Influenţa Climei Asupra Organismului Uman (1) 2w15q

Influenţa climei asupra organismului uman

de Adrian Senciuc Categorie: Corpul omenesc. Funcţionare, boli şi remedii Publicat: 01 Noiembrie 2012 Accesări: 10945 Influenta climei asupra organismului umanOrganismul uman ă eficient variaţiile climatice sezoniere deoarece modificarea funcţiilor fiziologice apare într-un interval mai mare de timp. În condiţiile de trecere rapidă de la un climat la altul apare efortul de adaptare. Fiecare climat vine cu particularităţile sale. Efortul de adaptare poate fi de intensitate deosebită, după gradul de solicitare al zonei climatice. Aceste procese adaptative au fost dobândite în timpul evoluţiei omului, odată cu părăsirea locurilor de origine şi răspândirea pe toate continentele lumii. Clima poate fi definită ca totalitatea factorilor fizici atmosferici: temperatură, umiditate, presiune, curenţi de aer sau precipitaţii, şi telurici: relief, vegetaţie, întinderea suprafeţelor de apă. Caracteristicile climei sunt în general stabile, modificările de climă pot fi posibile doar în perioade lungi de timp. Totuşi, în cadrul regimului climatic pot apărea fenomene meteorologice de mare intensitate (de exemplu furtunile de vară) ce se petrec într-un interval de timp scurt – ore, zile, cunoscute sub numele de schimbări de vreme. Factorul principal care condiţionează schimbările de vreme este diferenţa de presiune atmosferică între două puncte datorată încălzirii inegale a solului şi a apei. Diferenţa de presiune pune în mişcare masele de aer în diferite direcţii şi sensuri, din zonele cu maxim barometric spre cele cu minim barometric. La ul dintre două mase de aer cu

proprietăţi diferite se realizează frontul atmosferic, o zonă în care pot apărea variaţii de temperatură de 15 – 20°C, precipitaţii sub formă de averse şi descărcări electrice într-un interval de timp foarte scurt. Atât clima, cât şi vremea acţionează asupra organismului, prin caracteristicile diferite solicitând răspunsuri diferite. Climatul alpin

Climatul alpin sau de altitudine începe de la 1000 m. Acesta se caracterizează prin radiaţii luminoase şi ultraviolete de intensitate direct proporţională cu altitudinea, presiunea atmosferică, presiunea oxigenului şi temperatura prezintă valori scăzute, iar aerul este mai ionizat. Climatul alpin poate fi extrem de dificil de at pentru persoanele neobişnuite la acest tip de solicitări, provocând reacţii adaptative intense. Aclimatizarea organismului la climatul alpin se face prin modificări fiziologice ce cuprind mai multe aparate şi sisteme:

Aparatul respirator. De la 1000 m altitudine frecvenţa şi amplitudinea respiraţiilor cresc (hiperventilaţie) pentru a asigura necesarul optim de O2 al organismului. Intensitatea hiperventilaţiei creşte odată cu altitudinea, dar organismul poate compensa lipsa de O2 până la aproximativ 5000 m, altitudine la care presiunea parţială a oxigenului ajunge la 25 – 35 mmHg, valori minime pentru a menţine o persoană în viaţă.

Sistemul circulator. Odată cu creşterea frecvenţei respiraţiilor cresc şi frecvenţa cardiacă, debitul cardiac şi tensiunea arterială, acesta fiind cel de-al doilea mecanism de adaptare al organismului pentru a accelera transportul de oxigen la nivelul

ţesuturilor. Pentru a preveni hipoxia ţesuturilor se modifică şi câţiva parametrii sanguini: conţinutul de hemoglobină şi numărul de hematii creşte, la 5000 m altitudine putând atinge valori de 8.000.000/mm3 de la 4 – 5.000.000/mm3 valorile normale. Poliglobulia de altitudine (creşterea numărului de hematii) se realizează prin mobilizarea rapidă a rezervelor de sânge din organism, în special din ficat, dar se mai poate realiza şi prin creşterea ratei de formare a globulelor roşii, un sistem eficient pentru perioade mai lungi la munte (peste 2 săptămâni). În urma acestor modificări respiratorii şi circulatorii se schimbă echilibrul acido-bazic al organismului. Hiperventilaţia determină eliminarea unei cantităţi mai mari de CO2, ceea ce favorizează alcaloza metabolică. Pentru a menţine echilibrul acido-bazic constant şi la valori normale, organismul începe să crească eliminările urinare de bicarbonaţi şi concentraţia acidului lactic din sânge.

Sistemul nervos vegetativ. La altitudine sistemul nervos vegetativ se activează ca un sistem de apărare nespecific. În prima perioadă de adaptare predomină activarea sistemului simpatic, care va declanşa şi va susţine modificările respiratorii, circulatorii şi sanguine. Adaptarea eficientă a organismului la altitudine necesită 2 – 4 săptămâni, astfel că o persoană adaptată are o frecvenţă a pulsului, debitul cardiac şi tensiunea arterială normale, iar eritropoieza (producerea hematiilor), frecvenţa şi amplitudinea respiraţiilor crescute. Modificările fiziologice instalate după 4 săptămâni de altitudine sunt durabile şi pot fi comparate cu modificările sportivilor de performanţă.

Aclimatizarea la altitudine este unul dintre cei mai buni stimuli de a îmbunătăţi respiraţia şi circulaţia, atât la vârsta copilăriei, cât şi pentru vârste înaintate. Ascensiunile până la 2000 – 2.500 m constituie stimuli tonifianţi ce îmbunătăţesc starea de sănătate.

Capacitatea de adaptare la altitudine este limitată pentru persoanele ce suferă de ateroscleroză, emfizem pulmonar avansat sau alte afecţiuni. Totuşi, ascensiunile la înălţime sunt recomandate bolnavilor cu bronhopatii cronice şi astm bronşic în forme uşoare.