ocupaţie de tradiţie care beneficiază de o bază furajeră variată şi de păşuni naturale. Bovinele au numărul cel mai ridicat la sud de Mureş; predomină rasa bălţata românească. Porcinele sunt crescute în număr mare; aici existau mari complexe (Nădlac, Periam, Şiria, Curtici, Pecica, Gătaia, în vecinătatea oraşelor Oradea, Satu Mare etc.). Ovinele se cresc în Câmpia Someşului (Livada), Câmpia Crişurilor (Chişineu Criş) şi mai ales în Câmpia Banatului. Rasa principală este merinos. Cabalinele au o pondere mai mică. La Izvin există o herghelie de cai de rasă. Creşterea păsărilor încă se realizează în complexe avicole, în vecinătatea marilor oraşe. La Salonta există specializarea în creşterea gâştelor. În Banat, unde sunt suprafeţe însemnate cu plantaţii de duzi există tradiţia creşterii viermilor de mătase, gogoşile acestora fiind prelucrate la Lugoj. Se mai practică apicultura (mai ales în plantaţiile cu salcâmi din Câmpia Carei, apoi în sudul Câmpiei Crişurilor, Aradului etc.) unde sunt plante melifere şi piscicultura (heleşteele din Câmpia Crişurilor de la Cefa, Inand; Bazinul Teuzului, pe Bârzava la Partoş, Bega etc.). 10. Căile de comunicaţie Sunt numeroase, variate ca tip şi importanţă şi au rezultat de-a lungul secolelor pe măsura definitivării reţelei de aşezări şi a creşterii volumului schimburilor cu aşezările din centrul Europei şi cu oraşele din ţara noastră.

16

Căile rutiere însumează cele mai mari lungimi având grade diferite de modernizare. Câmpia de Vest este traversată de segmente de drumuri de importanţă europeană, naţională şi judeţeană sau locală de unde şi caracteristicile lor structurale şi dimensiunile. Alcătuiesc un sistem în care se impun trei direcţii: cea internaţională şi naţională cu şosele care au desfăşurare transversală prin câmpie (vin dinspre Ungaria şi Iugoslavia), se înscriu în lungul văilor principale străbătând Dealurile de Vest şi Carpaţii Occidentali dirijându-se apoi spre Bucureşti. În acest sens sunt: Halmeu – Satu Mare spre Cluj Napoca – Bucureşti prin Zalău (pe Crasna) sau Baia Mare (pe Someş); E 60 – Borş – Oradea – Cluj Napoca – Bucureşti (pe Crişul Repede); E 79 – Borş – Oradea – Beiuş (pe Crişul Negru) – Deva – Sibiu – Bucureşti E 64 – Nădlac – Arad - Deva (pe Mureş) – Bucureşti E 70 – Moraviţa – Timişoara – Caransebeş – Orşova (pe Timiş şi Cerna) – Drobeta Turnu Severin spre Bucureşti Direcţia nord-sud care străbate câmpia de la Satu Mare la Timişoara şi care are o însemnătate deosebită pentru legăturile economice dintre toate localităţile din această unitate geografică; este axul sistemului rutier. Direcţii radiare cu valoare judeţeană şi comunală; cele mai multe pornesc din principalele noduri rutiere aflate la intersecţia primelor magistrale (Timişoara, Arad, Chişineu Criş, Oradea, Satu Mare). Se adaugă mai multe noduri rutiere în localităţile mai însemnate de la ul câmpiei înalte cu dealurile (Tăşad, Marghita, Ineu etc.). Căile ferate au fost realizate începând cu a doua parte a secolului trecut mergând dinspre vest către est în lungul văilor principale; s-au adăugat o magistrală nord-sud şi mai multe artere secundare ce pătrund în Munţii Apuseni, Depresiunea Oaş şi munţii Banatului. În sistemul căilor ferate în ţara noastră un loc aparte îl au cele patru magistrale electrificate care leagă Bucureştiul şi diferitele regiuni din centrul, sudul şi estul României de statele din vestul şi centrul Europei. Bucureşti – Orşova – Caransebeş – Timişoara cu ieşire în Iugoslavia pe la Stamora Moraviţa sau Jimbolia; Bucureşti - Sibiu – Deva – Arad cu ieşire în Ungaria pe la Curtici; Bucureşti – Cluj Napoca – Oradea cu ieşire în Ungaria la Episcopia Bihorului şi Salonta; Bucureşti – Baia Mare – Satu Mare cu ieşire în Ungaria (la Carei şi Valea lui Mihai) şi în Ucraina (Halmeu). Magistrala nord-sud poate fi considerată de legătură între punctele extreme Halmeu şi Stamora Moraviţa, dar din punct de vedere funcţional asigură realizarea unui sistem între Timişoara şi Satu Mare. Se adaugă numeroase căi ferate secundare care pornesc din câteva noduri feroviare (Timişoara, Arad, Oradea, Satu Mare, Lugoj, Ineu) între care şi un tronson din cea mai veche cale ferată construită pe teritoriul României (Baziaş – Oraviţa, 1854). Transporturile aeriene. Există aeroporturi la Timişoara, Arad, Oradea, Satu Mare primele cu amenajări pentru asigurarea decolărilor, pentru cursele internaţionale. Transportul naval se practică pe Bega, în aval de Timişoara; curs amenajat la începutul secolului XX.

17

Transporturile speciale includ conductele de gaze naturale ce vin din Transilvania (pe valea Mureşului la Arad şi Timişoara, pe Someş la Satu Mare), reţeaua electrică etc. 11.Turismul Potenţialul turistic natural al câmpiei este redus, în schimb cel istoric şi socialcultural este destul de bogat. La acestea se adaugă densitatea căilor de comunicaţii, importanţa şi dotările edilitare ale marilor oraşe, ca şi apropierea unor zone sau subzone turistice montane sau deluroase bogate în obiective, s-a ajuns ca turismul în Câmpia de Vest să fie dezvoltat. Ca obiective naturale se remarcă apele termale şi minerale, care au dus la apariţia unor staţiuni importante (Felix, 1 Mai, Tinca, Buziaş, Călacea) sau de interes local, precum şi realizarea unor ştranduri (Oradea, Satu Mare, Timişoara). Amenajările piscicole (Cefa, Inand, Tămăşda) care de obicei au în apropiere şi areale ocupate de păduri, sunt adesea căutate de turişti. Pâlcuri de pădure, mai ales cele situate lângă oraşe, oferă locutorilor spaţii de agrement, altele prezintă interes cinegetic (mistreţi, fazani, iepuri). Există şi multe rezervaţii ştiinţifice: pe Someş - cerbi lopătari şi fazani; lacurile de la Satchinez numite şi „Delta Banatului”, Băile 1 Mai (rezervaţie de nuferi), Ineu, Sânmartin Sunt importante şi podgoriile din această parte a ţării, cea mai cunoscută fiind cea a Aradului, alături de cea de la Pâncota – Mocrea. În întreaga câmpie au fost găsite urme arheologice, dacice, romane, româneşti, feudale. Se păstrează ruinele unor cetăţi (Biharia – cetatea Bihairea a lui Menumorut, Salonta, Zărand, Ineu, Pâncota) sau castele feudale uneori menţinute până azi în forma iniţială (Carei, Ineu, Sebiş, Pâncota, Bocsig etc.). În multe localităţi au fost deschise muzee locale şi case memoriale. Principalele puncte care atrag numărul cel mai mare de turişti rămân oraşele mari – Timişoara, Arad, Oradea, Satu Mare, apoi staţiunea Băile Felix. Muzeele, obiectivele istorice, culturale, arhitectonice, parcurile etc. din aceste oraşe sunt vizitate de numeroşi turişti. Adesea, tot din aceste centre se fac excursii în zone vecine cu obiective naturale sau folclorice numeroase, cum ar fi spre Oaş şi subzona Codrului în nord, către peşterile din M. Apuseni (din Oradea), spre Muntele Mic sau Semenic (din Timişoara), în arealele Moneasa, Guranhonţ, Brad (de la Arad).

Subunităţi geografice În majoritate lucrărilor de sinteză asupra Câmpiei de Vest se face împărţirea acesteia în unităţi de diferite ordine al căror nume are caracter livresc. Plecând de la ceea ce există în Geografia României, vol. IV (1992) şi Câmpia de Vest de la Gr. Posea (1992, 1995) în cadrul acesteia se pot separa trei mari unităţi geografice, iar în fiecare mai multe subunităţi, în două, trei ordine de ierarhizare.

Câmpia Someşului -

se află în nord, între Munţii Oaş-Igniş, Dealurile Silvaniei (Codrului şi Crasnei), Câmpia Crişurilor şi graniţa fundamentul cristalin este dispus în blocuri aflate la adâncimi de 1500 – 3000m peste care există un sedimentar gros ce conţine ape subterane termale arteziene. Jocul pe verticală al blocurilor din fundament în cuaternar s-a realizat diferit în timp, în cel puţin două centre (Bodrog în Ungaria şi

18

Câmpia Crişurilor şi au determinat pendularea albiilor râurilor principale pe Someş, Crasna, Tur etc.) ceea ce a condus la aluvionări bogate dar diferenţiate în timp, remanieri hidrografice dar şi la crearea unui relief complex. Relieful este alcătuit din: o Câmpia joasă a Someşului – clădită de acesta şi Crasna, Homorod, Tur, este o luncă vastă cu importante lucrări hidroameliorative; o Câmpiile înalte cu caracter de glacis de la ul cu Dealurile Silvaniei: Abrud (între Someş şi Crasna); Tăşnad (sub Dealurile Crasnei), Buduslău (până la Barcău, este cea mai înaltă); o Câmpia înaltă Carei (un fost con al Someşului spre sud-vest; relief eolian) Climat răcoros şi umed ca urmare a frecvenţei maselor de aer vestice şi nord vestice ce determină ierni mai lungi, geroase, cu strat de zăpadă ce rezistă mai mult şi veri calde dar cu precipitaţii. Cele mai mici valori de temperatură (cu 1º C - 2º C mai scăzute, faţă de centrul şi respectiv sudul câmpiei) Râurile principale au albiile aproape la nivelul câmpiei; sunt îndiguite pentru limitarea inundaţiilor; cele secundare parcurg cursuri părăsite şi au apă numai după ploile bogate. Se adaugă canale de desecare şi câteva iazuri. Are o populaţie de cca. 400 000 locuitori din care peste 180 000 sunt în cinci oraşe. Sporul natural are valorile cele mai ridicate din Câmpia de Vest. Aşezările rurale cele mai multe se află în jurul oraşelor mari (Satu Mare şi Carei), şi la ul unităţilor de câmpie înalte şi joase şi în lungul văilor principale; sunt sate mici şi mijlocii (adunate) cu contur neregulat, cu funcţii agricole diversificate (cerealier-zootehnic, cerealier-viticole, cerealier – pomicole etc.); în unele sunt şi activităţi industriale. Economie complexă. Industrie extractivă este limitată la câteva exploatări de gaze şi ţiţei (la sud de Carei şi vest de Marghita). Industria prelucrătoare include unităţi de construcţii de maşini (Satu Mare, Carei) şi unităţi ale unor ramuri de tradiţie –alimentară, textilă, lemn, materiale de construcţii. Agricultura are la bază culturile de porumb, grâu, plante tehnice (in, cânepă, sfeclă de zahăr), legume, viticultură (Abrud, Carei, Buduslău) şi creşterea animalelor (bovine, porcine, oi, în Câmpia Carei apicultură); Oraşele: Satu Mare (131 077 loc.) municipiu reşedinţă de judeţ, se află la intersecţia celor mai importante drumuri din nordul Câmpiei de Vest. Urme de cultură materială din neolitic, bronz, aşezare dacă, cetate în secolul IX-X în timpul lui Menumorut; în sec. XII aici sunt colonizaţi germani (în Mintiu pe stânga Someşului; important târg de cereale şi sare în sec. XVI-XVII; faţă de începutul secolului XX populaţia a crescut de patru ori, iar economia a devenit în ultimele decenii un însemnat centru industrial (construcţii de maşini, textilă, pielărie), nod feroviar şi rutier. Dispune de un bogat patrimoniu turistic. -

Carei (25 721 loc.) este municipiu, urme de cultură materială din preistorie, atestat documentar în 1320 (villa Karul), oraş din sec. XV. În prezent este centru industrial (alimentară, textilă) şi agricol. Există mai multe obiective turistice (castelul, parcul dendrologic, monumentul eroilor)

19

-

Tăşnad ( 10 431 loc.) declarat oraş în anul 1968, are economie agrar industrială; Marghita (18 817 loc.) atestat documentar în sec. XIV, oraş din 1968, centru agro-industrial (alimentară, textilă, încălţăminte) Seini declarat oraş din 1989, centru agroindustrial

Câmpia Crişurilor -

-

-

situată în partea mijlocie a Câmpiei de Vest între Barcău şi marginea nordică a conului aluvial al Mureştului (Câmpia Aradului) are o suprafaţă de cca. 3600 kmp în care se includ şi: Câmpia Barcăului (cca. 200 kmp), Câmpia Sebişului (cca. 120 kmp), Câmpia Tăuţului sau a Cigherului (100 kmp) şi Câmpia Holodului (cca. 140 kmp). Altitudinile oscilează între 90 – 180 m, dominând cele sub 140 m Prezintă mai multe ramificaţii spre est, pătrunzând adânc în dealuri, cu deosebire pe Barcău, Crişul Negru, Crişul Alb şi Cigher. Prin urmare, are cele mai strânse legături cu Dealurile Crişurilor Din punct de vedere geologic se compune din fundamentul cristalin fragmentat acoperit de depozite sedimentare ce aparţin la două cicluri importante (paleogen şi neogen) Are două compartimente majore: o câmpie aluvionară extinsă spre vest şi sud, şi cea mai tipică structură de câmpii de glacis (dezvoltată sub dealuri) Este străbătută de patru râuri principale: Barcău şi de cele trei Crişuri (Repede, Alb şi Negru în ordine de la nord la sud) Are numai 10 km lăţime la nord de Oradea, dar se extinde mult spre sud Climatul temperat continental, de câmpie cu nuanţă panonică. Prezintă caractere de tranziţie între climatul banatic (mai cald şi mai uscat) şi cel someşan (cald moderat dar mai umed). Temperaturi medii anuale de 10,5° C la Chişineu Criş şi 10,4° C la Oradea, dar precipitaţiile înregistrează o diferenţiere: 630 mm pe câmpiile înalte şi doar 600 mm în câmpiile joase (chiar 543,8 mm la Chişineu Criş) Vegetaţia (puternic modificată antropic) aparţine zonelor de silvostepă (mozaicată de vegetaţia acvatică, palustră şi halofilă datorită condiţiilor locale de umiditate) şi silvostepei (mai bine reprezentată pe Crişul Alb şi Teuz) Învelişul de sol este foarte puternic mozaicat, predominând cele intrazonale, iar cele zonale fac tranziţia între sectorul banatic (molisoluri) şi cel someşan (argiluvisouri) Aşezările sunt mai puţin numeroase în comparaţie cu Câmpia Someşului (177 sate în 46 comune şi doar 6 oraşe) Numărul de locuitori: circa 475 000 din care peste 276 000 locuiesc în mediu urban din care peste 221 000 în Oradea. Densitatea populaţiei este de 130 loc/kmp, dar, dacă excludem municipiul Oradea rămân doar 74 loc/kmp Natalitatea este de mai multe decenii sub media pe ţară, mortalitatea însă se încadrează în general în limitele pe ţară. Sporul natural este negativ dar mai mic decât media pe ţară. Oraşele: Oradea (222 000 loc.) aflat pe Crişul Repede, este un oraş complex, cu industrie şi servicii foarte bine dezvoltate, cu energie electrică,

20

construcţii de maşini, industrie chimică, materiale de construcţii, lemn, alimentară Oradea deţine un potenţial turistic antropic foarte mare reprezentat de Palatul cu cele 365 de ferestre realizat în stil baroc, Muzeul Ţării Crişurilor, Catedrala romano-catolică (1752 - 1780) cea mai mare din ţară construită în stil baroc, Cetatea Oradei (sfârşitul sec. XI şi refăcută în sec. XVI), Teatrul, Primăria, Catedrala ortodoxă (biserica cu lună). Salonta (22 000 loc) situat pe Canalul Culişer (în câmpia joasă), oraş cu funcţii mixte cu construcţii de maşini, textile şi tricotaje; Chişineu – Criş (9 000 loc.) situat în câmpia joasă pe Crişul Alb, cu prelucrarea lemnului, construcţii de maşini, ind. alimentară; Ineu (10 500 loc.) situat pe Crişul Alb cu funcţii mixte, cu prelucrarea lemnului, ind. Alimentară, textile şi tricotaje; Pâncota (7400 loc.) oraş aflat lângă măgura eruptivă cu acelaşi nume, oraş agrar industrial; Sebiş (6 900 loc) pe Crişul Alb, cu funcţie agrar industrială Agricultura este foarte dezvoltată şi se bazează pe terenuri amenajate prin desecări, drenări, terasări sub dealuri. Industria este cel mai bine reprezentată în Oradea. Subdiviziuni ale câmpiei înalte care se află la ul cu Dealurile de Vest sau chiar cu M. Apuseni: 1. Câmpia Barcău se extinde de la Marghita până la Crişul Repede, ea se compune dintr-un glacis complex cu altitudini între 115m în vest şi 180 m în sud 2. Câmpia Bihariei se extinde sub Dealurile Oradei între 110 m şi 140 m, corespunde unui con aplatisat al Barcăului 3. Câmpia Miersigului (între Crişul Repede şi Negru) compusă din glacisuri şi terase mai ales ale Crişului Repede 4. Câmpia Cermeiului (între Crişul Negru şi Teuz) are două trepte – una intermediară a Cermei şi una înaltă – Câmpia Craiovei. Aici se include şi Golful Holodului 5. Câmpia Bocsigului compusă din terase săpate în Dealurile Cuiedului şi situată pe stânga Crişului Alb, are o formă alungită est-vest 6. Câmpia Tauţului dezvoltată în bazinul Cigherului (afluent pe stânga al Crişului Alb) este compusă din câmpuri aluviale joase, lunci şi terase glacisate, glacisuri şi piemonturi Subdiviziuni ale câmpiei joase 1. Câmpia Salontei se extinde în lungul graniţei, între Crişul Repede şi Negru, iar în est până la curba de 100 m. Marginea sa este marcată de un şir de areale mlăştinoase, plasate sub o mică frunte, lină ca pantă, a câmpiei intermediare 2. Câmpia Crişului Alb se compune din lunci înalte străpunse de lunci joase şi se extinde până la râul Sartiş (nord de Teuz), iar în sud până la Pâncota şi sud de Canalul Morilor. Este cea mai amplă şi mai complexă luncă din toată Câmpia Crişurilor, formând o adevărată câmpie aluvială, avansată inclusiv sub deal. 3. Câmpia Crişului Negru apare ca un culoar printre câmpiile înalte Miersig şi Cermei, iar în vest (aproape de graniţă) se lărgeşte brusc, în special către sud (până la râul Sartiş).

21

Câmpia Banatului -

-

-

-

-

-

este situată în partea sudică a Câmpiei de Vest de la marginea de nord a conului Mureşului şi în sud până la graniţa cu Iugoslavia. Include punctul cel mai vestic al ţării (Beba Veche), are cele mai multe cursuri canalizate, cea mai mare densitate de căi ferate (aproape dublu faţă de media pe ţară), pe teritoriul său se află judeţul cu cea mai mare suprafaţă din ţară (Timiş) şi singurul râu interior navigabil (Bega) Are o suprafaţă de cca. 9800 kmp şi prezintă cea mai mare lăţime, 120 km în Câmpia Mureşului Din punct de vedere geologic este reprezentată tot de un fundament difuzat în blocuri de falii panonice şi carpatice (orientare E-V), peste care stă umplutura depresiuni care începe din tortonian (badenian) se continuă sau sarmaţian, panonian, pliocen superior-cuaternar Altitudinile oscilează între cca. 80 – 180 m, în mod excepţional 75 – 77 m, la ieşirea Arancăi şi a Timişului din ţară şi circa 200 m pe unele terase sub dealurile Pogănişului Avansează foarte mult spre est, pe valea Timişului, prin Câmpia Lugojului, lungă de 48 km, care ia direct cu Depresiunea intramontană a Caransebeşului. Situaţii similare sunt pe Bega, pe Pogăniş şi Bârzava Ca relief, dă impresia alipirii a patru mari tipuri de câmpii, una complexă în nord (creată de aluvionările şi oscilările Mureşului,) apoi o mare câmpie joasă, a Timişului şi Begăi (cu prelungiri în golfuri estice), o câmpie – golf, Câmpia Lugojului (cu numeroase lunci, terase, glacisuri) şi o câmpie de glacis piemontan plasată sub Dealurile Dognecei. Clima este mai moderată, această câmpie fiind mai ferită de masele de aer rece din nord şi nord est, dar deschisă influenţelor oceanice şi mediteraneene. Temperatura medie anuală este de 10,7° C, primăverile sunt mai timpurii şi mai călduroase decât în restul ţării. Precipitaţiile variază între 540 mm (în vest) şi 700 mm la limita dealurilor. Solurile aparţin clasei molisoluri (sub stepă şi silvostepă) dar şi altor soluri extrazonale (lăcovişti, soloneţuri, soluri aluviale, vertisoluri) Populaţia se ridică la cca. 1 milion de locuitori, cu 54% în mediul urban. Densitatea ajunge la 102 loc/kmp dar este cel mai scăzut spor natural din ţară. Aşezările sunt mai rare decât în celelalte subunităţi (cca. 3 / 100 kmp), există 10 oraşe şi 295 sate O caracteristică pentru această câmpie foarte importantă de altfel pentru explicarea condiţiilor socio-economice ar fi că aici satele au un mare grad de urbanizare (beneficiază de atributele mediului urban in ceea ce priveşte: sistemul de canalizare, alimentare cu apă, încălzire, linii telefonice, etc.). Câmpia Banatului are cel mai mare număr de oraşe din toate unităţile Câmpiei Vestice (două oraşe mari: Arad şi Timişoara) alături de un oraş mijlociu (Lugoj) şi alte 7 mici. Cele mai importante resurse ale subsolului sunt apele minerale şi geotermale, hidrocarburi.

22

-

În această unitate sunt reprezentate aproape toate ramurile şi subramurile, domină însă construcţiile de maşini, chimică, alimentară şi textilă, dar este concentrată în cele două oraşe mari (Timişoara şi Arad). Agricultura este foarte bine reprezentată atât de cultura plantelor (aici sunt suprafeţe întinse pe care s-au realizat lucrări hidroameliorative) cât mai ales de creşterea animalelor (porcine şi bovine) Căile de comunicaţie sunt foarte bine reprezentate atât de magistralele feroviare (I şi II, inelul Timişoarei, şi alte 8-9 linii de importanţă locală), şosele europene, naţionale şi judeţene Oraşe: Timişoara (325 300 loc.) ocupă locul patru între oraşele ţării după Bucureşti, este unul dintre cele mai mari centre industriale ale ţării situat pe canalul Begăi la altitudinea de 85 – 90 m, la încrucişarea drumurilor est-vest şi nord – sud pentru vestul ţării. A fost atestat în anul 1266 sub numele de Castrus Timisiensis, s-a dezvoltat pe o veche aşezare dacică şi daco-romană. În secolul XI devine cetate, la 1514 a fost asediată de Gheorghe Doja, iar după 1522 devine raia turcească timp în care aici s-a înfiinţat chiar o universitate musulmană. Începând cu secolele XVIII şi XIX aici se dezvoltă puternic comerţul şi industria. În prezent pe lângă o industrie puternic dezvoltată (sunt reprezentate aproape toate ramurile) Timişoara este şi un centru universitar puternic, centru cultural etc. Sub aspect turistic se remarcă rin muzeele sale (al Banatului, Castelul Huniazilor, Muzeul satului Bănăţean, Bastionul cetăţii), prin clădirile deosebite între care amintim: Casa lui Eugeniu de Savoia, clădirea Teatrului Naţional şi a Operei, Catedrala Mitropoliei Banatului, etc. Arad (industria de vagoane, strunguri, textilă) se impune din punct de vedere turistic cu Muzeul Judeţean, cetatea oraşului ce datează secolul XVIII (1762 - 1783), Teatrul de stat, în stil neoclasic, Palatul Culturii etc. Lipova oraş cu funcţie industrială, în care se află şi cetatea de la Şoimoş (din sec. XIII, centru al unui cnezat românesc, refăcută de Iancu de Hunedoara). Nădlac, Sânnicolau Mare, Jimbolia, Curtici, Buziaş, Deta (au între 7 100 şi 14 000 loc.) din care Lugoj şi Lipova funcţionează ca aşezări din perioada feudală, iar celelalte au apărut după anul 1948. Sunt oraşe mici cu funcţii industriale şi agricole, doar trei dintre ele au şi funcţie de transport foarte importantă pentru că sunt puncte de trecere a frontierei (Nădlac, Curtici, Jimbolia). Subdiviziuni: A. Câmpiile Mureşului reprezintă un complex de tipuri de câmpii, toate situate pe conuri ale Mureşului. Limita nordică a acestora este dată de arealul subsident al Crişului Alb iar în sud până la subsidenţa timişoreană. Câmpia Vingăi – câmpie piemontan-terasată, e cea mai veche şi mai întinsă câmpie mureşeană, situată la sud de lunca Mureşului, de la Lipova la Secusigiu (comuna Satu Mare). Câmpia Nădlacului este o câmpie piemontan-tabulară cu pătura cea mai groasă de loess din toată regiunea (10 – 20 m) cu 3-5 soluri fosile şi cu o altitudine relativă peste Mureş de 10 -20 m. Ea se întinde până la lunca Mureşului, în est are o limită convenţională cu Câmpia Ierului, în nord-vest graniţa cu Ungaria

23

-

B. -

C. -

D.

Câmpia Aradului este piemontan-tabulară cu pătură subţire de loess, se întinde la nord de Mureş, între M. Zarand în est, Câmpia Nădlac în vest şi graniţa cu Ungaria în vest. Câmpia Jimboliei este situată pe stânga Mureşului, la sud-vest de Câmpia Vingăi şi în continuare ei. Este o unitate foarte netedă, cu crovuri şi unele dune sau vechi grinduri fluviatile ale Mureşului Câmpia Arancăi reprezintă o deschidere, în con larg, a luncii Mureşului, începând de la Periam (SV). Este cea mai nouă câmpie a Mureşului, pe centrul său meandrând Aranca, râu ce-şi are obârşia în lunca Mureşului la Sânpetru German (la sud de Pecica) Câmpia Timişului are caracter de subsidenţă manifestându-se activ încă din arealul Timişoarei unde există loessuri şi soluri fosile, îngropate sub aluviuni. Câmpia Timişoarei este limitată la est de curba de 100 m (est Recaş- est Sârbova), în nord C. Vingăi (tot curba de 100 m), până la Satchinez inclusiv, în vest râul Pământul Alb (include şi Biled) în continuare cu Apa Mare până la localitatea Beregsău, iar de aici o linie convenţională până la Timiş. În sud limita merge pe malul stâng al luncii Pogănişului şi până la Câmpia Buziaşului Are drept subdiviziuni: C. Bega Veche după numele râului central C. Bega Mică are ân centru râul cu acelaşi nume, canalizat care se varsă în Canalul Timişat (aproape paralel cu graniţa) Câmpia Birdei se dezvoltă între Timiş şi Câmpia Bârzavei Câmpia Moraviţei este o câmpie joasă, de tip aluvionar cu înălţimi de 80 – 100 m Câmpia Lugojului reprezintă golful de câmpie ce se alungeşte către est pe Timiş şi Bega. Se compune din două câmpii joase de lunci şi trei câmpii de terase şi glacisuri. Limita estică e pe Timiş şi Bega, este convenţională, cu aproximaţie la localitatea Căvăran la cca. 154 m (pe Timiş) şi la vest de Traian Vuia (confluenţa pârâului Râu cu Beca, cca. 125 m). Câmpia Timişanei după râul ce coboară din dealuri la Lugoj şi merge apoi paralel cu Tsimişul până la limita vestică a ei. Reprezintă în fapt lunca largă a Timişului Câmpia Glavţei (după râul paralel Begăi, care vine din Dealurile Sărazului, sub numele de Săraz). Se compune din lunci de 3-4 km lăţime Câmpia Honoriciului (numită şi a Sinersigului) cuprinde terasele 1-4 pe stânga Timişului până la valea Cinca, de unde terasele se pierd aproape total în glacisuri. Câmpia Ţipariului reprezintă câmpia de terase dintre Bega şi Timiş (la nord de Lugoj) Câmpia Lucareţului este o fâşie de terase situată în arealul bazaltelor de la Lucareţ Câmpia Bârzavei constituie o unitate complexă de glacis piemontan vechi, uşor modelat ulterior, plasată în semicerc sub dealurile Buziaşului şi

24

-

Tirolului. Se extinde de la Golful Lugojului până la graniţa cu Iugoslavia. Văile largi ale râurilor Pogăniş şi Bârzafa o subdivid în trei: Câmpia Buziaşului ţine din stânga văii Cinca până în stânga văii Pogăni Câmpia Tormacului are formă de triunghi, ca un con între luncile văilor Pogăniş şi Bârzava Câmpia Gătaiei are formă de U deschis spre graniţă, în care pătrunde ca un sac Câmpia joasă a Moraviţei. Se extinde din dreapta văii Bârzava spre sud.

Temă de control: 1. Numiti trei denumiri sub care mai este cunoscută Câmpia de Vest 2. Menţionaţi trei tipuri genetice de câmpii înalte din Câmpia de Vest 3. Menţionaţi cel puţin şase râuri care strabat Câmpia de Vest 4. Care sunt zonele de vegetaţie ce se desfăşoară în Câmpia de Vest? 5. De când este locuit spaţiul Câmpiei de vest? 6. Menţionaţi pe scurt factorii de favorabilitate pentru locuire ai Câmpiei de Vest. 7. Care sunt cele patru mari oraşe din Câmpia de Vest? 8. Care sunt cele trei subdiviziuni ale Câmpiei de Vest?

25