Holocaustul In Romania 3o6l3v

Holocaustul in Romania Holocaustul: Holocaust – distrugerea aproape completã a evreilor din Europa de cãtre Germania nazistã si colaboratorii ei în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial (1939 – 1945). În cultura iudaicã, evreii se referã adesea la Holocaust folosind cuvântul "Shoah" (cuvânt de origine ebraicã însemnând „catastrofã” sau „distrugere totalã”). Ca etimologie, cuvântul holocaust derivã din grecescul holo (întreg) si caustos (ars) desemnând la origine o ofrandã în flãcãri sau un sacrificiu religios care este consumat în întregime de flãcãri. Holocaustul a fost unul dintre cele mai îngrozitoare genociduri din istorie. Un alt genocid similar a fost cel al armenilor omorâti de turci sub conducerea lui Mustafa Kemal Ataturk, "pãrintele" Republicii Turcia. Cei care l-au sãvârsit au creat metodic mijloacele de a aduna si de a omorâ milioane de oameni. Holocaustul a determinat elaborarea legilor internationale împotriva încãlcãrii drepturilor omului. Evreii nu au fost singurele victime ale nazistilor în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial. Nazistii au încarcerat si omorât si oameni care se împotriveau regimului lor pe motive ideologice; tigani; germani care prezentau un handicap mental sau fizic; homosexuali; soldati slavi capturati în rãzboi, dizidenti religiosi (Martorii lui Iehova, etc). Conditiile istorice Multi germani i-au învinovãtit pe evrei pentru înfrângerea Germaniei în primul rîzboi mondial, unii sustinând chiar cã evreii au trãdat natiunea germanã în timpul acestui rãzboi. Mai mult, la sfârsitul rãzboiului un grup cu orientare comunistã a încercat sã organizeze o revolutie de tip bolsevic în statul german Bavaria. Majoritatea liderilor acestei tentative esuate erau evrei. Ca urmare, unii germani îi asociau pe evrei cu bolsevicii si priveau ambele grupãri ca pe inamici periculosi ai Germaniei. Dupa rãzboi, în Germania s-a instaurat Republica de la Weimar. Politicienii si intelectualii evrei au jucat un rol important în viata Germaniei în timpul acestei republici si multi ne-evrei au fost nemultumiti de influenta lor. Având ca bazã convingerile sale anti-semite, Adolf Hitler a atacat rolul impresionant jucat de evrei în societatea germanã in timpul Republicii de la Weimar, mai ales în cercurile intelectuale si în politica de stânga, referindu-se la ei ca „ciumã” si „cancer”.

“Solutia finala” aplicata in timpul regimului maresalului Ion Antonescu: La sfârșitul lui octombrie 1941, articole redacționale din presa română – care exprimau linia oficială – au anunțat că „problema evreiască a intrat în faza soluției finale și că niciun om din lume și nicio minune nu pot împiedica soluționarea ei”. Guvernul a anunțat că România „s'a înscris printre națiunile care sunt hotărîte să colaboreze efectiv pentru rezolvarea definitivă a problemei evreiești, nu numai locale, dar și europene”. Politica de purificare etnică declanșată și controlată de Ion Antonescu a fost aplicată atât prin declarații personale, cât și în cadrul ședințelor de cabinet, ca directive ministeriale. Într-o scrisoare de răspuns trimisă unui intelectual care i-a elogiat politica antisemită, Antonescu s-a obligat să-i elimine complet pe evreii din România: „Nimeni și nimic nu mă va împiedica, atâta timp cât voiu trăi, de a împlini opera de purificare”. În ședința din 8 iulie 1941 a cabinetului antonescian, viceprim-ministrul și ministrul de externe Mihai Antonescu, s-a adresat miniștrilor: „Așa că vă rog să fiți implacabili, omenia siropoasă, vaporoasă, filozofică nu are ce căuta aici (...) Cu riscul de a nu fi înțeles de unii tradiționaliști care mai pot fi printre dv., eu sunt pentru migrarea forțată a întregului element evreu din Basarabia și Bucovina, care trebue zvârlit peste graniță (...) Veți fi fără milă cu ei. Nu știu peste câte veacuri neamul românesc se va mai întâlni cu libertatea de acțiune totală, cu posibilitatea de purificare etnică și revizuire națională (...) Dacă este nevoie, să trageți cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (...) Îmi iau răspunderea în mod formal și spun că nu există lege (...) Deci, fără forme, cu libertate completă”. Omogenizarea etnică a României urma să fie obținută prin transferarea minorităților în afara granițelor respectiv, cei care aveau o țară de origine, prin repatriere forțată, iar cei care nu aveau, evreii și romii, prin transfer unilateral adică, deportarea și comasarea lor pe teritoriile sovietice de dincolo de Bug (armata germană s-a grăbit să-i retransporte pe acești expluzați pe malul vestic al Bugului, în zonele controlate de români). O susținere a acestor decizii apare și în concluziile unui memorandum (comandat de Antonescu?) adresat lui Ion Antonescu la 15 octombrie 1941 de câtre Acad. dr. Sabin Manuilă, directorul Institutului central de statistică. Ordinele speciale erau date direct de Ion Antonescu armatei, serviciului special de informații și jandarmeriei, iar Mihai Antonescu le transmitea istrației civile. Executantul ordinelor speciale, marele pretor, generalul Ioan Topor, era subordonat direct șefului Marelui Cartier General, generalului Ilie Șteflea. Jandarmeria în cele două provincii, prin inspectorii generali, colonelul Teodor Meculescu, în Basarabia, și colonelul Ioan Mânecuță, în Bucovina, era subordonată la începutul operațiunii generalului Constantin Vasiliu și mai târziu generalului Topor. „Ordinele speciale” erau considerate „secret de stat” și transmise verbal sau ca documente cu regim secret, ori de câte ori autoritățile militare sau civile nu executau evrei de teama consecințelor ori din cauză că se îndoiau de existența ordinelor de lichidare. De exemplu,

maiorul Frigan din garnizoana Cetatea Albă nu cunoștea ordinele speciale și a cerut instrucțiuni în scris pentru executarea evreilor. În consecință, pretorul armatei a III-a, colonelul Marcel Petala, s-a deplasat la Cetatea Albă pentru a-i da personal maiorului ordinul "special". Imediat au fost executați toți cei 3.500 de evrei rămași în ghetou. După emiterea ordinelor speciale de curățirea terenului, teritoriul dintre Nistru și Bug devenise un cimitir imens, presărat cu zeci de mii de cadavre despuiate de haine și lăsate să putrezească de-a lungul drumurilor. Apele Bugului, infestate de cadavre, nu mai erau potabile. Indiferența față de sanitație periclita populația locală neevreiască, militarii români și membrii minorității germane din zona Bugului. Bijuteriile, obiectele de valoare, dinții de aur, inelele și verighetele, banii jefuiți dispăreau pe drum, spre vistieria statului. Crime asupra populației evreiești locale din Transnistria au fost înfăptuite de plutoane ale morții formate din jandarmi români în drumul spre zona de relocare din est. Zeci de mii de evrei au fost uciși în Odesa (aproximativ 22.000 de evrei din Odesa au fost arși de vii la Dalnic), Bogdanovca și Akmecetka în 1941 și 1942. Masacrul de la Odesa: Mihai Antonescu stabilise acorduri (Abmachungen) privind colaborarea pe teren cu SS-ul, concret cu subunitățile grupului exterminator D de intervenție german Einsatzgruppe D, și cu alte formațiuni germane. Instructorii germani au redactat rapoarte despre cruzimea, rapacitatea, corupția și ineficiența camarazilor români, care acționau neplanificat, nu înlăturau urmele execuțiilor în masă și comiteau jafuri, violuri sau împușcări pe străzi, nu îngropau cadavrele sau percepeau mită de la evrei. Din schimburile de scrisori, protestele și dispozițiile în această privință, reiese că germanii erau vexați de lipsa de organizare și planificare și nu din cauza omorurilor în sine. Rapoartele trimise de grupul D-SS (Einsatzgruppe D) și de jandarmeria militară germană (Feldgendarmerie) erau pline de informații cu privire la execuții și jafuri și despre modul de acțiune neorganizat al românilor și conchideau că „soluționarea problemei evreiești de către români în regiunea dintre Nistru și Nipru a fost dată pe mâini necorespunzătoare”. În darea de seamă care a rezumat primele cinci rapoarte ale "grupului SS exterminator D" (Einsatzgruppe D), trimisă la 30 octombrie 1941 ministrului de externe al Germaniei Ribbentrop, comandantul poliției de securitate și al serviciului de securitate (Chef der Sicherheitspolizei und des SD) relata: „Modul în care românii se comportă cu evreii este complet lipsit de metodă. Nu am avea nimic de reproșat numeroaselor execuții dacă pregătirile tehnice și execuțiile ar fi suficient de corecte. În general, românii lasă cadavrele celor uciși pe locul în care au fost împușcați, fără să le îngroape”. În iunie 1942, Mihai Antonescu, în numele lui Ion Antonescu, a reacceptat, în convorbiri secrete cu trimișii lui Himmler din Sicherheitspolizei, soluția finală în România, adică deportarea tuturor evreilor români, cu foarte mici excepții, în lagărul de exterminare Belzec din Polonia unde,

conform planului german, urmau să fie gazați și cadavrele incinerate într-un ritm de 2.000 pe zi. În afară de 17.000 de evrei găsiți „utili” economiei naționale sau cu drepturi excepționale, întreaga minoritate evreiască din România (în mai 1942 de 292.149 suflete; recensământul a fost organizat în acest scop), urma să fie exterminată în circa 140 de zile. La 13 octombrie 1942, aplicarea planului a fost suspendată de partea română, care a ajuns la concluzia că interesele germane și cele române nu mai coincideau respectiv, că armata română urma să fie măcinată la Stalingrad și că, în pofida tuturor sacrificiilor materiale (alimente, petrol, materii prime) și umane ale românilor, Hitler nu intenționa să le retrocedeze Transilvania de Nord. Drepturile omului in secolul al XXI-lea: Drepturile omului sunt "de obicei înțelese ca drepturi inalienabile fundamentale la care o persoană are în mod inerent dreptul pur și simplu pentru că el sau ea este o ființa umană.". Drepturile omului sunt astfel considerate ca fiind universale (se aplică peste tot) și egalitare (aceeași pentru toți). Aceste drepturi pot exista ca drepturi naturale sau ca drepturi legale, atât în legislația națională și internațională. Doctrina drepturilor omului în practica internațională, în cadrul dreptului internațional, instituțiile globale și regionale, în politicile de state și de activitățile de organizații non-guvernamentale a fost o piatră de temelie a politicilor publice din întreaga lume. Aceasta a spus că: ". În cazul în care discursul public al societății pe timp de pace global poate fi spus să aibă o limbă comună morală, este că a drepturilor omului". În ciuda acestui fapt, afirmațiile puternice făcute de doctrina drepturilor omului continuă să provoace chiar și în prezent dezbateri considerabile cu privire la conținutul, natura și justificarea drepturilor omului . Într-adevăr, problema a ceea ce se înțelege printr-un "drept" este în sine un controversat subiect de dezbateri filosofice continue. Multe dintre ideile de bază care au animat mișcarea s-au dezvoltat în urma celui de al doilea război mondial și a atrocităților Holocaustului, culminând cu adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului din Paris de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite în 1948. Lumea antică nu poseda conceptul de drepturi universale ale omului. Societățile antice au avut "sisteme elaborate de taxe, concepții de justiție, legitimitate politică, și umană înfloritoare, care a căutat să realizeze demnitatea umană, înflorirea, sau bunăstarea în întregime independente de drepturile omului". Conceptul modern al drepturilor omului s-a dezvoltat în perioada modernă timpurie, alături de secularizarea europeană a eticii iudeo-creștine. Precursorul real al discursului privind drepturile omului a fost conceptul de drepturi naturale, care a apărut, ca parte a tradiției medievale Dreptul natural, a devenit proeminent în timpul Iluminismului, cu filosofii, cum ar fi John Locke, Francis Hutcheson, și Jean-Jacques Burlamaqui, precum și o poziție importantă în Discursul politic al revoluției americane și a revoluției ze. Din această fundație modernă mișcarea pentru drepturile omului apărut în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Drepturile omului, democrația și statul de drept sunt valori esențiale ale Uniunii Europene. Înscrise în tratatul său fondator, acestea au fost consolidate prin adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale. Țările care doresc să adere la UE, precum și cele care au încheiat acorduri comerciale sau de altă natură cu Uniunea, trebuie să respecte drepturile omului. Prin articolul 9 se recunosc drepturile fundamentale ale cetățeanului. Aceste drepturi nu sunt o creație proprie a Uniunii Europene, ci apar ca o recunoaștere și apărare a drepturilor interne respectate în interiorul statelor naționale. 1. Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile enunțate în Carta Drepturilor Fundamentale care constituie partea II a prezentei Constituții. 2. Uniunea va adera la Convenția europeană de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Aderarea la această Convenție nu modifică competențele Uniunii așa cum sunt definite în prezenta Constituție. 3. Drepturile fundamentale, garantate prin Convenția europeană de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale și care rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, fac parte din dreptul Uniunii ca principii generale. Libertatea personală este apărată și garantată în cadrul U.E. conform dispozițiilor Constituției, precum și libera circulație a persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor și a capitalurilor și libertatea de stabilire. În domeniul de aplicare a Constituției Europene și fără să aducă atingere dispozițiilor specifice prevăzute de aceasta, este interzisă orice discriminare pe motiv de naționalitate. În cadrul raportului pe 2009 alcătuit de Amnesty International sunt subliniate aspecte care demonstrează faptul că respectarea drepturilor omului întâmpină probleme majore în întreaga lume. Astfel, se evidenţiază că nu doar economia traversează o perioadă de criză, ci chiar drepturile omului sunt într-o asemenea situaţie: în 81 de state este restricţionată libertatea de exprimare; în statele dezvoltate economic există grave încălcări ale drepturilor omului – 78% dintre execuţiile din anul 2008 au avut loc în statele membre G20, în 79% dintre statele G20 au fost în cazuri de tortură (în 50% dintre statele lumii se petrec astfel de încălcări ale drepturilor), în 74% dintre statele G20 au fost închişi pe nedrept oameni (în 57% dintre statele lumii se petrec astfel de încălcări ale drepturilor) – cel puţin 27 de ţări au obligat oamenii care căutau azil să se întoarcă în state în care puteau fi închişi, torturaţi sau chiar omorâţi; în cel puţin 50 de ţări există persoane închise din cauza convingerilor lor; în cel puţin 24 de ţări au fost persoane supuse evacuărilor forţate.