Trandafiri w52j

Partea întâi Capitolul 1

Capitolul 2

Capitolul 3

Capitolul 4

Povestea lui Mary Capitolul 5

Capitolul 6

Capitolul 7

Capitolul 8

Capitolul 9

Capitolul 10

Capitolul 11

Capitolul 12

Capitolul 13

Capitolul 14

Capitolul 15

Capitolul 16

Capitolul 17

Capitolul 18

Capitolul 19

Capitolul 20

Capitolul 21

Capitolul 22

Capitolul 23

Capitolul 24

Capitolul 25

Capitolul 26

Capitolul 27

Capitolul 28

Capitolul 29

Capitolul 30

Partea a doua Capitolul 31

Capitolul 32

Povestea lui Percy Capitolul 33

Capitolul 34

Capitolul 35

Capitolul 36

Capitolul 37

Capitolul 38

Capitolul 39

Capitolul 40

Capitolul 41

Capitolul 42

Capitolul 43

Capitolul 44

Capitolul 45

Capitolul 46

Capitolul 47

Capitolul 48

Partea a treia Capitolul 49

Povestea lui Rachel

Capitolul 50

Capitolul 51

Capitolul 52

Capitolul 53

Capitolul 54

Capitolul 55

Capitolul 56

Capitolul 57

Capitolul 58

Capitolul 59

Capitolul 60

Capitolul 61

Capitolul 62

Partea a patra Capitolul 63

Capitolul 64

Capitolul 65

Capitolul 66

Capitolul 67

Capitolul 68

Capitolul 69

Capitolul 70

Capitolul 71

Capitolul 72

Capitolul 73

Capitolul 74

Capitolul 75

Mulţumiri

Roses Leila Meacham Copyright © 2010 Leila Meacham

Editura Litera O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România tel.: 021 319 63 93; 0752 101 777 e-mail: [email protected]

Ne puteţi vizita pe www.litera.ro

Trandafiri Leila Meacham

Copyright © 2016 Grup Media Litera pentru versiunea în limba română Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii Corector: Alexandra Comșa Copertă: Claudia Pascu Tehnoredactare și prepress: Bogdan Coscaru

Seria de ficţiune a Editurii Litera este coordonată de Cristina Vidrașcu Sturza.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MEACHAM, LEILA Trandafiri /Leila Meacham; trad.: Alexandru Maniu. – București: Litera, 2016

ISBN 978-606-33-1042-3

ISBN EPUB 978-606-33-5651-3

I. Maniu, Alexandru (trad.)

821.111(73)-31=135.1

Pentru Janice Jenning Thomson… o prietenă pe viaţă

(…) şi prezic Că cearta care-a fost în Temple Garden A celor două roze, mii de oameni îi va trimite-n noaptea neagr-a morţii.

Contele de Warwick, în Henric al VI-lea de William Shakespeare Partea 1, Actul II, scena IV (trad. Barbu Solacolu)

Partea întâi

Capitolul 1

Howbutker, Texas, august 1985

La biroul său, Amos Hines a întors ultimele două pagini ale documentului pe care trebuia să îl citească. Gura i se uscase precum paiele de grâu, iar câteva clipe nu a putut face altceva decât să clipească plin de o neîncredere uluită la clienta şi prietena sa de-o viaţă, care stătea în faţa lui la masă; o femeie pe care o irase şi o adorase timp de patruzeci de ani şi pe care crezuse că o cunoştea. I-a analizat expresia căutând un indiciu cum că vârsta îi afectase capacitatea de judecată, însă ea îl privea cu aceeaşi agerime pentru care era renumită. Umezindu-şi cu salivă gura uscată, a întrebat-o: – Anexa asta chiar e reală, Mary? Ţi-ai vândut fermele şi ţi-ai modificat testamentul? Mary Toliver DuMont a dat din cap aprobator. Buclele părului ei alb frumos aranjat reflectau lumina care intra prin fereastra mare. – Da, Amos. Ştiu că eşti şocat şi că ăsta nu e un mod prea plăcut de a te răsplăti pentru toţi anii în care ai lucrat pentru mine, însă, dacă aş fi apelat la alt avocat pentru treaba asta, te-ai fi simţit profund rănit. – Da, aşa e, a spus el. Alt avocat nu ar fi încercat să te facă să te răzgândeşti – măcar în legătură cu partea care mai poate fi revizuită. Nu mai era posibil să salveze Fermele Toliver, plantaţiile imense de bumbac ale lui Mary, pe care ea le vânduse în urmă cu o lună după negocieri secrete, ascunzându-se de strănepoata ei neştiutoare, aflată în Lubbock, Texas, ca manager al Fermelor Toliver.

– Nu este nimic de revizuit, Amos, a spus Mary cu o

uşoară asprime în glas. Ce e făcut e bun făcut şi nu am de gând să mă răzgândesc. Îţi pierzi timpul – şi pe al meu – încercând să mă convingi. – A făcut Rachel ceva care să te jignească? a întrebat el calm, întorcându-şi scaunul către bufet. A luat carafa şi a observat că mâna îi tremura când a turnat apă în două pahare. Ar fi preferat o tărie, însă Mary nu se atingea de alcool. – De asta ţi-ai vândut fermele şi ţi-ai schimbat şi testamentul? – Ah, Dumnezeule, nu, a răspuns Mary, cu un ton îngrozit. Să nu crezi aşa ceva! Strănepoata mea nu a făcut nimic altceva decât să fie ceea ce e – o Toliver getbeget. A luat câteva şerveţele şi i-a întins lui Mary un pahar. I se părea că aceasta slăbise de când o văzuse ultima dată. Costumul îi stătea ciudat pe ea, iar chipul său zbârcit – încă impresionant la cei optzeci şi cinci de ani pe care îi avea – părea mai subţire. Afacerea asta îşi pusese amprenta asupra ei, şi aşa şi trebuia, se gândea el, străbătut de un acces de furie. Cum putea să-i facă aşa ceva strănepoatei sale, să îi ia tot ce aştepta să moştenească, pământul şi casa strămoşilor ei, dreptul de a trăi într-un oraş la a cărui întemeiere contribuiseră şi ei? A luat o înghiţitură de apă şi a încercat să nu pară furios când a rostit: – O spui de parcă ar fi un defect. – Este, iar eu îl voi îndrepta. A băut însetată din pahar, apoi şi-a şters buzele cu şerveţelul. Acesta e scopul anexei. Nu mă aştept ca tu să înţelegi lucrul ăsta, Amos, însă Percy va înţelege când va veni vremea. La fel şi Rachel, după ce îi voi explica. – Şi când ai de gând să faci asta? – Mâine zbor la Lubbock cu avionul companiei, ca să mă întâlnesc cu ea. Nu ştie că vin. O să-i spun despre vânzare şi despre anexe şi sper că argumentele mele o vor convinge că am făcut ce e mai bine pentru ea.

„Ce e mai bine pentru ea?“ Amos a privit-o nedumerit pe deasupra ochelarilor. Mary ar avea mai mult noroc dacă ar vinde burlăcia unui marinar. Rachel n-avea s-o ierte niciodată pentru ce făcuse; era sigur de asta. S-a aplecat în faţă şi a fixat-o cu o privire hotărâtă. – Ce-ar fi să-ţi încerci argumentele întâi pe mine, Mary? De ce ai vinde Fermele Toliver, pe care te-ai străduit aproape toată viaţa să le aduci unde sunt acum? De ce să laşi Somerset tocmai lui Percy Warwick? La ce-i foloseşte lui o plantaţie de bumbac? Percy e cherestegiu, pentru numele lui Dumnezeu! Are nouăzeci de ani! Iar faptul că laşi prin testament vila Toliver Societăţii pentru Conservare este… este bomboana de pe colivă. Ştii că Rachel a considerat întotdeauna casa aceea căminul ei. Vrea să-şi petreacă tot restul vieţii în ea. – Ştiu. De aceea vreau să i-o iau. Părea de neclintit; stătea dreaptă, cu mâna sprijinită pe baston, părând o regină pe tron, cu toiag pe post de sceptru. Vreau să-şi facă propria casă altundeva, să înceapă ceva nou, a spus ea. Nu vreau să rămână aici şi să-şi ducă viaţa după evanghelia familiei Toliver. – Dar… nu înţeleg. Amos a gesticulat frustrat. Am crezut că pentru asta ai pregătit-o toţi anii ăştia. – A fost o greşeală; una izvorâtă din egoism. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că miam dat seama de tragedia greşelii mele înainte să fie prea târziu şi că am avut curajul şi… înţelepciunea s-o îndrept. A făcut un semn de respingere cu mâna. Păstrează-ţi energia – şi pe a mea – şi nu încerca să mă convingi să ofer mai multe explicaţii, Amos. Este un puzzle, ştiu asta, însă nu-ţi pierde încrederea în mine! Motivele mele sunt cât se poate de pure. Uluit, bărbatul a încercat o altă abordare. – Sper că nu ai făcut asta din cauza vreunei idei greşite cum că i-ai datora ceva tatălui ei, William. – În nici un caz! Ochii i-au scânteiat. Aceştia erau faimoşii „ochi Toliver“ – verzi ca smaraldele, o trăsătură moştenită din partea tatălui, alături de părul ei cândva foarte negru şi de gropiţa din mijlocul bărbiei. Sunt sigură că nepotul meu ar putea să creadă asta – sau, mai bine zis, soţia lui. După ea, am făcut ce era drept şi cinstit să fac şi i-am dat lui William ce a fost al lui tot timpul. A fornăit uşor. Las-o pe Alice Toliver să creadă că am vândut fermele pentru că mă simţeam vinovată faţă de soţul ei, căruia îi eram datoare. Nu am făcut toate astea pentru

el, ci pentru fiica lui. Cred că el o să-şi dea seama de asta. A făcut o pauză, iar pe chipul ei cu trăsături frumoase se citea o uşoară îndoială, apoi a adăugat pe un ton mai puţin încrezător: Aş vrea să pot fi la fel de sigură şi de Rachel… – Mary… Amos s-a chinuit să pară cât mai convingător. Rachel e făcută din acelaşi aluat ca tine. Crezi că tu ai fi înţeles dacă tatăl tău ţi-ar fi luat moştenirea – plantaţia, casa, oraşul care îşi datorează naşterea familiei tale –, indiferent de cât de justificate ar fi fost motivele? Bătrâna şi-a lăsat uşor bărbia în jos. – Nu, însă mi-aş fi dorit să o facă. Mi-aş fi dorit nespus de mult să nu-mi fi lăsat niciodată Somerset. A privit-o foarte mirat. – Dar de ce? Ai avut o viaţă minunată – o viaţă de care credeam că va avea parte şi Rachel, păstrând astfel moştenirea familiei tale. Anexa asta e atât de – şi-a trecut dosul mâinii peste document – împotriva a tot ceea ce am crezut că vrei pentru ea, a tot ceea ce ai făcut-o să creadă că îi doreşti. Ea s-a relaxat în scaun, ca o goeletă cu pânzele rămase brusc fără vânt. Şi-a sprijinit bastonul pe genunchi. – Ah, Amos, este o poveste atât de lungă, mult prea lungă ca să o spun acum. Percy o să-ţi explice totul într-o bună zi. – Ce să-mi explice, Mary? Ce e de explicat? Şi de ce într-o zi, şi de ce Percy? Nu cred că va fi prea îngrijorat pentru ea. Liniile din jurul ochilor şi al gurii ei se adânciseră, iar tenul măsliniu, fără cusur, i se îngălbenise. El s-a aplecat insistent peste birou. – Ce poveste nu ştiu eu, Mary? Am citit tot ce se putea citi despre familiile Toliver, Warwick şi DuMont, ca să nu mai spun că am trăit printre voi timp de patruzeci de ani. Am ştiut absolut tot ce se întâmplă cu voi de când am venit în Howbutker. Toate secretele pe care le-aţi avut au ieşit la suprafaţă. Vă cunosc. Femeia a închis pentru o clipă ochii, iar pe chipul ei se citi oboseala. Când i-a deschis din nou, privirea îi era plină de afecţiune.

– Amos, dragul meu, ai intrat în viaţa noastră când poveştile noastre erau deja încheiate. Ne-ai cunoscut în momentele noastre cele mai bune, când toate faptele noastre tragice şi triste fuseseră lăsate în urmă şi când trăiam deja cu consecinţele lor. Vreau să o împiedic pe Rachel să facă aceleaşi greşeli ca mine şi să sufere aceleaşi consecinţe inevitabile. Nu vreau să o las sub blestemul familiei Toliver. – Blestemul familiei Toliver? Amos a clipit alarmat. Nu-i stătea în fire să folosească un limbaj atât de excentric. Bărbatul se întreba dacă nu cumva vârsta chiar îi afectase bătrânei raţiunea. Nu am auzit şi nici nu am citit niciodată despre vreun blestem al familiei Toliver. – Exact asta vreau să spun, a continuat ea, zâmbindu-i în felul ei caracteristic, cu buzele abia ridicate peste dinţi, care, în mod remarcabil, spre deosebire de contemporanii săi, nu căpătaseră nuanţa gălbuie a clapelor de pian. El refuza să cedeze. – Şi care sunt consecinţele astea? a întrebat. Ai – sau ai avut – un adevărat imperiu al bumbacului în toată ţara. Soţul tău, Ollie DuMont, a deţinut unul dintre cele mai importante magazine din Texas, iar compania lui Percy Warwick a stat decenii întregi în topul Fortune 500. Aş vrea să ştiu ce „fapte tragice şi triste“ au dus la asemenea consecinţe. – Trebuie să mă crezi, a spus ea, îndreptându-şi umerii. Chiar există un blestem al familiei Toliver şi ne-a afectat pe toţi. Percy ştie acest lucru la fel de bine ca mine. Şi Rachel o să fie, la rându-i, de acord când o să-i arăt dovada existenţei lui de necontestat. – I-ai lăsat o grămadă de bani, a insistat el, nedorind să dea înapoi. Gândeşte-te că va cumpăra pământ în altă parte, va construi un alt Somerset şi va întemeia o nouă dinastie Toliver. Şi-atunci, acest blestem despre care vorbeşti… nu va rămâne valabil? În ochii ei a strălucit ceva indescifrabil. Buza i s-a plecat de o amărăciune secretă. – Dinastie înseamnă fii şi fiice care să ducă mai departe flacăra ancestrală. Din punctul ăsta de vedere, familia Toliver nu a fost niciodată o dinastie, un aspect care probabil ţi-a scăpat în cărţile tale de istorie. Vorbele ei tărăgănate erau pline

de ironie. Nu, blestemul nu va dăinui. După ce tăiem cordonul ombilical al plantaţiei, blestemul va muri. Nici un alt teren de nicăieri nu va avea puterea să scoată din noi ce a scos Somerset. Rachel nu-şi va vinde niciodată sufletul aşa cum am făcut eu de dragul pământului familiei. – Ţi-ai vândut sufletul pentru Somerset? – Da, de multe ori. Şi Rachel la fel. O s-o împiedic să mai facă asta. Bărbatul şi-a recunoscut înfrângerea. Începea să creadă că, într-adevăr, scăpase câteva capitole din cartea de istorie. A încercat un ultim argument: – Mary, această anexă reprezintă ultimul tău dar pentru cei pe care îi iubeşti. Gândeşte-te că prevederile ei nu vor afecta doar amintirea pe care ţi-o va păstra Rachel, ci şi relaţia dintre ea şi Percy când acesta va intra în posesia a ceea ce ei îi revenea prin naştere. Aşa vrei tu să-şi amintească lumea de tine? – Îmi asum riscul unei înţelegeri greşite, a spus ea, însă privirea ei se îmblânzise. Ştiu cât de mult ţii tu la Rachel şi că ai impresia că am trădat-o. Nu am făcut asta, Amos! Am salvat-o. Aş vrea să fi avut cum să te fac să înţelegi ce vreau să spun cu asta, dar nu pot. Trebuie să ai încredere că ştiu ce fac. Amos şi-a împreunat mâinile peste anexă. – Am tot restul zilei la dispoziţie. Susan a reprogramat toate întâlnirile mele de după-amiază. Am tot timpul din lume să-mi explici despre ce e vorba. Ea s-a aplecat peste birou şi i-a acoperit mâna osoasă cu mâna ei subţire, pe care se vedeau vene albastre. – Poate tu ai, dragul meu, însă eu nu. Cred că acum este momentul potrivit să citeşti scrisoarea din celălalt plic. El s-a uitat către plicul alb pe care îl scosese din cel care conţinea anexa şi-l lăsase cu faţa-n jos. „Acela trebuie citit la final“, îl prevenise ea. Brusc, cu o scânteie de intuiţie, a înţeles de ce. A întors plicul cu inima cât un purice şi a citit adresa expeditorului. – O clinică din Dallas, a mormăit el, observând că Mary îşi întorsese capul şi se juca nervoasă cu faimosul colier de perle de la gât, pe care soţul ei, Ollie, i-l

făcuse cadou, câte o perlă pentru fiecare aniversare a căsătoriei lor, până în anul morţii lui. Acum erau cincizeci şi două, mari cât un ou de colibri, şiragul încadrându-se perfect în decolteul fără guler al costumului ei verde. La aceste perle şi-a aţintit privirea după ce a terminat de citit scrisoarea, fără să o poată privi în ochi. – Cancer renal în metastază, a spus el răguşit, în timp ce mărul lui Adam i se mişca proeminent în sus şi în jos. Şi nu se poate face nimic? – Ah, tratamentul obişnuit, a răspuns ea, ducând mâna către paharul cu apă. Operaţie, chimioterapie şi radiaţii. Însă astea mi-ar prelungi zilele, nu viaţa. Am decis să nu fac tratamentul. O tristeţe arzătoare precum acidul s-a răspândit în el. Şi-a scos ochelarii şi a închis ochii, ciupindu-se de nas ca să nu izbucnească în plâns. Lui Mary nu-i plăceau manifestările siropoase de sentimentalism. Acum Amos ştia ce făcuse ea la Dallas în ultima lună, în afară de pregătirea vânzării Fermelor Toliver. Ei habar n-aveau; nici strănepoata ei, nici prietenul ei de-o viaţă, Percy, nici Sassie, servitoarea ei de peste patruzeci de ani, nici avocatul ei devotat… Nici unul dintre cei care o iubeau. Era cât se poate de firesc pentru Mary să-şi joace ultima carte atât de aproape de final! Amos şi-a pus din nou ochelarii şi s-a chinuit să o privească în ochi – acei ochi care, chiar şi acum, îi aminteau de culoarea frunzelor de primăvară strălucind sub picăturile de ploaie. – Cât mai ai? a întrebat el. – Mi-au mai dat trei săptămâni… poate. Amos nu a mai rezistat valului de tristeţe, aşa că a deschis sertarul în care ţinea şerveţelele. – Îmi pare rău, Mary, a spus el, acoperindu-şi ochii cu un teanc de şerveţele albe, însă pentru mine e prea mult. – Ştiu, Amos, a răspuns ea şi, cu o agilitate surprinzătoare, şi-a agăţat bastonul de scaun şi a venit lângă el pe după birou. I-a tras cu blândeţe capul la pieptul ei. Ştii, ziua asta trebuia să vină… Ziua în care să ne luăm rămas-bun. La urma

urmei, am cu cincisprezece ani mai mult decât tine. El i-a strâns mâna subţire şi cu oase fragile. Când devenise mâna unei femei bătrâne? Şi-o amintea de când era netedă şi fără nici o pată. – Ştii că încă îmi amintesc momentul când te-am văzut prima dată? a spus el, cu ochii strâns închişi. În magazinul DuMont. Ai coborât scările într-o rochie albastră, iar părul tău strălucea ca satinul negru sub candelabre. Îi simţea zâmbetul deasupra creştetului său chel. – Îmi amintesc. Încă erai în armată. Aflaseşi deja cine era William şi veniseşi să vezi ce fel de oameni l-ar face pe un băiat ca el să fugă de acasă. Trebuie să recunosc că păreai destul de năucit. – Am fost copleşit. Ea l-a sărutat pe creştet şi s-a îndepărtat. – Mereu am fost recunoscătoare pentru prietenia noastră, Amos. Vreau să ştii asta, a spus ea, întorcându-se pe scaun. Ştii că nu sunt o fire sentimentală, însă ziua în care tu ai apărut în mica noastră comunitate din East Texas a fost una dintre cele mai norocoase ale vieţii mele. Amos a suflat în batistă. – Mulţumesc, Mary. Acum vreau să te întreb dacă Percy ştie ceva despre… starea ta. – Nu încă. O să le spun, lui şi lui Sassie, când mă întorc din Lubbock. Tot atunci mă apuc şi de pregătirile pentru înmormântare. Dacă le fac mai devreme, vestea despre boala mea o să se răspândească în tot oraşul înainte să ies din parcare. Spitalul s-a angajat să facă publică vestea la o săptămână după întoarcerea mea. Până atunci, aş vrea ca această boală să rămână secretul nostru. Şi-a strecurat toarta genţii pe umăr. Acum trebuie să plec. – Nu, nu! a protestat el, sărind de pe scaun. E devreme.

– Nu, Amos, e târziu. Şi-a dus mâna la ceafă şi a

desfăcut colierul de perle. Astea sunt pentru Rachel, a spus ea, punând şirul pe biroul lui. Aş vrea să i le dai tu din partea mea. Vei găsi cel mai potrivit moment. – De ce nu i le dai chiar tu când vă vedeţi? a întrebat el, simţind o arsură pe gât. Părea mai mică acum, fără perle, iar carnea îi era îmbătrânită şi prea expusă. De la moartea lui Ollie, în urmă cu doisprezece ani, fusese doar rareori văzută fără ele. Le purta oriunde, cu orice. – S-ar putea să nu le accepte după ce o să vorbim, Amos, iar eu nu mai am ce face cu ele. Nu ar trebui să fie lăsate la discreţia colecţionarilor. Păstrează-le până când va fi pregătită. Asta e tot ce va avea de la mine din viaţa la care se aştepta. El a ieşit de după birou, cu inima bătându-i puternic în piept. – Lasă-mă să vin cu tine la Lubbock, a rugat-o el. Lasă-mă să fiu lângă tine când îi spui. – Nu, dragul meu prieten. Prezenţa ta acolo ar putea afecta relaţia ulterioară dintre voi doi, dacă lucrurile nu decurg cum trebuie. Rachel trebuie să creadă că eşti imparţial. Va avea nevoie de tine. Orice s-ar întâmpla, va avea nevoie de tine. – Înţeleg, a spus el, cu vocea sfâşiată. Ea a întins mâna, iar Amos şi-a dat seama că dorea să-şi ia adio chiar atunci. Poate că în zilele următoare nu mai aveau şansa de a-şi lua rămas-bun în particular. El i-a strâns palma rece în mâinile lui osoase, cu ochii plini de lacrimi, în ciuda strădaniilor de a se ridica măcar în acest moment la nivelul de demnitate cu care ea îşi trăise întreaga viaţă. – Adio, Mary, a spus el. Ea şi-a luat bastonul. – Adio, Amos. Ai grijă de Rachel şi de Percy în locul meu.

– Ştii că aşa voi face. Ea a dat din cap, iar el a privit-o îndreptându-se spre uşă, cu aerul acela regal atât de tipic pentru Mary. A deschis-o fără a privi în urmă, mulţumindu-se să-i facă semn cu mâna peste umăr în timp ce ieşea şi închidea uşa în urma ei.

Capitolul 2

Amos a rămas pe loc în linişte, privind împietrit în gol, lăsând lacrimile să-i curgă în voie pe faţă. După o clipă, a tras adânc aer în piept, a încuiat uşa şi s-a întors la biroul său, unde a împachetat cu grijă perlele într-un şerveţel curat. Le simţea reci şi proaspete. Probabil că Mary le curăţase de curând. Nu păreau să mai păstreze nimic din ea. Urma să le ia acasă la sfârşitul zilei şi să le pună bine pentru Rachel, într-o cutie de scrisori făcută manual, singura amintire de la mama lui pe care alesese să o păstreze. Şi-a scos cravata, şi-a descheiat gulerul şi a intrat în baia alăturată să se spele pe faţă. După ce s-a şters cu prosopul, şi-a pus picăturile ce îi fuseseră prescrise pentru oboseală oculară. Întors la biroul său, a sunat-o pe secretară. – Susan, în după-amiaza asta eşti liberă. Pune semnul „ÎNCHIS“ la uşă şi activează robotul telefonic. – Eşti bine, Amos? – Sunt în regulă. – Doamna Mary e bine? – Şi ea e OK. Nu-l credea, fireşte, însă Amos avea încredere că secretara lui de douăzeci de ani n-avea să spună nimănui despre bănuielile ei cum că doamna Mary şi Amos nu erau deloc în regulă. – Du-te şi distrează-te! – Atunci… pe mâine! – Da, pe mâine!

Mâine. Îi venea rău când se gândea ce avea să aducă acea zi pentru Rachel, care acum, fără îndoială, era pe plantaţiile de bumbac despre care credea că într-o zi aveau să fie ale ei. A doua zi avea să se sfârşească totul, tot ce aştepta pentru viaţa ei de adult. Avea doar douăzeci şi nouă de ani şi curând urma să fie bogată. Putea să o ia de la început – dacă nu era prea distrusă pentru a o lua de la capăt –, însă asta avea să fie dincolo de Howbutker, dincolo de viitorul pe care el însuşi îl vedea pentru sine după ce dispărea şi Percy, ultimul dintre cei trei prieteni care constituiseră singura familie pe care o avusese vreodată. Îl vedea pe Matt, nepotul lui Percy, ca pe propriul nepot, însă, când se căsătorea, soţia lui avea să-i spună probabil că familia ei urma să umple golul lăsat de Ollie, de Mary şi de Percy. Cu Rachel ar fi fost altă poveste. Ea îl adora, aşa cum o adora şi el, iar uşa casei îi fusese întotdeauna deschisă. Inima sa de burlac bătrân abia aştepta ca ea să vină să locuiască în Howbutker, în vila Toliver, să menţină viu spiritul lui Mary, căsătorindu-se şi făcând copii pe care el să-i iubească şi să-i răsfeţe în ultimii ani de viaţă. Însă toate acestea aveau să se termine a doua zi. A oftat şi a deschis uşa bufetului. Nu bea niciodată înainte de şase seara, şi chiar şi atunci se limita la două măsuri de scotch amestecate cu de două ori mai multă apă minerală. Însă azi a scos o sticlă, a aruncat apa din pahar şi, fără să stea pe gânduri, l-a umplut pe jumătate cu Johnnie Walker Red. Cu paharul în mână, s-a îndreptat către uşa care dădea într-o curte interioară mică, plină cu flori din estul Texasului – aglice roz şi danteluţe albastre, coacăze violet şi năsturei galbeni, toate căţărate pe gardul de piatră. Grădina fusese proiectată de Charles Waithe, fiul fondatorului firmei, ca un refugiu de la îndatoririle zilnice. Astăzi, terapia nu funcţiona, însă i-a evocat amintiri pe care vizita lui Mary le dezgropase deja. Şi-a amintit de ziua în care Charles, pe atunci un bărbat de cincizeci de ani, se întorsese de la fereastră şi îl întrebase dacă l-ar interesa postul de partener secund. Fusese uluit, în culmea fericirii. Oferta venise într-un interval de patruzeci şi opt de ore de când îi dăduse lui William Toliver biletul lui de tren, o văzuse pe Mary pe scări şi se întâlnise cu soţul ei, un om cu influenţă pe plan local, şi cu Percy Warwick, un personaj la fel de puternic. Totul se întâmplase prea repede! Încă îl lua cu ameţeală când se gândea cât fusese de norocos să cumpere acel bilet ce avea să-l ducă spre împlinirea visurilor sale – o slujbă în domeniu, un loc pe care să-l poată considera „acasă“ şi prieteni care săl ia sub aripa lor protectoare. Totul se întâmplase în 1945, într-o dimineaţă de la începutul lui octombrie. Tocmai se liberase şi nu avea slujbă sau ceva care să-l ţină într-un loc anume.

Era în drum spre Houston, să-şi vadă o soră pe care abia o cunoştea, când trenul s-a oprit pentru câteva minute într-un orăşel în a cărui gară se afla un indicator pe care scria: „Bun venit în Howbutker, inima pădurilor de pin din Texas“. Coborâse să-şi dezmorţească picioarele, când un adolescent cu ochi verzi şi cu păr negru ca smoala a alergat către conductor urlând: – Opriţi trenul! Opriţi trenul! – Ai bilet, fiule? – Nu, domnule, eu… – Atunci va trebui să aştepţi trenul următor. Acesta este plin ochi până la Houston. Amos văzuse chipul înroşit al băiatului, care respira repede şi neregulat, şi recunoscuse disperarea unui tânăr care fugea de acasă. „Ia prea multe cu el“, se gândise, aducându-şi aminte de propria experienţă ca băiat de cincisprezece ani care încercase să fugă de la părinţi. Nu reuşise. Şi-atunci îi dăduse băiatului biletul său. – Uite! Ia-l pe al meu, spusese el. Eu o să aştept trenul următor. Băiatul, despre care mai târziu a aflat că era nepotul de şaptesprezece ani al lui Mary Toliver DuMont, alergase pe peron şi îi făcuse cu mâna în timp ce trenul îl ducea departe. Nu avea să se mai întoarcă niciodată să locuiască în Howbutker. Iar Amos nu mai plecase niciodată de acolo. Îşi luase geanta pe umăr şi pornise spre centru, cu gândul să rămână doar o noapte, însă trenul de dimineaţă plecase fără el. Se gândise în repetate rânduri la această ironie… la felul în care plecarea lui William din Howbutker însemnase venirea lui; şi nu regretase asta nici măcar o zi. Până acum. A luat o duşcă de scotch care l-a ars pe gât; simţea că i se duce în jos ca nişte lame de ras. „La dracu’, Mary, ce naiba te-a apucat să faci un lucru atât de regretabil?“ Şi-a trecut mâna peste scalpul chel. Oare ce anume îi scăpase? O chestie care ar fi putut explica – scuza – ce făcuse ea? Crezuse că-i cunoştea foarte bine trecutul, pe al ei şi pe al lui Ollie DuMont, şi pe al lui Percy Warwick. Ce nu citise… auzise chiar de la ei. Desigur, ajunsese prea târziu ca să fie martor la începutul acestor poveşti, însă reuşise în mare măsură să umple golurile. Nu dăduse peste nimic – vreo bârfă, vreun articol de ziar, vreun cuvânt

de la cineva care le cunoştea viaţa – care să explice de ce Mary o privase pe Rachel de ceea ce-i revenea prin naştere şi îi distrusese visul ei de-o viaţă. Brusc, i-a venit în minte un gând care l-a făcut să se îndrepte către raftul de cărţi. A căutat şi a găsit un volum pe care l-a luat şi l-a pus pe birou. „Oare răspunsul este aici?“ Nu mai citise istoria familiilor întemeietoare din Howbutker din acea dimineaţă de octombrie în care îl ajutase pe William să fugă. Când ajunsese în oraş, aflase că era căutat un fugar, fiul lui Miles Toliver, fratele lui Mary Toliver DuMont, care îl adoptase pe băiat şi îi dăduse totul. Aducându-şi aminte cu amărăciune de felul în care fusese tratat el după ce fusese târât înapoi la părinţi, se dusese la bibliotecă pentru a căuta informaţii despre bogata familie DuMont, informaţii care să-l ajute să se hotărască dacă să dezvăluie autorităţilor destinaţia băiatului sau să-şi ţină gura. Acolo, bibliotecarul îi înmânase un exemplar din această carte scrisă de Jessica Toliver, stră-străbunica lui Mary. Poate că de data asta avea să găsească un indiciu care-i scăpase cu patruzeci de ani în urmă şi care i-ar putea dezvălui motivele lui Mary. Numele cărţii era Trandafiri. Naraţiunea începea cu imigrarea lui Silas William Toliver şi a lui Jeremy Matthew Warwick în Texas, în toamna lui 1836. Fiind cei mai tineri fii din două dintre cele mai importante familii deţinătoare de plantaţii din Carolina de Sud, aveau foarte puţine şanse să devină stăpânii averilor taţilor lor, astfel că au plecat împreună să-şi întemeieze propriile plantaţii într-o zonă bogată în humă despre care aflaseră că ar exista în estul noii republici Texas. Amândoi erau descendenţi cu sânge nobil ai unor familii regale engleze, aflate însă în conflict: familia Lancaster şi familia York. La jumătatea anilor 1600, urmaşii acestor familii, care fuseseră inamici în Războiul celor Două Roze, au lucrat umăr la umăr pe plantaţiile din Lumea Nouă, lângă locul pe care avea să se ridice oraşul Charleston, cu ajutorul lor, în 1670. Pentru că depindeau una de alta, cele două familii au făcut uitate vechile divergenţe dintre ele, păstrând doar emblemele prin care li se dovedea apartenenţa la casele respective din Anglia – trandafirii. Familia Warwick, care provenea din Casa de York, cultiva în grădini doar trandafiri albi, în timp ce familia Toliver cultiva exclusiv trandafiri roşii, simbolul Casei de Lancaster. În 1830, bumbacul era deja la mare căutare în Sud, iar cei doi fii mai mici tânjeau să aibă propriile plantaţii într-un loc în care puteau întemeia un oraş care să reflecte idealurile cele mai nobile ale culturii lor englezeşti şi sudice. În drumul lor cu trenul, în acelaşi vagon cu ei se aflau familii de provenienţă şi cu educaţie mai modeste, care aveau însă acelaşi vis şi acelaşi respect pentru munca

grea, pentru Dumnezeu şi pentru moştenirea lor sudică. Printre ei erau şi sclavi – bărbaţi, femei şi copii –, pe spinarea cărora aceste visuri puteau deveni realitate. Au pornit spre vest, pe drumuri care-i atrăseseră pe bărbaţi precum Davy Crockett şi Jim Bowie. Lângă New Orleans, un z înalt şi subţire, călare, a ieşit să-i întâmpine. S-a prezentat drept Henri DuMont şi a întrebat dacă putea să li se alăture. Era îmbrăcat într-un costum foarte bine croit, dintr-un material fin, şi emana farmec şi rafinament. Şi el era aristocrat, descendent al regelui Ludovic al VI-lea, iar familia lui imigrase în Louisiana ca să scape de ororile Revoluţiei ze. După o ceartă cu tatăl său despre cum să conducă magazinul exclusivist din New Orleans, acum dorea să-şi întemeieze propriul centru comercial în Texas, fără amestecul părinţilor. Silas şi Jeremy l-au primit cu braţele deschise. Dacă ar fi mers puţin mai departe în vest către un orăşel care acum se numeşte Corsicana, îl informa Jessica Toliver pe cititor, ar fi ajuns la pământul pe care îl căutau, o zonă bogată în ceea ce era cunoscut sub denumirea de „ceară neagră“, care putea să le aducă viitorilor proprietari recolte nemărginite de porumb şi de bumbac. Însă caii şi călătorii erau deja sfârşiţi în momentul în care au traversat râul Sabine din Louisiana în Texas, iar un Silas William Toliver foarte obosit a cercetat cu privirea dealurile acoperite de pini şi a spus: „Ce-ar fi să rămânem aici?“¹ Întrebarea a fost repetată printre colonişti, într-un limbaj mai puţin rafinat, aşa că, până a ajuns la ultimul, era deja complet stâlcită. Astfel, oraşul a primit numele după întrebarea la care toţi coloniştii au răspuns afirmativ. Părinţii întemeietori au acceptat ca oraşul să se numească Howbutker, după forma stâlcită a întrebării, la care au mai modificat doar câteva consoane. În ciuda numelui destul de nedelicat, primii locuitori erau hotărâţi să dea comunităţii o tentă culturală, inspirată din viaţa plină de graţie pe care o cunoscă sau doreau să o cunoască. Cu toţii au hotărât ca aici, printre pini, viaţa să se deruleze după moda sudică tradiţională. Însă puţini au devenit proprietari de plantaţii. Erau prea mulţi copaci de defrişat, iar dealurile erau dificil de cultivat. Însă erau şi alte activităţi pe care le puteau face dacă doreau. Unii au construit ferme mai mici, alţii au ales să devină crescători de vite, câţiva au înfiinţat ferme pentru produse lactate. Unii şi-au început afaceri construite după specificaţii exacte, întocmite de comisia pentru planificarea oraşului şi aprobate de cetăţenii votanţi ai tinerei comunităţi. Jeremy Warwick şi-a văzut viitorul financiar asigurat de tăierea buştenilor şi de comercializarea cherestelei.

Atenţia sa era îndreptată către viitoarele pieţe din Dallas şi din Galveston şi către alte oraşe care apăreau în noua republică. Henri DuMont şi-a deschis în centrul oraşului un magazin de îmbrăcăminte, care, cu timpul, l-a întrecut în eleganţă pe cel al tatălui său, din New Orleans. Mai mult, a cumpărat şi a dezvoltat proprietăţi în scopuri comerciale, închiriind clădiri proprietarilor de magazine atraşi în Howbutker de reputaţia oraşului ca loc cu spirit civic, adept al ordinii şi al respectării legii, şi de seriozitatea cetăţenilor săi. Însă Silas William Toliver nu dorea să îşi găsească o altă ocupaţie. Convins că singura lui vocaţie era pământul, a început, cu ajutorul sclavilor săi, să cultive bumbac, folosind profiturile ca să-şi extindă proprietatea. În câţiva ani, deţinea deja cea mai mare bucată de pământ de lângă râul Sabine, fapt care-i asigura transportul rapid cu pluta până în Golful Mexic. Şi-a permis o singură abatere de la viaţa pe care şi-o propusese când părăsise Carolina de Sud. În loc să ridice vila moşiei pe pământul pe care-l defrişase, a construit-o în oraş, ca o concesie făcută de dragul soţiei lui. Ea prefera să trăiască aproape de prietenii ei, care locuiau în alte vile de inspiraţie sudică, pe Houston Avenue. Pe această stradă, cunoscută în partea locului ca Founders Row², locuiau familiile DuMont şi Warwick. Silas şi-a denumit plantaţia Somerset, după numele ducelui englez din care se trăgea. Cum era şi firesc, la primele întâlniri organizate pentru a se discuta despre întemeierea oraşului, despre aspectul şi despre stilul lui arhitectural, frâiele conducerii le-au fost cedate lui Silas, lui Jeremy şi lui Henri. Ca student la istorie universală, Henri avea cunoştinţe despre Războiul celor Două Roze din Anglia şi despre rolul pe care familiile celor doi parteneri ai lui îl jucaseră în conflictul de treizeci şi doi de ani. Remarcase rădăcinile de trandafiri împachetate pe care fiecare familie se străduise să le aducă din Carolina de Sud şi le-a înţeles numaidecât semnificaţia. După întâlnire, le-a făcut în particular o sugestie capilor celor două familii. De ce să nu cultive în grădini trandafiri din ambele culori? Să planteze şi trandafiri albi, şi trandafiri roşii în mod egal, drept dovadă a unităţii? Propunerea a fost întâmpinată cu o tăcere stânjenitoare. Henri şi-a lăsat mâinile pe umerii celor doi bărbaţi şi a spus încet:

– Între voi există, inevitabil, anumite diferenţe. Le-aţi adus cu voi sub forma trandafirilor voştri. – Sunt simbolul descendenţei noastre, a ceea ce suntem noi, a protestat Silas Toliver. – Aşa e, a aprobat Henri. Sunt simboluri a ceea ce sunteţi voi în mod individual, însă trebuie să reprezinte şi ceea ce sunteţi voi la nivel de colectivitate. Sunteţi oameni responsabili. Oamenii responsabili îşi rezolvă divergenţele apelând la raţiune. Nu la războaie. Atâta timp cât grădinile voastre au doar un singur simbol, acela al casei voastre, excluzându-l pe celălalt, va exista ideea de război – sau, în cel mai bun caz, de înstrăinare – ca un traseu alternativ, acela pe care strămoşii voştri l-au ales în Anglia. – Dar tu? a întrebat unul dintre ei. Şi tu te-ai băgat alături de noi în povestea asta. Tu ce o să cultivi în grădinile tale? – De ce… zul a întins braţele aşa cum le stătea în obicei compatrioţilor săi. Trandafiri roşii şi albi, ce altceva? Îmi vor aminti de datoria pe care o am faţă de prietenia noastră, faţă de eforturile pe care le depunem împreună. Iar dacă vreodată o să vă jignesc, o să trimit un trandafir roşu pentru a-mi cere iertare. Iar dacă voi primi vreodată unul, la rândul meu, în acelaşi scop, o să trimit înapoi un trandafir alb prin care să dau de înţeles că totul e iertat. Cei doi bărbaţi au meditat la această idee. – Noi suntem peste măsură de mândri, a spus în final Jeremy Warwick. Bărbaţilor de felul nostru le vine greu să-şi recunoască greşelile în faţa celor pe care-i jignesc. – Şi la fel de greu e să dai glas iertării, a completat Silas Toliver. Dacă avem în grădină trandafiri şi albi, şi roşii, putem să cerem şi să oferim iertare fără să fie nevoie de cuvinte. S-a gândit o clipă. Dar dacă… nu se acordă iertare? Ce se întâmplă atunci? Cultivăm şi trandafiri roz? – Trandafiri roz? a spus Henri batjocoritor. Ce culoare ştearsă pentru o floare atât de nobilă! Nu, domnilor, vă sugerez doar albi şi roşii. Prezenţa altei culori implică posibilitatea imposibilului. Printre oamenii de bună-credinţă nu există greşeli, erori de judecată sau acţiuni care să nu poată fi iertate. Ce spuneţi?

În semn de răspuns, Jeremy şi-a ridicat paharul de şampanie, iar Silas l-a urmat.

– Aşa e! Aşa e! au spus amândoi în cor. Să bem pentru roşu şi alb! Fie ca aceste flori să crească întotdeauna în grădinile noastre! Amos a oftat şi a închis cartea. Era o lectură fascinantă, însă nu avea rost să continue. Volumul se termina cu o enumerare optimistă a progeniturilor care aveau să ducă mai departe tradiţia ilustră a patriarhilor şi a descendenţilor acestora, adică Percy Warwick, Ollie DuMont şi Miles şi Mary Toliver. Trandafiri fusese publicată în 1901, când Mary avea doar un an, iar băieţii – cinci. Răspunsurile pe care le căuta se aflau într-o perioadă mai târzie a vieţii lor. Cartea nu conţinea nimic din ceea ce Mary considera tragedia comună a familiilor, care stătea la baza acţiunilor ei. Atunci ce putea fi? Se ştia bine că, deşi din punct de vedere social erau nedespărţiţi, lucrau şi prosperau separat. Era o regulă stabilită încă de la bun început: afacerea fiecăruia trebuia să se dezvolte prin eforturile proprii, fără ajutor financiar din partea celorlalţi. Amos se gândea că practica de-a nu lua şi da bani cu împrumut era cam nepotrivită între prieteni, însă, din câte ştia el, această înţelegere nu fusese încălcată niciodată. Familia Toliver cultiva bumbac, familia Warwick comercializa cherestea, familia DuMont vindea îmbrăcăminte de lux şi niciodată – nici măcar atunci când Mary Toliver s-a căsătorit cu Ollie DuMont– nu şi-au amestecat afacerile şi nu s-au bazat pe resursele celorlalţi. Atunci de ce i-a lăsat Mary Somersetul lui Percy? „Ai intrat în viaţa noastră când poveştile noastre erau deja încheiate“, spusese Mary, iar acum chiar credea că aşa stăteau lucrurile. Un singur om îi putea completa capitolele lipsă. Ar fi vrut să dea năvală la Warwick Hall, să bată la uşă şi să-i ceară lui Percy să-i spună ce o făcuse pe Mary să vândă Fermele Toliver, să-i cedeze lui plantaţia veche de 160 de ani a familiei şi să o lase fără moştenire pe strănepoata ei pe care o iubea nespus. Ce naiba o determinase să întocmească această anexă de neconceput şi irevocabilă, în ultimele săptămâni ale vieţii? Însă, ca avocat al lui Mary, nu avea altă soluţie decât să se lase măcinat de această tăcere şi să spere că urmarea acestei întorsături neaşteptate a lucrurilor nu avea să fie atât de explozivă pe cât se temea el. Îi ura baftă lui Mary pentru a

doua zi, când urma să-i arunce bomba strănepoatei sale. I se frângea inima când se gândea la asta, însă nu l-ar fi surprins dacă Rachel ar fi comandat trandafiri roz pentru mormântul ei. Ce pată tristă pe amintirile pe care Mary le lăsa în urmă! Ce sfârşit tragic pentru relaţia specială pe care o avuseseră! Clătinând din cap şi puţin beat, Amos s-a ridicat din scaun şi a băgat la loc în plic anexa şi scrisoarea. Pentru o clipă, s-a gândit să le arunce la coşul de gunoi, însă a ridicat din umeri şi a pus documentele în sertarul cu acte. Ultimele omagii de la Mary DuMont.

Capitolul 3

Sprijinindu-se în baston, Mary s-a oprit pe aleea de lângă biroul lui Amos ca să tragă aer în piept. Gâtul şi ochii îi ardeau. Simţea cum i se strângeau plămânii. Fusese puţin cam prea mult. Dragul, credinciosul, devotatul Amos! Nu-l meritaseră. Patruzeci de ani… Chiar trecuse atât de mult de când coborâse scările magazinului, îngrijorată de moarte din cauza dispariţiei lui William, şi dăduse peste tânărul căpitan al Diviziei 101 Aeropurtate, care se holba la ea cu gura căscată? În mintea ei, acel moment era atât de proaspăt de parcă n-ar fi trecut de atunci decât câteva zile. Poate că Dumnezeu are un stil machiavelic de a concepe şi dea pune în practică toate cruzimile inerente înaintării în vârstă. Bătrânilor ar trebui să le lase măcar percepţia corectă asupra timpului… Să vadă anii la fel de lungi pe cât erau de fapt, nu să simtă că totul a trecut într-o clipă şi că începutul fusese cu puţin timp în urmă. Cei bătrâni şi muribunzi ar trebui să fie scutiţi de sentimentul că viaţa abia a început. „Da, iar oamenii din iad şi-ar dori un pahar cu apă rece“, şi-a spus ea, ridicând din umeri şi gândindu-se din nou la Amos. Fusese nemiloasă dându-i o asemenea misiune, însă el era curajos şi meticulos. Nu s-ar fi eschivat de la datoria sa profesională. Unii avocaţi de familie, considerând că ştiu ei mai bine, ar fi aruncat anexa la coşul de gunoi, însă nu şi Amos. El avea să-i urmeze instrucţiunile cu sfinţenie, slavă Domnului. Respiraţia începea să i se liniştească; şi-a pus ochelarii de soare şi şi-a îndreptat privirea către alee, aşteptând ca Henry să se întoarcă şi să o ducă acasă. Îşi trimisese şoferul să bea o cafea la Courthouse Café cât stătea ea cu Amos, însă el probabil încă flirta cu Ruby, o chelneriţă de vârsta lui. „Destul de bine“, şi-a spus ea. Plănuise să mai rezolve încă o chestiune acasă înainte de prânz şi astfel să lase totul pus la punct. Însă mai putea aştepta, a decis ea şi şi-a îndreptat spatele. Se simţea suficient de bine încât să facă întâi o plimbare, ultima în oraşul la a cărui întemeiere participase şi familia ei.

Trecuse mult timp de când mersese ultima oară în Piaţa Tribunalului, privind la vitrinele magazinelor şi vizitându-le proprietarii, dintre care mulţi erau prieteni vechi de-ai ei. Nu mai era la fel de populară ca în trecut. Ani de zile ţinuse legătura cu cei care făceau din comunitatea din estul Texasului un oraş atât de încântător – patroni sârguincioşi, funcţionari, casieri de bancă şi secretare, dar şi cei care conduceau oraşul… gaşca de la Primărie, după cum îi numea ea cu drag. Era o Toliver şi era de datoria ei să iasă în public din când în când; acesta era unul dintre motivele pentru care era îmbrăcată întotdeauna fără cusur când ieşea în oraş, celălalt motiv fiind cinstirea memoriei lui Ollie. Iar azi el ar fi fost, cu siguranţă, mândru de ea, îşi spunea Mary privindu-şi costumul Albert Nipon, pantofii cu toc şi geanta din piele de reptilă. Se simţea cam goală fără perle, cumva vulnerabilă, însă era doar în imaginaţia ei – şi oricum nu-i mai rămăsese prea mult timp în care să-i fie dor de ele. După cum se aştepta, l-a găsit pe Henry, şoferul ei în vârstă de douăzeci de ani şi nepotul menajerei sale, la barul de la Courthouse Café, vorbind cu Ruby. Când a intrat, s-a iscat puţină agitaţie. Prezenţa ei era întotdeauna remarcată. Un fermier în salopetă s-a ridicat de la masă ca să-i ţină uşa, iar ea le-a făcut cu mâna mai multor oameni de afaceri aflaţi acolo să ia prânzul. – Bine aţi venit, doamnă Mary, a întâmpinat-o Ruby. Aţi venit să-l luaţi pe ticălosul ăsta de pe capul meu? – Nu chiar acum, Ruby. Mary i-a făcut semn lui Henry să rămână la locul lui. Sper că mai rezişti un pic. Vreau să mă plimb puţin, să mai văd nişte vechi cunoştinţe. Comandă-ţi altă ceaşcă, Henry. Nu va dura mult. Pe chipul lui Henry se citea disperarea. Era timpul mesei de prânz la Sassie. – Mergeţi la plimbare pe căldura asta, doamnă Mary? Sunteţi sigură că e înţelept? – Nu, dar la vârsta mea am dreptul la o mică nebunie.

Afară, pe alee, Mary s-a oprit să se gândească încotro să se îndrepte, scrutând piaţa ca să vadă câte afaceri noi apără în ultimii ani.

Le-a descoperit cu un amestec de sentimente. Howbutker devenise o atracţie turistică. Lăudat de reviste precum Southern Living şi Texas Monthly pentru farmecul ce amintea de renaşterea greacă, pentru bucătăria regională şi pentru toaletele curate, devenise destinaţia preferată a grupurilor care căutau un loc în care să se refugieze în weekend de zgomotul urban. Existau presiuni constante din exterior pentru a se oferi permisiunea de a transforma case de epocă în pensiuni şi de a construi clădiri comerciale inestetice, care i-ar fi ştirbit din farmec. Consiliul oraşului, pentru care lucra Amos şi în care Percy şi Mary erau membri emeriţi, reuşise să menţină la periferie toate motelurile, lanţurile de fast-food şi magazinele cu reduceri. „Însă asta nu va mai dura mult“, se gândea Mary cu regret, privind în partea cealaltă a pieţei la un boutique deschis recent, care îi aparţinea unei newyorkeze stilate. Firea agresivă şi accentul femeii ieşeau în evidenţă ca un neg pe nas, însă Mary şi-a dat seama că oraşul avea să atragă în mod inevitabil şi mai multe persoane ca ea. După ce vechea gardă dispărea, conservarea oraşului Howbutker avea să rămână la cheremul unor personaje precum Gilda Castoni şi Max Warner din Chicago, un tip destul de plăcut care deţinea barul nou şi foarte popular din capătul străzii. A strâns din buze cu mâhnire. Trebuia să fie mulţumită că aceşti invadatori care fugiseră de poluare, de infracţiuni şi de trafic aveau să păzească stilul de viaţă din Howbutker cu mai mult zel decât descendenţii celor dintâi locuitori. Matt Warwick era unul dintre puţinii rămaşi din rândurile lor. La fel şi Rachel… „Gata, nu mai are rost să îi dau înainte cu asta.“

Şi-a îndreptat gândurile în altă parte. Mai devreme, îi spusese un ultim bunrămas lui Rene Taylor, poştăriţa, când mersese la poştă să lase un pachet, cu toate că vechea ei prietenă nu ştia că fusese un soi de adio. Ar fi fost drăguţ să treacă pentru ultima oară şi pe la Annie Castor, florăreasa, apoi la James Wilson, preşedinte al First State Bank. Din nefericire, florăria şi banca se aflau în direcţii opuse ale pieţei, iar ea nu era suficient de puternică încât să meargă pe jos la amândouă. Mai trebuia şi să urce la mansardă când ajungea acasă şi să scormonească până la fundul raniţei lui Ollie. S-a hotărât să meargă la bancă. Odată ajunsă acolo, putea să arunce o privire şi la seiful ei. Nu prea avea mare lucru acolo, însă poate uitase ceva de care voia să scape.

A trecut pe lângă frizerie şi a făcut un semn de salut cu capul către Bubba Speer, proprietarul. Acesta a rămas surprins când a văzut-o prin fereastră; şi-a lăsat clientul, a alergat la uşă şi a strigat după ea: – Bună ziua, doamnă Mary! Îmi pare bine să vă văd. Ce vă aduce în centru? Mary s-a oprit şi l-a privit. Bubba purta o cămaşă de bărbier cu mâneci scurte, iar ea i-a observat tatuajul albastru decolorat de pe braţ. „O amintire din război“, se gândea ea. „Oare a fost Coreea sau Vietnam? Dar câţi ani are Bubba?“ Clipea rapid, într-un moment de confuzie neajutorată. Îl cunoştea de-o viaţă pe Bubba Speer şi nu observase niciodată tatuajul. În ultima vreme, spiritul ei de observaţie se ascuţise foarte mult. Vedea lucruri care înainte îi scăpau, însă în ultima vreme avea probleme cu cronologia evenimentelor şi a persoanelor. – Câteva chestiuni legale de discutat cu Amos, a răspuns ea. Tu cum eşti, Bubba? Ai tăi sunt bine? – Băiatul meu a fost acceptat la Universitatea din Texas. Mulţumesc că v-aţi amintit de absolvirea lui. O să aibă la ce să folosească cecul pe care i l-aţi trimis. Îşi va cumpăra cărţi în septembrie. – Aşa a spus în biletul de mulţumire. Scrie frumos băiatul tău, suntem mândri de el. „Vietnam“, a decis Mary. „Sigur a fost Vietnam.“

– Păi are mulţi oameni de aici pe care să-i ia drept model, doamnă Mary, a spus bărbierul. Ea a zâmbit. – Ai grijă de tine, Bubba. Spune-i familiei tale rămas-bun din partea mea. Ea a mers înainte, intuind privirea nedumerită a lui Bubba. Da, sunase puţin cam melodramatic, însă Bubba urma să se simtă important mai târziu, când avea să repete ce spusese ea. „Ştia“, avea să afirme el. „Doamna Mary ştia că va muri. Altfel de ce ar fi spus aşa ceva?“ Asta s-ar adăuga legendei ei, care în cele din urmă va muri, aşa cum murise şi a lui Ollie odată cu el, iar după ce generaţia copiilor lui Bubba nu va mai fi în viaţă, nu va mai rămâne nimeni care să-şi amintească de familia Toliver şi de cine au fost ei cândva. „Atunci aşa să fie!“ şi-a spus Mary, strângându-şi buzele cu putere. Doar Percy avea să lase un urmaş care să ducă mai departe tradiţia familiei lui. Şi cât de mult semăna cu bunicul său! Matt Warwick îi amintea de Matthew al ei din multe puncte de vedere, cu toate că fiul ei moştenise trăsăturile familiei Toliver, iar Matt – pe cele ale bunicului său. Chiar şi aşa, uneori, când îl privea pe Matt, îşi vedea propriul fiu la maturitate. A coborât de pe trotuar în stradă. Câţiva motociclişti care doreau să facă la dreapta au fost nevoiţi să oprească. Mary păşea agale, însă nici unul dintre ei nu a claxonat. Aşa era în Howbutker. Aici oamenii aveau maniere. După ce a ajuns în siguranţă pe partea cealaltă, s-a oprit şi a privit cu interes ulmul uriaş ale cărui ramuri umbreau un zid întreg din clădirea tribunalului. Îşi amintea de perioada în care pomul era doar un răsad. Era în iulie 1914, anul în care clădirea tribunalului fusese terminată, cu şaptezeci şi unu de ani în urmă. O statuie înaltă a Sfântului Francisc stătea sub ramurile sale, faimoasa rugăciune a sfântului fiind sculptată pe soclul de piatră. Mary a făcut un pas înainte şi s-a oprit, privind banca pe care stătuse la umbra ulmului, ascultându-l pe tatăl ei în timp ce rostea discursul de consacrare. Se întâmpla din nou, avea senzaţia că era iarăşi tânără, că prin venele ei curgea sânge proaspăt. Nu îi păsa prea mult de faptul că viaţa oamenilor ajungea la un moment dat la final. Era la un pas de moarte, dar se simţea atât de vie, atât de nouă, atât de proaspătă, cu tot viitorul în faţă. Şi-a amintit – a simţit – din nou cum era la paisprezece ani, coborând scările în acea dimineaţă în rochia ei albă

cu capse albe, prinsă cu un cordon de satin verde, cu părul negru legat la spate cu o panglică din acelaşi satin, cu capetele la fel de lungi precum buclele negre care îi săltau pe umeri. Tatăl ei o privea de jos cu mândria specifică unui părinte şi îi zicea că era răpitor de fermecătoare, în timp ce mama ei îi trăgea mănuşile şi îi spunea în stilul ei captivant: „Eşti frumoasă dacă te porţi frumos!“ Atrăsese privirile tuturor la consacrare… mai puţin pe a lui Percy. Ceilalţi prieteni ai fratelui ei o tachinau cu drag. Ollie remarcase că crescuse şi că verdele satinului îi scotea în evidenţă culoarea irişilor. Mary a închis ochii. Şi-a amintit căldura şi umezeala acelei zile, cum crezuse că avea să moară de sete, când Percy apăruse ca din senin şi îi oferise un pahar de suc cu gheaţă cumpărat de la magazinul de vizavi. „Percy…“ Inima a început să-i bată de parcă s-ar fi aşteptat să-l zărească dintr-odată acolo, înalt, blond şi, la nouăsprezece ani, atât de frumos, încât abia îndrăzneai să-l priveşti. Cândva îl considerase foarte galant, eroul tuturor visurilor ei secrete, însă, după ce a devenit domnişoară, a simţit o schimbare în comportamentul lui. Era ca şi când el o considera un motiv personal de amuzament. De multe ori rămânea în faţa oglinzii, încercând să înţeleagă noua lui atitudine, rănită de batjocura pe care i-o citea în ochi. Era destul de drăguţă, chiar dacă nu avea delicateţea unei păpuşi. Era prea înaltă pentru o fată şi avea braţele şi picioarele prea lungi. Tenul ei măsliniu era în mod constant un motiv de ceartă între ea şi mama ei, care cu greu o lăsa să iasă din casă fără mănuşi şi bonetă. Şi mai grav era că, în timp ce toţi ceilalţi o strigau cu afecţiune Mary Lamb³, Percy o poreclise Ţiganca; ea considera asta o insultă adusă tenului familiei Toliver. Şi totuşi, ştia că era ceva năucitor în combinaţia dintre părul ei negru, ochii verzi şi faţa ovală, pe care erau bine marcate trăsăturile familiei Toliver. Şi manierele ei erau încântătoare, potrivite pentru o Toliver, iar la şcoală avea note mari. Nu exista nici un motiv de batjocură. Şi, pentru că nu putea găsi un motiv plauzibil pentru dispreţul manifestat de Percy în ultima vreme, între ei apăruse un soi de antipatie – cel puţin din partea ei. Percy părea să nu-şi dea seama că acum îl antipatiza, tot aşa cum nu-şi dăduse seama înainte că îl ira. În acea zi, Mary privise băutura cu un dispreţ făţiş, însă în sinea ei îi era foarte

poftă. (Era de ciocolată, preferata ei.) În cursul acelei dimineţi lungi de iulie reuşise să facă faţă căldurii şi umezelii fără să-şi trădeze disconfortul, păstrânduşi braţele la o distanţă discretă de corp, ca să lase să-i urce pe mâneci o briză uşoară. Iar acum, fără nici un avertisment, zâmbetul lui Percy şi băutura cu gheaţă dădeau de înţeles că băiatul văzuse dincolo de aparenţe şi ştia că, dedesubtul rochiei, Mary aproape că se descompunea. – Poftim, a spus el. Ia asta. Arăţi de parcă ai fi pe punctul de-a te topi. Ea a luat-o ca pe un afront intenţionat. Femeile din familia Toliver nu arătau niciodată ca şi cum ar fi fost pe punctul de-a se topi. Şi-a înălţat bărbia, s-a ridicat de pe banca din parc şi a spus pe tonul cel mai încrezut de care era în stare: – Păcat că nu ai fost suficient de domn încât să nu remarci. Percy a izbucnit în râs. – La naiba cu domnii! Sunt prietenul tău. Ia-o! Nici nu trebuie să-mi mulţumeşti.

– Ai foarte mare dreptate cu asta, Percy Warwick, a răspuns ea, refuzând băutura pe care i-o oferise. Însă ţi-aş fi recunoscătoare dacă i-ai da-o cuiva care chiar are nevoie de ceva răcoritor. A mers să-l felicite pe tatăl ei, care îşi terminase discursul, însă, când a ajuns la jumătatea drumului către tribunal, s-a uitat în urmă. Percy o privea din poziţia în care îl lăsase, încă zâmbind şi cu gheaţa topindu-i-se în pahar. O senzaţie necunoscută până atunci trupului ei de paisprezece ani a străbătut-o brusc, sporindu-şi intensitatea când privirile lor s-au unit într-un soi de recunoaştere ce străbătea distanţa scăldată de soare. Un strigăt de surpriză şi de protest s-a născut şi a murit în gâtul ei, însă, cumva, Percy l-a auzit. Zâmbetul său a devenit şi mai larg şi, ca răspuns, a ridicat paharul şi a sorbit, iar ea a simţit în gură aroma de ciocolată rece. Mary putea simţi din nou gustul dulce şi răcoros. Simţea cum i se aduna transpiraţia sub braţ şi între sâni şi aceeaşi senzaţie din trecut îi strângea stomacul şi coapsele. – Percy… a murmurat ea.

– Mary? Când a auzit vocea familiară, s-a întors cu agilitatea unei fete de paisprezece ani, însă era confuză. Cum ajunsese Percy în spatele ei? Tocmai îl văzuse stând sub ulm… – Percy, dragostea mea, l-a întâmpinat ea surprinsă, însă bastonul şi geanta o împiedicau să întindă braţele spre el. Chiar trebuia să-mi bei tot sucul? Ştii, chiar îl voiam în ziua aia, aşa cum te voiam şi pe tine, însă nu îmi dădeam seama. Eram prea tânără, prea prostuţă şi prea Toliver. Dacă n-aş fi fost atât de prostuţă… Simţea cum tremura. – Doamnă Mary… sunt Matt.

Capitolul 4

– Matt? a repetat Mary, clipind către chipul îngrijorat al strănepotului lui Percy. – Da, doamnă, a răspuns Matt. „Dumnezeule“, şi-a spus Mary, revenindu-şi din zăpăceală şi observând expresia de pe chipul lui Matt. Lăsase să-i scape un mare secret, îngropat de mult. Cum ar putea să explice asta? Însă nu voia să renunţe la amintirile din acea zi atâta timp cât sentimentele dăinuiau. Cât de minunat fusese să se întoarcă în timp pentru acele câteva minute palpitante în care îşi simţise sângele clocotindu-i în vene! Să-l vadă iar pe Percy la nouăsprezece ani… Se pare că senilitatea are şi părţile ei bune. A zâmbit către Matt şi i-a aranjat uşor partea din faţă a cămăşii. La fel ca bunicul lui, purta sacou şi cravată chiar şi vara. – Salut, dragule. M-ai prins vorbind singură? – Nu există o persoană mai potrivită decât tine însuţi cu care să porţi o conversaţie, doamnă Mary, i-a răspuns Matt, cu ochii albaştri ca ai bunicii lui, aprinşi de curiozitate şi de mirare. Îmi pare bine să vă văd. V-am simţit cu toţii lipsa în ultima lună, mai ales bunicul. Vreţi să mergeţi în vreun loc special? Permiteţi-mi să vă conduc. – Dragule, deja m-am întors, a răspuns Mary, zâmbind cu subînţeles. Din trecut, a adăugat ea, văzându-l cum ridică din sprânceană. Bănuia că o văzuse de la fereastra tribunalului şi ştia că nu fusese nicăieri. Ce mai conta? Matt era suficient de tânăr încât să treacă peste orice şi suficient de matur încât să înţeleagă indiscreţiile de care îi bănuia acum pe ea şi pe bunicul lui. Ea l-a privit cu drag.

– Nu ai trăit suficient de mult încât să ai un trecut, însă într-o zi îl vei avea. – Curând o să împlinesc treizeci şi cinci de ani de când mă târăsc pe-aici, a spus Matt zâmbind. Hai, spuneţi-mi, unde mergeţi? – Nicăieri. Dintr-odată, s-a simţit extrem de obosită. A văzut că foamea îl scosese pe Henry pe trotuar să o caute. I-a făcut semn către limuzină, iar el s-a îndreptat spre biroul lui Amos. – Henry s-a dus după maşină, a spus Mary. Mă conduci tu până la colţ? A trecut ceva timp de când n-am mai vorbit. Şi-a strecurat mâna pe sub braţul lui Matt, în timp ce cu cealaltă ţinea bastonul. Când ai de gând să te căsătoreşti, Matt? Nu te poţi plânge că n-ai de unde alege. – Aţi fi surprinsă. O mulţime de opţiuni, însă nici una potrivită. Apropo, ce mai face strănepoata dumneavoastră? Ne face şi nouă o vizită în viitorul apropiat? Nam mai văzut-o de când a murit domnul Ollie. Atunci avea şaisprezece sau şaptesprezece ani, dacă îmi aduc bine aminte – era deja o frumuseţe de fată. – Şaptesprezece, a murmurat Mary, simţind cum i se pune un nod în gât. E născută în 1956. Mai era ceva ce trebuia să explice – rolul pe care l-a avut ea însăşi în acţiunea de a-i ţine departe pe Matt şi pe Rachel. De când se întâlniseră prima dată, când Rachel avea paisprezece ani, se gândise la ironia supremă a unei atracţii între ei doi. La a doua întâlnire a lor – la înmormântarea lui Ollie –, trei ani mai târziu, li se conturase deja drumul pe care-l aveau de urmat: Rachel avea să devină cultivatoare, iar Matt, cherestegiu – o combinaţie care n-ar fi funcţionat niciodată… Nu pentru Somerset. Atunci simţise scânteia dintre ei, văzuse interesul în ochii lui Matt şi iraţia în cei ai lui Rachel şi hotărâse pe loc că ei doi n-ar trebui să se afle niciodată în Howbutker în acelaşi timp. Nu fusese un lucru dificil de aranjat. Matt absolvise deja colegiul şi, de regulă, bunicul său îl trimitea în afara oraşului să vadă cum mergea treaba cu Industriile Warwick, extinse în toată ţara. Când reuşea să vină acasă în vizite scurte şi în vacanţe, Mary avea grijă ca Rachel să fie ocupată în altă parte. Ea descuraja orice interes pe care l-ar fi putut avea strănepoata ei pentru frumosul nepot al lui Percy, evitând să menţioneze numele lui şi

schimbând subiectul când se discuta despre el. Între ei era o diferenţă de cinci ani, iar Mary se baza pe faptul că Matt avea să fie deja căsătorit când Rachel absolvea Texas A&M şi era gata să se stabilească la casa ei. Desigur, toate acele planuri fuseseră făcute cu ceva timp înainte ca tabloul complet al tragediei pe care o crea să înceapă să se contureze, înainte de cearta lui Rachel cu mama ei şi de despărţirea ei de pilotul de aviaţie cu care umblase o vreme. Cum ar fi putut să prevadă că Rachel, care mai avea puţin şi împlinea treizeci de ani, şi Matt, de aproape treizeci şi cinci – aceeaşi diferenţă de vârstă ca între ea şi Percy –, aveau să fie în continuare necăsătoriţi? Matt se mutase acasă definitiv. Devenise şeful Industriilor Warwick şi, dacă n-ar fi fost anexa, Rachel ar fi venit şi ea acasă… S-a oprit. Poate distrusese alt cum ar fi fost dacă? Gândul acela era ca un cuţit care i se împlânta în plămâni. – Doamnă Mary, ce s-a întâmplat? Matt i-a acoperit cu mâna degetele încleştate… Fruntea îi era încruntată de îngrijorare. Spuneţi-mi. Mary şi-a întors către el privirea tulburată. Moştenise înălţimea şi constituţia bunicului lui şi o versiune mai brută a frumuseţii acestuia. Întotdeauna preferase chipul lui, nu pe al lui Percy. O alina în loc să o răvăşească şi avea un farmec cu totul aparte. În el nu vedea nimic din soţia lui Percy, bunica lui Matt, cu excepţia părului castaniu şi a ochilor albaştri şi luminoşi. – Ce mai face Lucy? a întrebat ea. Uşor derutat, Matt a afişat zâmbetul bunicului său. – Ca întotdeauna. Plină de energie. Tocmai ne-am întors dintr-o vizită în Atlanta. Să-i spun că aţi întrebat de ea? Mary a ridicat o mână. – Dumnezeule, nu! S-ar putea să facă infarct. Matt a chicotit. – Probabil n-o să ştiu niciodată ce s-a întâmplat între voi două. „Bănuiesc că deja îţi dai destul de bine seama“, şi-a zis Mary amuzată şi s-a întrebat dacă Matt avea să-l întrebe pe Percy despre ceea ce auzise ceva mai

devreme. Probabil că nu. Avea să prefere să lase lucrurile aşa decât să înceapă investigaţiile. Altfel, ar putea descoperi ceva care să-l facă pe bunicul său să se simtă prost. Oricum, totul se întâmplase cu mult timp în urmă. – Se pare că nu aveţi de gând să-mi satisfaceţi curiozitatea, a spus Matt, aşa că să ne întoarcem la Rachel! Când va mai veni în vizită? – Ah, peste două sau trei săptămâni, cred, a răspuns Mary, cu atenţia îndreptată către limuzina care se zărea la colţul străzii. Era albă, veche şi funcţiona impecabil – aşa cum obişnuia într-o vreme să creadă şi despre ea însăşi. A venit Henry, aşa că trebuie să ne luăm rămas-bun, Matt. L-a privit lung prin ochelarii de soare, simţind brusc un nod în gât. Mereu fusese un băiat bun. Şi-a amintit când el şi mama lui, Claudia, nora lui Percy, veniseră să locuiască la Warwick Hall. Matt avea doar câteva luni. Îi amintise de Matthew, tizul său. Matt fusese curcubeul lor după furtună. A simţit o durere în piept. – Matt…, a încercat ea să spună, însă, spre disperarea ei, vorbele i-au fost sufocate de un oftat. – Hei, liniştiţi-vă… Ce s-a întâmplat? a întrebat Matt şi a îmbrăţişat-o. Sunteţi prea încântătoare ca să plângeţi. Bătrâna a căutat o batistă în geantă. – Iar tu ai o haină prea frumoasă ca să plâng pe ea, a răspuns ea. A găsit un şerveţel şi l-a apăsat pe locul umed de pe rever, îngrozită de ea însăşi. Îmi pare rău, Matt. Nu ştiu ce m-a apucat. – Amintirile mai au şi urmări din astea uneori, a spus el, cu o expresie blândă şi înţelegătoare. Ce ziceţi dacă eu şi bunicul venim în vizită pe la şase? V-a simţit lipsa luna asta, mai mult decât pot spune. – Dacă promiţi să nu scoţi o vorbă despre… comportamentul meu. – Ce comportament? Între timp, Henry se apropiase de ei.

– Mătuşa Sassie a pregătit pentru prânz şuncă, fasole, varză şi turte de mălai, a spus el. Sigur o vor face să-şi revină. – Sună minunat, a rostit Matt, iar Mary a surprins schimbul de priviri dintre el şi Henry. Înainte să închidă uşa maşinii, Matt s-a aplecat şi şi-a pus mâna pe umărul ei. Ne vedem diseară, doamnă Mary. În regulă? Bătrâna l-a bătut uşor pe mână. – În regulă, a răspuns ea. Dar bineînţeles că nu era în regulă. Avea să caute o soluţie şi o să îi spună lui Sassie să sune mai târziu la Warwick Hall, ca să le transmită scuzele ei. Asta sigur avea să-l scoată din sărite pe Percy, însă ea nu se simţea în stare să-l vadă. Avea nevoie de toată forţa emoţională şi fizică de care era în stare pentru întâlnirea ei de a doua zi cu Rachel şi încă mai trebuia să ducă la bun sfârşit acea ultimă misiune din mansardă. – Henry, a spus ea, ştergându-şi lacrimile, aş vrea să faci ceva pentru mine când ajungem acasă. Henry i-a aruncat o privire perplexă prin oglinda retrovizoare. – Înainte de prânz, doamnă Mary? – Înainte de prânz. Vreau să urci în mansardă şi să deschizi lada din Primul Război Mondial a domnului Ollie. Spune-i lui Sassie să-ţi dea cheile din primul sertar al biroului meu, ca să descui capacul. Lasă cheile acolo. N-ar trebui să dureze mult. Apoi poţi să-ţi mănânci fasolea cu şuncă. În oglindă, Henry o privea cu ochi mijiţi. – Doamnă Mary, vă simţiţi bine? – Mă simt sentimentală, Henry, dacă asta vrei să spui. – Da, doamnă, a spus el, cu un glas ce-i trăda îndoiala. Ochii ei se uscaseră deja când au revenit pe Houston Avenue, bulevardul larg şi încadrat de copaci, trecând pe lângă casele imense aşezate în spatele peluzelor,

într-o ordine perfectă. – Când ajungem acasă, lasă-mă în faţă, Henry, i-a spus Mary. Henry i-a aruncat o nouă privire uimită prin oglinda retrovizoare. – În faţa casei? Nu vreţi să vă duc până la intrarea din spate? – Nu, Henry, în faţă. Nu te deranja să te dai jos ca să mă ajuţi. Mă descurc. – Dacă aşa vreţi, doamnă Mary. Cât priveşte valiza de armată a domnului Ollie… cum o recunosc? – E cea verde, rezemată de capătul peretelui din dreapta. Are numele lui pe ea: „Căpitan Ollie DuMont, Armata SUA“. N-ai cum s-o ratezi, dar trebuie să ştergi praful de pe ea. Capacul n-a mai fost deschis de mult timp, aşa că va fi probabil nevoie să foloseşti ranga. – Da, doamnă, a răspuns Henry, oprind limuzina în faţa scărilor mari ale verandei. A privit cu ochi neliniştiţi cum Mary a ieşit de pe locul din spate al maşinii şi a început să urce pe veranda cu coloane albe. La jumătatea distanţei, bătrâna i-a făcut semn cu mâna să plece, însă el a rămas până când ea a urcat ultima treaptă. La scurt timp după aceea, Sassie Doi, numită aşa pentru că era a doua Sassie din familia ei care lucra ca servitoare în casa Toliver, a deschis uşa din faţă şi a întrebat pe un ton apăsat: – Doamnă Mary, ce căutaţi aici? Ştiţi că nu vă face bine căldura asta. – Chiar nu mă deranjează, Sassie! a zis Mary odihnindu-se pe unul dintre scaunele mari şi albe, care dădeau un farmec aparte verandei. I-am spus lui Henry să mă lase în faţă pentru că doream să urc din nou scările, să simt acea senzaţie de a intra în casă pe uşa din faţă. N-am mai făcut asta de secole. Şi a trecut mult timp de când n-am mai stat aici să privesc împrejurimile. – Nu aveţi ce să vedeţi în împrejurimi, poate doar cum creşte iarba. Toţi sunt înăuntru la răcoare. Şi n-o să observaţi nici vreun fir de iarbă schimbat faţă de ultima dată când aţi stat aici, doamnă Mary. De ce vreţi să faceţi asta tocmai acum? Prânzul e aproape gata.

– Dejunul, Sassie, a corectat-o Mary apăsat. Dejunul este aproape gata. Când am început noi, sudicii, să numim masa de la amiază prânz? – Probabil, odată cu toţi ceilalţi, aş zice eu. – Atunci toţi ceilalţi să se ducă naibii! De acum, la amiază servim dejunul. Dejunul şi masa de seară. Restul lumii are prânz şi cină. Cu mâinile în şolduri, Sassie şi-a privit îngăduitoare stăpâna. – Din partea mea, e în regulă. Acum, în ceea ce priveşte dejunul… O să fiţi gata de masă în aproximativ zece minute, când Henry coboară din mansardă? – E perfect, a răspuns Mary. I-ai dat cheia de la valiza lui Ollie? – Da. De ce Dumnezeului vreţi să o deschideţi? – Am nevoie de ceva de acolo. Voi merge după cină să iau acel ceva. – Nu poate să caute Henry? – Nu! s-a răstit Mary, strângând speriată braţele scaunului. Faţa întunecată a lui Sassie s-a crispat, astfel că bătrâna a adăugat pe un ton împăciuitor: Eu sunt singura care ştie ce e. E… ceva ce trebuie să fac singură. – Atunci e-n regulă. Servitoarea părea sceptică. Vreţi nişte ceai cu gheaţă? – Nu, mulţumesc. Nu-ţi face griji pentru mine, Sassie. Ştiu că azi mă port un pic ciudat, dar e plăcut să mă port mai nebuneşte uneori. – Aha, a murmurat Sassie. Atunci o să vin să vă iau de îndată ce coboară Henry. Mary a simţit privirea îngrijorată a lui Sassie. Îi părea rău că o speriase. Şi ea, şi Henry credeau că o luase razna. Ceva rece ar fi fost bine-venit. Şi-ar fi dorit să nu fi refuzat ceaiul cu gheaţă, însă nu voise s-o suprasolicite pe Sassie. S-a aşezat mai comod şi şi-a plimbat încet privirea de o parte şi de cealaltă a bulevardului. Vila Toliver era la o înălţime suficientă cât să-i permită o privelişte bună asupra împrejurimilor. Stră-străbunica ei avusese grijă de asta. Şi ea iubise casa şi strada asta. Şi totuşi locul părea aproape neschimbat. Deşi adăposturile

pentru trăsuri deveniseră garaje, sistemele de irigaţie înlocuiseră udatul de mână, făcut cândva de cei care ajutau pe lângă casă, iar câţiva dintre copacii mai vechi căză, graţia de dinainte de război a bulevardului rămăsese intactă – o mică parte a Sudului care nu fusese încă luată pe aripile vântului. Oare Rachel avea să poată înţelege vreodată cât o costase faptul că-i luase acest loc? Oare şi-ar putea imagina cândva cum se simţise ea trăindu-şi ultimele săptămâni de viaţă ştiind că era ultimul Toliver care locuia în casa familiei, în casa pe care o construiseră înaintaşii ei? Cel mai probabil, nu. Ar fi însemnat să ceară prea mult de la ea… – Doamnă Mary, iar vorbiţi singură. – Poftim? Uimită, Mary şi-a ridicat privirea spre servitoarea ei. Sassie Doi stătea în picioare în faţa ei. – Iar vorbiţi singură. Şi unde vă sunt perlele? Le aveaţi când aţi plecat de aici. Mary şi-a dus mâna la gât. – Ah, le-am lăsat pentru Rachel… – Pentru Rachel? Ah, nu se mai poate! Doamnă Mary, trebuie să plecaţi din căldura asta numaidecât. – Sassie! Dintr-odată, mintea lui Mary s-a limpezit. Trecutul s-a spart în bucăţi, pus în umbră de claritatea prezentului. Era din nou ea însăşi, aşa că a preluat numaidecât comanda. Nimeni nu-i spunea ei ce să facă, nici măcar Sassie, care făcea parte din familie şi avea acel drept. Mary a arătat cu bastonul către servitoare. – O să vin când mă voi simţi pregătită. Tu şi Henry mâncaţi înainte. Pune-mi, te rog, o porţie deoparte şi las-o în cuptor. Fără să se arate supărată de încercarea lui Mary de a o pune la punct, Sassie a spus:

– Dar ce ziceţi de nişte ceai cu gheaţă? – Fără ceai cu gheaţă, Sassie. Adu-mi un pahar de Taittinger⁴ din sticla din frigider. Spune-i lui Henry să o deschidă. Ştie el cum. Sau, dacă stau să mă gândesc, adu-mi mai bine toată sticla. Bag-o în gheaţă într-o frapieră. Ochii lui Sassie s-au mărit. – Şampanie? Vreţi şampanie pe căldura asta? Doamnă Mary, nu beţi niciodată alcool. – Astăzi beau. Acum, du-te şi fă ce-ţi spun, înainte să moară Henry de foame. Stomacul lui făcea ca un tigru în cuşcă. Dând din capul ei cu păr cărunt, Sassie s-a retras şi s-a întors cu o tavă pe care erau aşezate obiectele cerute. A lăsat-o cu zgomot pe măsuţa de lângă Mary. – E bine aşa? – Perfect, a răspuns Mary. Mulţumesc, Sassie. A privit-o pe servitoare cu o afecţiune profundă. Ţi-am spus vreodată cât de mult însemni pentru mine? – Nu îndeajuns, a răspuns servitoarea. Acum nu-mi pasă dacă protestaţi, doamnă Mary, eu tot o să vin din când în când să văd ce faceţi, aşa că aveţi grijă ce spuneţi când vorbiţi singură, dacă nu vreţi să vă scape vreun secret. – O să am grijă să îmi port cu mare atenţie conversaţiile cu mine însămi, Sassie. Mai e ceva, Sassie. Henry a reuşit să deschidă capacul de la lada lui Ollie? – Da. – E foarte bine. Mary a dat din cap satisfăcută. După ce Sassie s-a retras, şi-a turnat şampanie în pahar şi l-a dus la buze. Nu mai băuse alcool din tinereţe, exceptând cele câteva sorbituri de şampanie de Anul Nou. Ea ştia cel mai bine. Alcoolul avea puterea să o ducă înapoi în timpuri şi-n locuri pe care se chinuise aproape toată viaţa să le uite. Însă acum voia să se întoarcă. Dorea să-şi amintească totul. Aceea era ultima ei şansă de-a se întoarce

în trecut, iar şampania avea să o ducă acolo. Sorbea încet, aşteptând sosirea covorului ei zburător. După o vreme, a început să se simtă de parcă ar fi fost prinsă în vârtejul trecutului. Călătoria ei începuse.

În engleză, în original, How about here? (n.red.) Strada Fondatorilor Mieluşelul Mary Vin spumant franţuzesc de lux (n.red.)

Povestea lui Mary

Capitolul 5

Howbutker, Texas, iunie 1916

Mary Toliver, în vârstă de şaisprezece ani, mama şi fratele ei stăteau în scaunele aşezate în faţa biroului, în atmosfera funerară a biroului de avocatură al lui Emmitt Waithe. Mirosul de piele, tutun şi cărţi vechi îi amintea de biroul tatălui ei de acasă, acum închis cu o panglică neagră care trecea prin faţa uşii. Ochii ei s-au umplut din nou de lacrimi şi şi-a strâns mâinile şi mai mult, lăsându-şi capul în jos până când a reuşit să-şi înfrângă pentru o vreme durerea din suflet. Imediat, a simţit mâna consolatoare a lui Miles peste a ei. De cealaltă parte a fratelui ei, îmbrăcată complet în negru şi vorbind prin vălul care îi acoperea chipul, Darla Toliver a scos o exclamaţie plină de milă şi a spus iritată: – Dacă Emmitt nu apare curând, o trimit pe Mary acasă. Nu are de ce să stea aici şi să treacă prin toate astea la aşa de puţin timp de când şi-a văzut tatăl îngropat. Emmitt ştie cât de apropiaţi erau. Nu-mi pot imagina ce-l ţine atât. De ce nu-i putem spune lui Mary ce scrie în testament atunci când ea va fi pregătită pentru asta? – Probabil e obligatoriu ca moştenitorii să fie prezenţi în astfel de situaţii, a spus Miles cu limbuţia formală la care începuse să apeleze tot mai des de când plecase la colegiu. De asta insistă Emmitt să fie şi ea aici. – Ah, aiurea! i-a răspuns Darla fiului ei, pe un ton neobişnuit de tăios. Dragul meu, suntem în Howbutker, nu la Princeton. Mary e doar un beneficiar minor al testamentului tatălui tău. Nu e absolut deloc nevoie să fie şi ea aici azi.

Mary le asculta conversaţia fără prea mare atenţie. Se distanţase atât de mult de ei – de toată lumea – de la

moartea tatălui ei, încât Miles şi mama ei vorbeau de multe ori ca şi când ea nu ar fi fost prezentă. Încă nu-i venea să creadă că de-acum încolo avea să se trezească în fiecare zi şi să constate că tatăl ei nu avea să mai fie acolo. Cancerul îl doborâse prea repede, astfel că ea nu se putuse obişnui cu moartea lui iminentă. Fusese destul de greu să-şi piardă bunicul, cu cinci ani în urmă, dar măcar bunicul Thomas trăise şaptezeci şi unu de ani. Tatăl ei dispăruse la doar cincizeci şi unu – prea tânăr ca să piardă toate lucrurile pentru care muncise… tot ceea ce iubea. Cu o noapte în urmă, stătuse trează până târziu, în camera ei, întrebându-se ce urma să se întâmple cu ei acum, când tatăl ei nu mai era. Ce avea să se aleagă de plantaţie? Miles nu dorea nimic din ea. Toată lumea ştia asta. Voia doar să fie profesor universitar şi să predea istoria. Mamei ei nu-i păsase niciodată prea mult de Somerset şi abia dacă ştia cum funcţionau lucrurile. Interesul Darlei se limita la a fi soţia lui Vernon Toliver şi stăpâna casei de pe Houston Avenue. Din câte ştia Mary, ea mersese doar de câteva ori în afara oraşului, unde începea plantaţia care se întindea pe multe hectare de-a lungul şoselei, aproape până în ţinutul următor. Într-o parte era Dallasul, iar în direcţia opusă – Houstonul, oraşe unde mamei lor îi plăcea să meargă cu trenul la cumpărături şi să rămână peste noapte. Multe începuturi de vară veniseră şi trecă, iar mama ei nu văzuse niciodată câmpiile presărate cu mii de flori de bumbac, ale căror culori variau de la alb dens la roşu-deschis. Mary nu ratase nici o ocazie. Era entuziasmată la vederea florilor, care, treptat, se transformau în mici umflături tari, iar în august, deodată, ici şi colo în marea de verde, se zărea câte o pată albă. Ah, să vadă cum se răspândeşte acel alb, să călărească, aşa cum făcea de multe ori cu tatăl şi cu bunicul Thomas, în acea imensitate albă care se ridica din curentul verde la linia orizontului şi să ştie că totul aparţinea familiei Toliver! Nu era bucurie mai mare! Iar acum apăruse înfiorătoarea posibilitate ca toate acestea să dispară curând. Un gând care o paraliza i se cuibărise în minte încă de dimineaţă. Dacă mama ei vânduse plantaţia?! Ca noua stăpână a plantaţiei Somerset, era liberă să renunţe la ea dacă dorea, şi nimeni nu avea să o oprească.

Dintr-odată, uşa unui birou alăturat s-a deschis încet.

Emmitt Waithe, avocatul de-o viaţă al familiei Toliver, şi-a făcut apariţia, scuzându-se că îi făcuse să-l aştepte. Mary a simţit ceva ciudat în comportamentul lui, ceva ce nu avea legătură cu întârzierea. Din compasiune pentru suferinţa ei sau din cine ştie ce alt motiv, părea a nu îndrăzni s-o privească în ochi. Era agitat, fapt cu totul neobişnuit pentru un om atât de taciturn şi de zgârcit în mişcări ca el, şi părea ciudat de preocupat de confortul lor. Doreau ceai sau cafea? Putea să-i ceară secretarei să meargă la magazin şi săi cumpere lui Mary o apă minerală… – Emmitt, te rog, l-a întrerupt Darla, încercând să-l liniştească, nu avem nevoie decât de concizia ta. Toţi suntem la capătul puterilor, şi aş vrea să te rog să… să treci direct la subiect. Emmitt şi-a dres glasul, a privit-o ciudat pe Darla câteva secunde, apoi s-a conformat cerinţei femeii. Întâi a scos o scrisoare dintr-un plic aşezat pe un document pe care îl adusese cu el. – Aceasta este, ei bine, o scrisoare de la Vernon, pe care a compus-o cu puţin timp înainte să moară. A insistat să v-o citesc înainte să vă dezvălui conţinutul testamentului său. Ochii Darlei s-au umezit în spatele voalului. – Desigur, a spus ea, strângând mâna fiului ei. Emmitt a început:

Draga mea soţie, dragii mei copii,

Nu m-am considerat niciodată un om laş, însă descopăr că nu am curajul să vă fac cunoscut conţinutul testamentului meu cât sunt încă în viaţă. Vă asigur, înainte de a-l citi, că vă iubesc din toată inima şi că miaş fi dorit ca împrejurările să îmi fi permis o împărţire mai dreaptă şi mai generoasă a averii mele. Darla, iubita mea soţie, te rog să înţelegi de ce am făcut ceea ce am făcut. Miles, fiule, nu mă aştept să înţelegi, însă, într-o zi, urmaşii tăi vor fi recunoscători pentru moştenirea pe care ţi-o încredinţez. Mary, mă întreb dacă nu cumva, amintindu-mi de tine aşa cum o fac acum, prelungesc blestemul care s-a abătut asupra familiei Toliver încă de când primul pin a fost tăiat din Somerset. Îţi încredinţez responsabilităţi multe şi grele, dar, sper eu, nu te vor aduce totuşi într-o poziţie care să-ţi umbrească fericirea. Soţul şi tatăl vostru iubitor, Vernon Toliver

– Cât de ciudat, a spus Darla încet, în timp ce Emmitt împacheta scrisoarea în linişte şi o introducea în plic. Ce crezi că a vrut Vernon să spună prin „o împărţire mai dreaptă şi mai generoasă a averii mele“? – Urmează să aflăm, a răspuns Miles, cu trăsăturile chipului său subţire brusc înăsprite. Mary rămăsese nemişcată. Ce voia tatăl ei să spună prin „responsabilităţi multe

şi grele“? Aveau vreo legătură cu ultimele cuvinte pe care i le adresase şi pe care ea le considerase doar bâlbâiala incoerentă a unui om aflat pe moarte, care retrăia un coşmar teribil? „Indiferent ce faci, indiferent de preţul pe care trebuie să-l plăteşti, ia pământul înapoi, Mary.“ – Mi s-a spus să vă mai aduc la cunoştinţă un lucru înainte să citesc testamentul, a zis Emmitt, ridicând alt document. I l-a întins peste birou lui Miles şi a explicat: E un contract de ipotecă. Înainte să afle că e pe moarte, Vernon a împrumutat bani de la Banca Boston, oferind Somerset drept garanţie. A împrumutat banii ca să plătească o serie de datorii ale plantaţiei şi să mai cumpere pământ pe care să cultive bumbac. După ce a parcurs rapid documentul, Miles a ridicat capul. – Ce citesc eu aici e corect? Dobândă de zece la sută timp de zece ani? Ăsta e jaf la drumul mare! – Unde ai fost până acum, Miles? Emmitt şi-a ridicat mâinile în aer. Fermierii de aici au plătit de două ori pentru privilegiul de a se îndatora la brokeri şi la bănci comerciale mari din est. Dacă ar fi garantat cu recolta, ar fi plătit o rată mult mai mare, însă, pentru că a ipotecat terenul, a putut obţine banii mai ieftin, dacă pot spune aşa. Mary stătea nemişcată, îngrozită. Pământul ipotecat… nu mai era în mâinile familiei Toliver? Acum înţelegea sensul rugăminţii tatălui ei muribund… disperarea lui. Dar de ce i-o spusese ei? – Şi dacă recolta e săracă? a întrebat Miles răstit. Desigur, bumbacul se vinde la preţuri foarte mari acum, dar dacă avem o recoltă slabă? Asta înseamnă că pierdem plantaţia?

Emmitt a dat din cap. Plimbându-şi privirea de la chipul încordat al avocatului la cel roşu al fratelui ei, Mary a deschis gura pentru prima dată. – Recolta nu va fi săracă! a spus ea, aproape isterică. Şi nu vom pierde plantaţia. Nici măcar să nu te gândeşti la asta, Miles!

Miles şi-a trântit mâna pe braţul scaunului. – Dumnezeule mare! Ce-o fi fost în capul tatei de-a vrut să cumpere mai mult pământ când asta îl punea în pericol pe cel pe care îl avem deja? De ce naiba nea băgat în datorii şi mai mari achiziţionând maşinării pe care le-a considerat absolut necesare fix în momentul ăsta? Credeam că e un om de afaceri foarte priceput. – Dacă te-ar fi interesat afacerile lui, ai fi aflat mai multe despre ce făcea, Miles, a spus Mary, sărind în apărarea tatălui lor. Nu e drept să-l învinuieşti acum pe tata pentru decizii pe care nu te-ai oferit nici măcar o dată să-l ajuţi să le ia. Miles părea surprins de atacul ei. Se certau extrem de rar, chiar dacă erau foarte diferiţi. Miles era un idealist, gravitând deja către marxism, care propovăduia renunţarea la proprietate şi la profit din partea clasei superioare şi împărţirea ei egală către mase. Ura sistemul de arendă, care înflorea în Cotton Belt, considerând că acesta fusese conceput ca să-l lege pe fermierul arendaş sărac de proprietarul de plantaţie. Tatăl lui se împotrivea cu vehemenţă punctului său de vedere, explicând că, gestionat corespunzător, sistemul de arendă îl făcea pe fermierul arendaş propriul stăpân. Mary îi ţinea categoric partea tatălui ei. – Miles nu putea fi implicat în deciziile tatălui tău, Mary Lamb, pentru că în ultimii patru ani a fost plecat la şcoală. Voalul Darlei se mişca în timp ce femeia îşi dojenea fiica. Ce s-a făcut e bun făcut. Dacă vom avea nevoie de bani, vom vinde pur şi simplu o parte din Somerset. Dacă tatăl vostru ar fi ştiut că era pe moarte, nu ar fi cumpărat niciodată parcele în plus. De acolo, din rai va înţelege de ce trebuie să repar dezastrul pe care el nu a intenţionat niciodată să-l facă. Nui aşa, Emmitt? Acum, te rog, citeşte testamentul, ca să încheiem cu asta. Mary nu pare să se simtă bine. Trebuie să o ducem acasă. Aruncându-i Darlei o nouă privire ciudată, Emmitt a ridicat încet documentul şi l-a citit cu voce tare. Când a terminat, ascultătorii săi au rămas fără cuvinte, prea şocaţi pentru a mai rosti vreun cuvânt. – Nu… nu-mi vine să cred, a şoptit Darla într-un final. Din spatele voalului, ochii ei sticleau de uimire. Vrei să spui că Vernon i-a lăsat întreaga plantaţie… lui Mary, cu excepţia fâşiei strâmte de lângă Sabine? Asta e tot ce primeşte fiul nostru de la tatăl lui? Şi tot Mary va avea şi casa? Iar eu primesc doar banii care sunt acum în bancă? Şi nu cred că sunt prea mulţi, pentru că Vernon a folosit, cu

siguranţă, până la ultimul cent ca să plătească ipoteca. – Aşa se pare, a aprobat avocatul, consultând o pagină dintr-un registru bancar. Însă, Darla, sper să înţelegi că ai dreptul legal să locuieşti în casă şi să primeşti douăzeci la sută din profiturile obţinute din teren până la recăsătorire sau la deces. Vernon a specificat asta în testament. – Câtă… generozitate din partea lui, a spus ea, strângând din buze. Mary stătea nemişcată, cu mâinile încleştate, străduindu-se să nu lase să se vadă uşurarea şi bucuria care-i umpleau sufletul până atunci întunecat. Plantaţia era a ei! Tatăl ei, ştiind că soţia sa ar fi vândut-o, o lăsase în mâinile singurului Toliver care n-ar fi renunţat la ea niciodată. Nu conta că Miles fusese împuternicit până când ea avea să poată prelua legal plantaţia, la împlinirea vârstei de douăzeci şi unu de ani. De dragul celor douăzeci de procente ale mamei lor, Miles n-avea să pericliteze prosperitatea plantaţiei şi urma să aibă ca prioritate achitarea împrumutului. Fratele ei se ridicase şi se plimba prin încăpere cu paşi mari, după cum îi stătea în fire atunci când era agitat. – Adică îmi spui, a reluat el şi s-a întors exasperat către avocat, că traiul mamei pentru tot restul vieţii ei depinde de succesul plantaţiei şi că i se ia chiar şi dreptul de proprietate asupra propriei case? Emmitt răsfoia nişte hârtii şi evita să-l privească. – Lăsându-i casa lui Mary, s-a asigurat că mama voastră va avea mereu o casă, Miles. De multe ori, în situaţii ca asta, casa e vândută în momente nepotrivite, iar banii obţinuţi din vânzare sunt cheltuiţi imediat. Şi lasă-mă să-ţi amintesc faptul că douăzeci la sută din profituri nu e chiar puţin. La preţul la care se vinde acum bumbacul, dacă războiul ajunge în Statele Unite, Somerset se va bucura de câştiguri imense. Mama ta va putea să trăiască foarte confortabil. – Cu cheltuieli mai restrânse şi cu condiţia ca recolta să nu fie săracă, a şoptit Darla. Emmitt s-a înroşit şi l-a privit pe Miles pe deasupra ochelarilor.

– De dragul tău, e de datoria lui Miles să aibă grijă să nu se întâmple asta. Avocatul a stat o clipă pe gânduri, ca şi când ar fi ezitat dacă să spună sau nu ce-i stătea pe limbă. Într-un final, a părut să se hotărască, şi-a pus stiloul pe birou şi s-a lăsat pe spate în scaun. De fapt, Vernon a considerat că nu exista altă soluţie decât să scrie un astfel de testament. Încă în picioare, Miles a întrebat cu un dispreţ evident: – Da? Şi de ce, mă rog? Emmitt a privit-o direct pe Darla. – Se temea că vei vinde plantaţia, draga mea – aşa cum ai propus să faci cu doar câteva minute în urmă. Aşa vei putea să te bucuri în continuare de ceea ce produce Somerset, la fel cum s-ar fi întâmplat dacă ar fi trăit Vernon, iar plantaţia şi casa rămân în familia Toliver. – Doar că, dacă înainte eram întreţinută de soţul meu, acum voi fi dependentă de fiica mea ca să am o pâine şi un acoperiş deasupra capului. Darla a vorbit cu o voce atât de lipsită de vlagă, încât voalul abia s-a mişcat. – Ca să nu mai vorbesc despre faptul că a stricat şi planurile mele pentru următorii cinci ani, a spus Miles cu buza de sus tremurându-i de furie. Darla a slăbit strânsoarea de pe braţele fotoliului şi şi-a unit mâinile în poală. – Aşadar, înţeleg că împrejurările la care s-a referit soţul meu în scrisoare aveau de-a face cu teama lui că aş fi vândut plantaţia sau că nu aş fi avut grijă de ea cum trebuie. Acestea sunt motivele care au făcut imposibilă – cum s-a exprimat el? – „o împărţire mai dreaptă şi mai generoasă a averii mele“? – Ai înţeles perfect motivele soţului tău, Darla. Expresia feţei lui Emmitt s-a înmuiat, sperând să liniştească spiritele. Vernon credea că Mary este cel mai potrivit membru al familiei Toliver pentru a se ocupa de plantaţie. Se pare că i-a

moştenit atât abilitatea de a gestiona pământul, cât şi devotamentul şi loialitatea pentru Somerset şi pentru stilul de viaţă pe care îl permite aceasta. S-a gândit că ea este cea care poate face plantaţia să aducă beneficii pentru toată lumea şi care o poate păstra pentru generaţia următoare, în care sunt incluşi şi copiii tăi, Miles. Miles a schiţat un zâmbet plin de dezgust şi s-a aşezat în spatele scaunului mamei sale, punându-i mâna pe umăr în semn de consolare. – Aşa… Vocea Darlei era lipsită de orice emoţie. Şi-a ridicat voalul şi l-a aşezat cu calm printre penele negre ale pălăriei ei mult prea mari. Era o femeie foarte frumoasă, cu piele albă, de culoarea alabastrului, şi ochi mari şi strălucitori. Fiul său moştenise această nuanţă de chihlimbar, părul castaniu şi forma nasului ei mic şi elegant. Pe de altă parte, Mary avea acea combinaţie de trăsături care îi caracterizase pe Toliveri încă din zilele primilor membri ai familiei Lancaster. Îţi dădeai seama imediat că era fiica lui Vernon Toliver. Tremurând, Mary a urmărit-o pe mama ei ridicându-se de pe scaun, un chip rece şi distant, aproape o străină în costumul ei negru şi sumbru. Faptul că-şi ridicase vălul o îngrijora; la fel şi strălucirea ciudată din ochii ei. Toate urmele suferinţei dispără. Albul ochilor i se vedea foarte clar. Ea şi Emmitt s-au ridicat la rândul lor. – Trebuie să te mai întreb ceva, Emmitt, pentru că nu mă pricep la lucrurile astea… – Da, draga mea, orice, a răspuns Emmitt, înclinându-se uşor. – Hotărârile testamentului… vor fi făcute publice? Emmitt şi-a ţuguiat buzele. – Testamentul este un document public, a explicat el ezitând. După ce se confirmă, intră în arhiva tribunalului, pe care o poate folosi oricine, mai ales creditorii. De asemenea… Avocatul şi-a dres glasul, stânjenit. Testamentele care au fost depuse pentru confirmare sunt menţionate în ziar. Acest lucru este în favoarea celor care pot avea ceva de contestat. – Membrii familiei sunt excluşi, a spus Miles, cu fălcile încleştate.

– Atunci toţi cei curioşi de detaliile testamentului le pot afla? a întrebat Darla. Emmitt a dat din cap. Se părea că pe Darla o cam lăsau puterile. – La naiba cu tata! a izbucnit Miles, dând la o parte scaunul din faţa mamei lui, făcându-i loc să iasă. – Ah… mai e ceva ce i-am promis lui Vernon că voi face, Darla, a spus Emmitt. A deschis un dulap din spatele lui şi a scos o vază care conţinea un trandafir roşu. Soţul tău mi-a cerut să-ţi dau asta după citirea testamentului. Orice s-ar întâmpla, păstrează vaza. Darla a luat încet vasul cu gât lung în mâna ei înmănuşată, în timp ce copiii o priveau cu atenţie. După ce a studiat-o îndelung, a aşezat-o pe biroul lui Emmitt şi a scos trandafirul. – Păstrează vaza, a spus ea, cu un zâmbet atât de străin, încât toţi s-au dat uşor în spate. Haideţi, copii! Când a ieşit din încăpere, Darla Toliver a aruncat trandafirul roşu într-un coş de gunoi de lângă uşă.

Capitolul 6

În drum spre casă, în trăsura trasă de cai arăbeşti a familiei Toliver, toţi erau tăcuţi. Mary se retrăsese cât mai departe în colţul ei. Priveau afară prin ferestrele fumurii, cu acelaşi aer sumbru cu care merseseră la înmormântarea lui Vernon Toliver, cu patru zile în urmă. În acea zi, Mary simţise în trăsură un gol care fusese umplut astăzi de o forţă înspăimântătoare şi invizibilă, ce părea în stare să o despartă de mama şi de fratele ei, iar pe ei de amintirea soţului şi a tatălui pe care îl iubiseră amândoi. A privit către mama ei. Ştia de legenda trandafirilor, înţelegea sensul trandafirului roşu pe care i-l lăsase tatăl ei şi semnificaţia teribilă a gestului mamei ei, care îl aruncase în coşul de gunoi de lângă uşa domnului Waithe. Mary, care privea îngrijorată profilul palid şi lipsit de expresie al mamei sale, avea trista certitudine că tatăl ei nu avea să fie niciodată iertat pentru ceea ce făcuse. Şi ce făcuse? Tatăl ei pur şi simplu se asigurase că plantaţia şi casa familiei aveau să rămână în mâinile Toliverilor. Dacă ar fi apărut dificultăţi financiare sau dacă s-ar fi recăsătorit – ceea ce ar fi obligat-o să locuiască în altă parte –, mama ei le-ar fi vândut. Iar dacă i-ar fi lăsat pământul lui Miles, asta ar fi echivalat cu pierderea moştenirii lor. Lăsându-i-l ei, se asigurase că avea să fie păstrat pentru copiii copiilor lui. Totul era foarte clar. Atunci de ce era mama ei atât de supărată? Şi Miles la fel? În timp, el ar fi putut urma o carieră de profesor. Cinci ani nu însemna prea mult. În acea perioadă, ea nu intenţiona să piardă nici un minut, avea să înveţe tot ce trebuia despre cum să istreze plantaţia. Len Deeter urma să o ajute. Era un supraveghetor excelent, cinstit şi muncitor, loial familiei Toliver, foarte apreciat de lucrători. Ce nu învăţase de la bunicul şi de la tatăl ei avea să înveţe de la el. Probabil că Miles nu era nevoit să stea acolo până când împlinea ea douăzeci şi unu de ani. Doi ani ar trebui să fie de ajuns, apoi el putea să plece, iar ea avea să îi trimită prin poştă documentele pe care trebuia să le semneze. Până atunci, ea va fi preluat deja conducerea Somerset.

După-amiaza târziu, Mary s-a dus să-i expună aceste argumente şi mamei sale, pentru a apăra acţiunea tatălui ei. A găsit-o pe Darla întinsă pe un şezlong în camera pe care o împărţise cu soţul ei, cu părul castaniu desfăcut din coafura pompoasă şi lăsat liber pe umeri. Soarele după-amiezii arunca o strălucire bolnăvicioasă prin draperiile galbene. Mary s-a întrebat neliniştită dacă nu cumva halatul de casă violet aprins pe care îl purta avea vreo semnificaţie, era un fel de respingere. Rochia şi pălăria neagră dispără; la fel şi florile de condoleanţe pe care mama ei ceruse să fie duse din salon după ce trupul soţului ei fusese scos din casă pentru înmormântare. Mai devreme, când o întâlnise pe Sassie coborând scările cu un braţ de flori încă proaspete, întrebase cu groază: – Ce înseamnă toate astea? – Ce crezi? Vocea servitoarei era sumbră. Cred că aici nimic nu va mai fi ca înainte. Mary avea acelaşi sentiment în timp ce o studia neliniştită pe mama ei, care stătea întinsă pe şezlong. În trăsăturile ei foarte albe şi în rigiditatea trupului ei se citea o răceală înfricoşătoare. Toată căldura sufletească părea să o fi părăsit. O străină rece şi intangibilă, îmbrăcată într-un halat de casă din satin violet. – Mă întrebi ce altceva ar fi putut face? a repetat Darla întrebarea lui Mary. O săţi spun, draga mea fiică. Ar fi putut să mă iubească mai mult decât şi-a iubit pământul. Asta ar fi putut să facă. – Dar, mamă, tu l-ai fi vândut! – Sau, dacă asta nu se putea, a continuat Darla cu ochii închişi, ca şi cum Mary nu ar fi scos nici un cuvânt, ar fi putut măcar să îşi împartă averea în mod egal între fiul şi fiica noastră. Acea fâşie moştenită de Miles nu are nici o valoare. Se inundă în fiecare primăvară. Nimic din ce se plantează acolo nu poate ajunge la maturitate înainte sau după ploi. – Totuşi, face parte din Somerset, mamă, iar tu ştii că lui Miles nu i-a păsat niciodată nici cât negru sub unghie de plantaţie. – Cel puţin, a continuat Darla cu aceeaşi voce neînsufleţită, ar fi putut să se gândească la sentimentele mele şi să-şi fi imaginat cum va apărea în faţa tuturor prietenilor noştri faptul că şi-a lăsat bunăstarea soţiei în mâinile fiicei sale.

– Mamă… Cu ochii încă închişi, Darla a spus: – Dragostea tatălui tău a fost cea mai mare comoară a mea, Mary. Mă simţeam mândră să fiu soţia lui, să fiu aleasă dintre toate femeile cu care s-ar fi putut căsători, unele mai frumoase decât mine… – Nimeni nu e mai frumoasă decât tine, mamă, a şoptit Mary, înecându-se de mâhnire. – Dragostea lui mi-a dat viaţă, mi-a dat un statut, m-a făcut importantă. Însă acum mă simt ca şi când totul ar fi fost o cacealma, ceva de care să mă bucur doar cât trăia el. Când a murit, a luat cu el tot ceea ce am crezut că reprezint eu însămi pentru el şi el pentru mine. – Dar, mamă… Nu a reuşit să mai adauge nici un cuvânt. Pentru că, în adâncul sufletului ei de şaisprezece ani, Mary ştia că mama ei spusese adevărul. În definitiv, păstrarea plantaţiei cântărise în ochii tatălui său mai mult decât mândria, sentimentele şi bunăstarea soţiei sale. Teoretic, o lăsase fără nici un ban, dependentă de copii şi subiect de batjocură pentru societatea din Howbutker. Mary, deşi nu se arăta foarte îngăduitoare cu slăbiciunile oamenilor, nu prea putea să o învinuiască pe mama ei că se simţea sfârşită şi pustiită, de vreme ce nu-i mai rămăseseră drept mângâiere nici măcar amintirile. Cu obrajii plini de lacrimi, a îngenuncheat lângă şezlong. – Tata nu a vrut să te rănească, ştiu asta. Şi-a lăsat capul pe pieptul mamei ei, însă chiar şi atunci când lacrimile ei udau satinul violet, o parte din ea se bucura că Somerset îi revenise ei, şi şi-a jurat să nu renunţe niciodată la plantaţie, oricât ar fi costat-o această ambiţie. Niciodată. Avea să se revanşeze cumva… Intenţiona să muncească din greu pentru a se asigura că Somerset avea să-i ofere mamei ei mătăsurile şi satinul care-i plăceau atât de mult. Somerset avea să crească, iar numele Toliver urma să fie atât de cunoscut, încât nimeni n-avea să îndrăznească să spună ceva la adresa mamei ei. Şi, după o vreme, toţi vor uita de trădarea lui Vernon Toliver şi îşi vor da seama că procedase bine împărţind moşia aşa cum o făcuse. Toţi aveau să vadă cât de

stimată era Darla Toliver de copiii şi de nepoţii ei, iar durerea urma să dispară. – Mamă? – Sunt aici, Mary. Însă nu era – aşa îi spunea instinctul. Nu avea să mai fie niciodată mama pe care o ştiau ea şi Miles. Mary ar fi dat orice să o vadă pe picioare, normală şi binevoitoare, frumoasă şi fericită chiar şi în aceste momente de durere profundă. Totul în afară de Somerset, s-a răzgândit Mary, şocată de acel gând brusc, de bariera de care dragostea ei nu putea trece. Exact ceea ce nu putuse nici tatăl ei să facă. A simţit cum un sentiment puternic de mâhnire îi străpunge sufletul, la fel de dureros ca momentul în care mâna tatălui ei alunecase pentru totdeauna dintr-a sa. – Mamă! Mamă! Nu ne părăsi, nu ne părăsi! a suspinat ea, simţind cum i se accentuează isteria în timp ce scutura forma inertă din satinul violet. În acea seară, în timp ce stătea pe veranda din faţă în lumina crepusculului, Mary şi-a dat seama că cineva o privea din spatele uşii cu draperii negre. Era Percy Warwick. Avea expresia încremenită şi serioasă pe care ea ajunsese să o asocieze cu dezaprobarea. Probabil că Miles le spusese deja lui şi lui Ollie despre testament şi, fără îndoială, ei împărtăşeau părerea fratelui ei. Ei formau o frăţie – Miles Toliver, Percy Warwick şi Ollie DuMont. Fuseseră de nedespărţit încă de când erau copii, ducând mai departe prietenia pe care o începă bunicii şi pe care o continuaseră taţii lor. În timpul slujbei de înmormântare, atenţia îi fusese atrasă de cei trei care stăteau în picioare unul lângă celălalt. Cât de diferiţi erau unul de altul! Ollie, scund, durduliu şi vesel, eternul optimist. Miles, înalt, subţire, cinstit, un cruciat care luptă cu disperare pentru o cauză. Şi Percy, cel mai înalt şi mai frumos dintre cei trei, prudent şi raţional, un Apollo care veghea asupra lor. Şi atunci simţise, preţ de o clipă, invidia. Când de plăcut ar fi fost să se bucure şi ea de prietenia pe care o împărţeau cei trei! Tatăl şi bunicul ei erau singurii săi prieteni. – Pot să intru? a întrebat Percy, cu o voce profundă şi răsunătoare în amurgul de vară.

– Asta depinde de ce vrei să spui. Răspunsul ei i-a adus băiatului pe buze obişnuitul zâmbet amuzat. Ea şi Percy nu vorbeau niciodată. Se duelau. Asta se întâmpla de două veri încoace şi în vacanţe, când băieţii veneau acasă de la Princeton. La fel ca Miles şi ca Ollie, şi Percy absolvise în iunie, iar de atunci lucra la fabrica de cherestea a tatălui său. A chicotit şi a intrat în cameră. – La fel de înţepată ca întotdeauna când vine vorba despre mine. Presupun că nu vrei să aprind lumina. – Presupui corect. „Ce frumos e“, se gândea ea cu ciudă. Amurgul părea să intensifice sclipirea părului său blond şi bronzul puternic al pielii sale. Lucrase toată vara în aer liber alături de ceilalţi muncitori, iar rezultatele se vedeau pe trupul său suplu şi puternic. Auzise că avusese multe fete cât stătuse în est… Fete delicate, cu sânge nobil. Îi auzise pe Miles şi pe Ollie chicotind pe seama cuceririlor lui. Mary a revenit în poziţia iniţială, cu capul rezemat de spătarul scaunului şi cu ochii închişi. – Miles s-a întors? Vocea ei era aspră din pricina mâhnirii şi a oboselii. – Da. S-a dus sus cu Ollie, să o vadă pe mama voastră. – Bănuiesc că ţi-a spus despre testament. Şi, desigur, nu eşti de acord. – Bineînţeles că nu sunt! Tatăl tău ar fi trebuit să-i lase casa şi plantaţia mamei tale. Mary şi-a ridicat capul surprinsă şi furioasă. Percy era renumit pentru faptul că nu-i judeca pe ceilalţi. Niciodată nu zicea „ar fi trebuit să“ atunci când venea vorba despre treburile altora. – Cine eşti tu să spui ce ar fi trebuit să facă tatăl meu? El se apropiase de scaunul ei, cu mâinile în buzunare, şi o privea solemn, cu chipul rămas în umbră.

– Cineva care ţine foarte mult la tine, la fratele tău şi la mama ta. Ăsta sunt. Răspunsul lui a străpuns furia ei ca o săgeată înfiptă în gâtul unei vipere. Şi-a întors capul, clipind şi înghiţindu-şi nodul din gât, gata să izbucnească din nou în lacrimi. – Te rog, dacă ţii la noi, atunci păstrează-ţi părerile pentru tine, Percy. Tatăl meu ştia ce face, iar faptul că tu crezi contrariul nu face decât să îngreuneze şi mai mult lucrurile. – Spui asta ca să îl aperi pe tatăl tău sau pentru că te simţi vinovată că tu ai fost singura băgată în seamă? Mary a ezitat, dorind – simţind nevoia – să-i încredinţeze adevărul sentimentelor sale, dar se temea că asta avea să-i înrăutăţească părerea despre ea. – Ce crede fratele meu? a întrebat ea, evitând să răspundă. – Crede că eşti copleşită de bucurie că ai moştenit Somerset. „Gata! Părerea fratelui meu e deja ştiută de toată lumea“, se gândea ea. Fusese atentă să nu-şi dea în vileag exaltarea interioară, însă nu-i prostise pe Miles sau pe mama ei, iar ei o detestau pentru asta. Cu lacrimile pe obraji, a sărit furioasă de pe scaun şi a rămas în picioare lângă o fereastră a verandei. Se înălţase o lună palidă. A urmărit-o pierzându-se într-un şuvoi argintiu în faţa ochilor ei. – Ţiganco… a murmurat el, apoi, înainte ca ea să-şi dea seama ce se întâmpla, a venit către ea şi i-a apăsat faţa inundată de lacrimi sub bărbia lui. Ea a izbucnit în hohote la pieptul lui. – Miles mă învinuieşte pe mine… pentru ce a lăsat tata prin testament, nu-i aşa? Şi mama crede acelaşi lucru. I-am pierdut, Percy, aşa cum l-am pierdut şi pe tata. – A fost un adevărat şoc pentru ei, Mary, a spus el, mângâind-o pe cap. Mama ta se simte trădată, iar Miles e supărat în numele ei, nu al lui. – Dar… dar nu sunt eu de vină că tata mi-a lăsat totul mie. Nu e vina mea că iubesc plantaţia, aşa cum mama şi Miles nu o fac.

– Ştiu, a spus el, cu o voce caldă şi înţelegătoare. Dar poţi să schimbi răul făcut. – Cum? a întrebat ea, ridicând capul pentru a-i auzi propunerea. – Vinde Somerset când împlineşti douăzeci şi unu de ani şi împarte câştigul între voi. Mary n-ar fi fost mai mirată nici dacă ar fi văzut ieşindu-i şerpi din cap. S-a retras din îmbrăţişarea lui. – Să vând Somerset? Îl privea şi nu-i venea să creadă. Îmi sugerezi să vând Somerset ca să îndulcesc dezamăgirea mamei şi a lui Miles? – Îţi sugerez să faci asta ca să-ţi salvezi relaţia cu ei. – Adică trebuie să cumpăr o relaţie cu ei? – Deformezi situaţia, Mary – ori ca să fie mai uşor pentru conştiinţa ta, ori pentru că eşti atât de orbită de obsesia ta pentru Somerset, încât nu poţi să înţelegi adevăratul motiv al supărării mamei şi a fratelui tău. – Înţeleg! a strigat Mary. Ştiu cum se simt mama şi Miles! Ceea ce nici unul dintre voi nu vede este că onoarea mă obligă să îndeplinesc ultima dorinţă a tatălui meu. – Nu a spus să nu vinzi plantaţia când împlineşti douăzeci şi unu de ani. – Mi-ar mai fi lăsat-o mie dacă s-ar fi gândit că o vând? – Şi ce se întâmplă când o să ajungi la vârsta măritişului, iar soţul tău nu va vrea să-şi împartă nevasta cu o plantaţie? – Nu m-aş căsători niciodată cu un bărbat care nu înţelege şi nu sprijină sentimentele mele pentru Somerset. Percy a amuţit la auzul acestei replici. Cordeluţa ei alunecase pe podea. El s-a aplecat şi a ridicat-o. I-a pus-o pe umăr. – De unde ştii că n-o să iubeşti un bărbat care nu simte pentru Somerset ce simţi tu? Nu cunoşti altă lume în afară de Howbutker. Nu ai avut niciodată ocazia să

fii interesată de altceva decât de plantaţie. Nu ai încercat altceva decât să fii o Toliver. Ai avut o existenţă foarte limitată, Mary. – Nu mă interesează să descopăr un alt stil de viaţă. – Nu poţi trage o asemenea concluzie decât dacă ai ceva cu care să compari. – Ba da, pot. Oricum, nu cred că voi avea ocazia să fac o astfel de comparaţie, nu-i aşa? I-au auzit pe Miles şi pe Ollie coborând scările. Spre surprinderea ei, Mary îşi dădea seama că îi părea rău că erau deranjaţi, aşa cum regreta – trebuia să recunoască asta – alinarea resimţită în braţele lui Percy. Nu fuseseră niciodată atât de apropiaţi. Nu ştiuse niciodată că sub ochiul său stâng se afla un pistrui mic şi abia atunci îi remarcase argintiul din jurul pupilelor. – Nu ai fost niciodată de acord cu mine, nu-i aşa? a întrebat ea pe neaşteptate. Sprâncenele blond-închis ale lui Percy s-au ridicat. – Nu ai ales cuvântul potrivit, a răspuns el. – Atunci nu m-ai plăcut. Şi-a ţinut respiraţia, aşteptând ca el să-i confirme. – Nici cuvântul ăsta nu e bun. – Atunci care este cuvântul? Obrajii îi ardeau, însă era hotărâtă să afle ce credea el despre ea. Apoi putea să se ducă naibii, n-avea s-o mai intereseze părerea lui. Nu i-ar mai fi stârnit niciodată curiozitatea. Înainte ca el să răspundă, Miles – cu Ollie pufnind în spatele lui – a intrat în încăpere. – Aici erai! a spus fratele ei, iar pentru o secundă Mary a crezut că o căuta pe ea. Însă şi-a dat seama că, de fapt, Percy era cel căutat, căci pe ea a ignorat-o complet. Nu ştiam dacă ai plecat sau nu. Rămâi la cină? E multă mâncare, dar

Sassie vrea să ştie. – Eu nu rămân, a spus Ollie, însă felul în care o privea pe Mary lăsa să se înţeleagă că şi-ar fi dorit să rămână. I-a zâmbit cu drag, iar ea i-a răspuns cu o tresărire uşoară a buzelor. – Mă tem că nici eu nu pot, a spus Percy. Aşteptăm musafiri, iar mama vrea să fac pe gazda. – Pe cine? a întrebat Miles. – Fiica colegei de cameră a mamei de când mergeau la Bellington Hall în Atlanta şi tatăl ei. Fata vrea să se înscrie acolo anul ăsta. Mama ei a murit. Au venit să vorbim despre şcoală. – Sau cel puţin ăsta e pretextul tatălui ei pentru o vizită, a spus Ollie făcându-i cu ochiul lui Miles. – Da, tatăl ei pare genul care acţionează cu motive ascunse, iar mama crede că această vizită e un şiretlic, a recunoscut Percy, însă, de regulă, mamele cred că toate fetele au pus ochii pe fiul lor. „Şi totuşi, uite o fată pentru care Beatrice nu-şi face griji“, se gândea Mary, simţind un impuls iraţional de gelozie faţă de cealaltă fată care avea să se bucure de atenţia lui la cină. Mary s-a întors către Ollie şi i-a atins dinadins mâneca. – Ollie, sigur nu vrei să rămâi? Compania ta veselă ne-ar fi de folos în seara asta. – Mi-ar plăcea, Mary Lamb, însă îl ajut pe tatăl meu cu inventarul de sfârşit de vară la magazin. Poate mâine-seară, dacă invitaţia rămâne valabilă. – E întotdeauna valabilă pentru tine, Ollie. Chiar dacă a observat că fusese exclus, Percy nu a arătat-o. A afişat zâmbetul său obişnuit. – O să ne terminăm discuţia altă dată, Ţiganco. Aminteşte-mi unde am rămas. – Asta dacă nu uit, a răspuns Mary, strâmbându-se la auzul poreclei despre care

el ştia că ea o ura. – N-o să uiţi. – Musafira ta… cum o cheamă şi cum e? a întrebat Miles, ieşind din cameră alături de prietenii săi. – Lucy Gentry. Şi e destul de drăguţă. Nu prea mă interesează tatăl ei. Nu a mai auzit şi restul conversaţiei, căci Miles i-a condus afară. De la fereastră i-a urmărit pe „băieţi“, aşa cum îi numeau familiile lor, îndepărtându-se pe aleea principală către maşinile lor Pierce-Arrow nou-nouţe, cadou de absolvire de la taţii lor. În iunie, Miles fusese intrigat şi dezamăgit că nu găsise un cadou asemănător în grajd, care nu fusese încă transformat în garaj deoarece familia Toliver nu avea una dintre acele trăsuri noi fără cai. Acum înţelegea de ce cadoul său se limitase la un set de enciclopedii minunat legate, pe care le putea folosi în viitor ca profesor de istorie. O tristeţe ciudată i-a accentuat lui Mary starea de deprimare. Şi-ar fi dorit ca ea şi Percy să-şi fi terminat discuţia. Cu siguranţă, n-aveau să mai revină la acel subiect, iar el avea să uite de asta de îndată ce părăsea aleea. Nu avea să afle niciodată cuvântul pe care îl alesese el pentru a descrie ce simţea pentru ea, însă putea să ghicească. Era milă – milă că era o Toliver, că îşi lua moştenirea atât de în serios. Nu putea înţelege de ce Percy nu se implica prea mult în treburile familiei lui. Era singurul moştenitor care să protejeze şi să păstreze averea familiei. Ollie, aşa dezinvolt şi vesel cum era, îşi trata responsabilităţile de DuMont cu mult mai multă seriozitate. O irita faptul că Percy îi criticase ceea ce el numea obsesia pentru Somerset doar pentru că el nu putea simţi acelaşi devotament pentru Compania de Cherestea Warwick. Asta se întâmpla cu cei care îşi nesocoteau originile, dacă nu cumva chiar renunţau la ele. Familiile Warwick şi Toliver veniseră în Texas să planteze bumbac, însă familia lui Percy se orientase imediat către cherestea, în timp ce Toliverii au rămas fideli chemării lor. Acum înţelegea asta pe deplin. Percy vedea Compania de Cherestea Warwick doar ca pe o metodă de a-şi câştiga existenţa. Ea considera Somerset un mod de viaţă. Mulţumită de deosebirea pe care tocmai o făcuse, s-a îndreptat către sufragerie, unde masa lungă de mahon era deja pusă pentru ea şi pentru Miles. Fratele ei se aşezase la locul lui obişnuit. În strălucirea fierbinte şi galbenă a lămpilor cu

kerosen, au luat masa tăcuţi, retraşi şi separaţi, în vreme ce scaunele din capul mesei păreau ocupate de umbrele părinţilor ca nişte fantome triste. „Cine este această Lucy Gentry?“ se întreba Mary, în timp ce se chinuia să mănânce. „Oare are planuri cu Percy, aşa cum suspecta mama lui?“

Capitolul 7

– Mary, putem merge o clipă în birou? Uimită, Mary a ridicat privirea de la fasolea pe care o curăţa în şorţ. Miles apăruse în uşa bucătăriei. – Desigur, a răspuns ea, neliniştită de tonul fratelui său. În ultima vreme, era atât de brutal, atât de diferit de Miles cel blând şi glumeţ pe care îl cunoştea ea. Bucuroasă să-i facă pe plac, a strâns şorţul şi a vărsat fasolea în coşul din poala lui Sassie. Amândouă au ridicat din sprâncene. În ultima lună, servitoarea spusese de multe ori că felul în care domnul Miles se purta cu surioara lui era „de-a dreptul ruşinos“. Mary şi-a urmat fratele în încăperea de lângă bibliotecă, de unde tatăl lor istrase plantaţia. Miles începuse să-i spună „birou“ în loc de „biroul tatei“. Era unul dintre numeroasele detalii care o îngrijorau în legătură cu plantaţia. Miles venea şi pleca în mod misterios, cu dosarele roşii de la Somerset sub braţ. Mary dorea să-i ceară să o lase să le verifice, însă nu îndrăznea. Nu era momentul să invoce dreptul de proprietate, să insiste să o lase să vadă cum conducea el Somerset. Se temea că Miles îşi punea în practică teoria care crease multe dispute între tată şi fiu la cinele familiei Toliver. Vernon Toliver considera că un proprietar de pământ trebuie să aibă un control strict asupra modului de viaţă al unui arendaş de-al său, de la atitudinea acestuia faţă de soţie şi până la felul în care îşi trata calul. Miles dezaproba acest mod de a trata fiinţele umane, descriindu-l, împreună cu întregul sistem, drept rău şi despotic. Vernon Toliver susţinea că nu era nimic rău ca un proprietar de pământ să îşi închirieze terenul cuiva care nu îşi permitea o fermă proprie, în schimbul unei părţi din recoltă. Era vorba despre ticăloşie doar atunci când aceşti oameni nu primeau plata cuvenită pentru munca lor şi când proprietarul nu oferea „riile“ convenite în contract. Nu era el responsabil pentru faptele rele ale altor plantatori. Nu putea îndrepta el abuzurile sistemului de arendă. Putea doar să le arate prin exemplul personal ce înseamnă să lucrezi. Oare Miles nu vedea

că arendaşii de la Somerset erau cei mai bine îmbrăcaţi, hrăniţi şi îngrijiţi, cei mai bine trataţi din tot estul Texasului? Miles susţinea că arendaşii lor erau încă iobagi, iar ei erau stăpânii, de care cei dintâi se temeau la fel de mult ca de Dumnezeu. Trebuia să existe o lege care să le dea arendaşilor dreptul să aplice la rândul lor taxe pentru pământul pe care îl lucrau. Odată ce totul era bine stabilit, puteau să-i plătească proprietarului de pământ o taxă pentru toată viaţa. Mary vedea cum chipul tatălui ei se albea la aceste propuneri făcute în timpul cinei. Acum se simţea şi ea îngrozită la gândul că Miles intenţiona să dovedească faptul că o atitudine mai degajată faţă de arendaşi ar aduce beneficii mai mari pentru toată lumea. Rămăsese mai puţin de o lună până la recoltă şi aveau nevoie de fiecare cent pentru a plăti ipoteca. Şi-ar fi dorit să discute cu Len, ul, însă Miles lua trăsura şi caii în fiecare zi, lăsând în grajd doar o iapă bătrână, care nu putea face drumul până la plantaţie. Îşi dorea să înveţe metodele de contabilitate ale tatălui ei, însă, când dosarele nu erau la fratele ei, stăteau încuiate într-un sertar din birou. Miles era singurul care avea cheie. Îşi iubea fratele, însă începea să îl considere un adversar care se ridicase împotriva speranţelor şi visurilor ei, dar mai ales împotriva dorinţelor şi a memoriei tatălui lor. În casa Toliver se formaseră două tabere. În a ei era doar Sassie. Toţi ceilalţi – restul servitorilor, mama ei şi toţi prietenii lor, cu excepţia lui Ollie, care era neutru – erau de partea lui Miles. Dumnezeule, chiar începea să îşi dorească să i se întâmple ceva lui Miles, un accident uşor, care l-ar obliga să lase plantaţia în seama ei. Sau spera măcar ca acesta să se plictisească de noile sale îndatoriri şi să-şi dea seama că nu avea stofă de cultivator. – E vorba despre mama? a întrebat ea, aşezându-se pe scaunul din faţa biroului masiv din pin al tatălui ei, un cadou pe care Robert Warwick i-l făcuse lui James Toliver în 1865. – E vorba despre tine, a spus Miles pe tonul pedant pe care şi-l însuşise de când devenise bărbatul casei. S-a aşezat la masă cu un aer didactic, sprijinindu-se în coate, cu degetele lungi şi frumoase unite şi cu manşetele franţuzeşti imaculate, asemenea manierelor sale. Mary, sunt sigur că îţi dai seama că acesta e un moment ciudat pentru noi toţi.

Mary a dat din cap. Îi venea să plângă la gândul că apropierea dintre ei dispăruse. – În familia noastră s-a întâmplat ceva care trece dincolo de suferinţa provocată de moartea tatei. Suferinţa noastră ar fi trebuit să ne unească. În schimb, testamentul ne-a lăsat pe mama şi pe mine cu foarte puţine sentimente pentru tata. Ne simţim înverşunaţi şi înşelaţi. Mama se simte umilită. Nici unul dintre noi nu s-a purtat corect cu tine. Îmi dau seama de asta. Ştiu că te simţi ca şi când tu ai fi vinovată pentru ce s-a întâmplat, şi îmi pare rău de asta, Mary, chiar îmi pare rău. Însă adevărul este că nu mă pot uita la tine fără să am sentimentul că, într-un fel, ai fost de vină pentru ce scrie în testament. – Miles… El a ridicat o mână s-o oprească. – Lasă-mă să termin, apoi poţi spune ce vrei. Dumnezeu ştie că nu am vrut plantaţia, însă ar fi trebuit să-i revină mamei. Ea ar fi trebuit să aibă dreptul de a o vinde sau de a o păstra. Ea ar fi trebuit să fie prima în inima tatei; nu Somerset şi nu tu. Asta simţim amândoi, e foarte simplu. De asemenea, simţim că eşti încântată de decizia tatei. – Doar pentru că o să am grijă de moştenirea noastră, l-a întrerupt Mary. O să am grijă de mama. Nu-i va lipsi nimic… – Dumnezeule, Mary, mama nu are nevoie de mila ta. Nu înţelegi asta? Pune-te în locul ei! Cum te-ai simţi dacă soţul tău şi-ar pune fiica înaintea ta, dacă te-ar lăsa la mila ei? – Nu mi-aş repudia fiica pentru ceva ce a făcut soţul meu! a strigat ea. Era dureros să vadă cum mama ei se întorcea cu faţa la perete de câte ori Mary intra în camera ei. Miles şi-a ridicat mâinile cu palmele întinse, semn că o înţelegea. – Îmi dau seama în ce situaţie ai fost pusă şi chiar îmi pare rău. – Mi-ar fi prins bine puţină dragoste maternă şi frăţească în luna asta, Miles. Tata îmi lipseşte enorm…

– Ştiu, a spus el mai îmbunat, însă toate astea nu au legătură cu motivul pentru care te-am chemat. Vreau să mă asculţi înainte să sari şi să-mi spui să mă duc dracului. Eu n-aş face asta dacă aş fi în locul tău. Înţelegi? Mary înţelegea. Privirea tăioasă a lui Miles îi amintea faptul că el istra pentru moment Somerset. Ea şi plantaţia erau la mila lui timp de cinci ani. Mary a dat din cap, iar Miles s-a lăsat din nou în scaunul vechi, păstrându-şi atitudinea didactică. – Cred că trebuie să te ţii un pic la distanţă de mama. O să te trimit să-ţi termini şcoala. E o şcoală bună în Atlanta, care ţi se potriveşte de minune. Am nişte bani pe care mi i-a lăsat bunicul Thomas, suficienţi pentru a-ţi plăti un an. Mary l-a privit deznădăjduită. Urma să o trimită în locul acela în care plecase Beatrice… departe de plantaţie… – Se numeşte Bellington Hall, a continuat Miles, neafectat de neliniştea surorii lui. Beatrice Warwick a fost acolo. Poate îţi aduci aminte că Percy a spus asta când vorbea despre musafira lui, Lucy Gentry. Ar fi fost bine să vă întâlniţi cât a stat aici, pentru că ea va fi colega ta de cameră. Mary era prea înspăimântată ca să spună ceva. – Pleci peste trei săptămâni, când începe semestrul de toamnă. O să îi spun lui Sassie să îţi pregătească hainele. În sfârşit, îşi regăsea vocea. Îşi simţea toate măruntaiele arzând, ca şi când în stomacul ei ar fi izbucnit un război. – Miles, te rog, nu mă trimite de aici. Trebuie să rămân şi să-l ajut pe Len să conducă plantaţia. Cu cât învăţ mai repede şi mai mult, cu atât mai bine. Nu pot să lucrez dacă nu sunt în Howbutker. Eu şi mama putem remedia situaţia. – Singura metodă ca tu şi mama să rezolvaţi lucrurile este să mă laşi să vând plantaţia. Miles a ridicat un deget cu precauţie când a văzut-o pe Mary strângând braţele scaunului, cu intenţia clară de a nesocoti primul lui avertisment. Pentru că eşti minoră şi nu poţi deţine sau vinde pământ, eu, ca al averii tale, pot. Desigur, nu aş face-o împotriva voinţei tale, iar tata ştia foarte bine asta.

Mary a sărit în picioare, cu sângele pulsându-i în urechi. – Refuz să îţi permit aşa ceva! – Sunt conştient de asta, surioară. Aşa că… vei merge la Bellington Hall. – Nu-mi poţi face aşa ceva! – Ba pot şi o voi face. Mary îl privea ca şi când i-ar fi crescut subit coarne. Nu-i venea să creadă ce i se întâmpla. Fratele ei nu putea fi atât de crud. – Percy ţi-a băgat în cap ideea să vinzi plantaţia, nu-i aşa? Ideea cu Bellington Hall a fost tot a lui? Miles şi-a strâns buzele. – Gândesc şi singur când vine vorba despre familia mea. Nu Percy mi-a sugerat să vând plantaţia, iar despre Bellington Hall am aflat de la mama lui. Dacă nu era şcoala aia, ar fi fost alta. Acum, stai jos! Mary s-a aşezat din nou pe scaunul ei. – Faci o mare greşeală… – Deja m-am hotărât, Mary. Acum, grija mea principală nu eşti tu, ci mama. Tu te consolezi cu gândul că pământul îţi va reveni ţie când vei împlini douăzeci şi unu de ani. Mama nu are asemenea alinare. Aşa că vei merge la Bellington Hall şi îi vei da ocazia să se obişnuiască treptat cu nedreptatea asta – şi poate chiar săşi schimbe sentimentele faţă de tine. Absenţa te poate apropia de ea. Însă nu şi prezenţa ta constantă aici. Cuvintele lui erau atât de tăioase, le pronunţa pe un ton atât de ascuţit, încât ar fi putut să străpungă un bloc de gheaţă. Mary stătea în scaun fără să-şi mai simtă picioarele. Miles dăduse de înţeles că, dacă rămânea, mama ei n-avea să o mai iubească niciodată? Dar asta era absurd. Era fiica ei. Mamele îşi pot schimba sentimentele faţă de copii pentru scurt timp, însă nu pentru totdeauna. Simţinduse părăsită, ca şi când ar fi trebuit să se apere cu o singură mână de o haită de lupi, şi-a încrucişat braţele la piept.

– Şi dacă refuz să plec? Miles a schiţat un zâmbet. – Ah, nu cred că vrei cu adevărat să ştii ce se întâmplă în acel caz. – Spune-mi, totuşi! Fratele ei s-a aplecat în faţă şi şi-a fixat privirea asupra chipului ei revoltat. – O să folosesc banii de la bunicul Thomas ca să o iau pe mama la Boston, unde voi obţine fără probleme un post de profesor. Acolo cunosc destui domni în vârstă numai buni de însurătoare, oameni de afaceri care n-ar pierde ocazia de a-i face curte frumoasei noastre mame. Se va recăsători imediat şi va lăsa această – a ridicat mâna spre casă şi tot ce reprezenta ea – amintire neplăcută în urmă. Am dreptul la propria mea viaţă, iar mama are dreptul să şi-o refacă pe a ei. Dacă asta înseamnă să nu pot fi de ajutor ca tutore, atunci aşa să fie! De asemenea, o să vând acea fâşie de lângă Sabine, ca să-mi mai lărgesc buzunarul. Mary, îţi garantez că, dacă nu accepţi compromisul în această situaţie foarte tragică, o să fac exact ce ţi-am spus. Mary şi-a desfăcut foarte încet braţele, pe măsură ce conştientiza adevărata putere a fratelui ei. Nu era vorba despre o ameninţare oarecare. Miles se gândise deja la altă opţiune pentru mama lor. Doar un fir foarte subţire de loialitate faţă de Somerset, faţă de tatăl lor şi faţă de ea îl împiedica să plece şi să o ducă pe mama lor la Boston. Chiar şi fără grija ipotecii, ştia că dacă îi lăsa pe ea şi pe Len să conducă plantaţia fără sprijinul unui bărbat Toliver şi fără semnătura sa, Somerset ar fi avut de suferit. Plecarea mamei lor ar fi mânjit numele familiei. Le-ar fi confirmat bârfitorilor faptul că Vernon Toliver chiar îi făcuse soţiei o nedreptate, dându-i toată averea fiicei sale. Miles s-a făcut comod în scaun şi şi-a băgat vârfurile degetelor în buzunarele vestei. – Deci? a întrebat el, ridicând o sprânceană. Mary nu dorea totuşi să capituleze. – Ai putea să vinzi fâşia aceea de lângă Sabine. Ce te opreşte s-o faci?

Miles a tăcut o clipă. – Dorinţa tatei să o păstrez pentru fiul meu, a răspuns el. Ochii ei s-au umplut brusc de lacrimi, întunecându-i vederea. – Miles, ce se întâmplă cu noi? Eram atât de fericiţi împreună! – Plantaţia se întâmplă cu noi, a spus fratele ei, ridicându-se. Plantaţia e un blestem pentru toţi cei obsedaţi de ea, Mary! Asta a fost mereu şi cred că asta va rămâne. Obsesia pentru pământul ăla a făcut ca un om atât de bun ca tatăl nostru să îşi renege soţia iubitoare şi să împartă familia în două. Era conştient de ceea ce făcea. De-asta a rugat-o pe mama să îl ierte. Mary a venit lângă birou şi şi-a privit lung fratele, cu ochii inundaţi de lacrimi. – Miles, vă iubesc foarte mult pe tine şi pe mama. – Ştiu, Mary Lamb. Şi mie mi-e dor de noi, de cum eram, mai ales de surioara mea. Şi cred că şi mama simte acelaşi lucru. Şi băieţii. Ne-ai fost foarte dragă. Lacrimile curgeau fără oprire. – V-am fost? Nu vă mai sunt? – Doar că… ai devenit atât de… Toliver. – Şi asta e rău? Miles a oftat. – Ştii ce răspuns am la întrebarea asta. O să fie foarte rău dacă vei lăsa să se abată asupra ta blestemul pe care tata l-a menţionat în scrisoarea lui. – Despre ce blestem vorbeşti? Nu am auzit despre nici un blestem. – Are legătură cu procrearea. Nimeni dintre cei care au avut Somersetul nu a fost prea binecuvântat cu copii, a spus el sec. S-a întors şi a luat un volum legat în piele de pe un raft din spatele lui. Poţi să citeşti aici totul despre asta. Ăsta e un album cu imagini şi genealogii. L-am găsit printre documentele tatei. Nu am ştiut de existenţa lui. Tu ştiai?

– Nu. Tata nu a vorbit niciodată despre asta. Mary a citit titlul de pe coperta veche: Familia Toliver: istoria familiei din 1836. – Tata se temea că, dacă îţi lasă ţie pământul, te condamnă să nu ai copii sau să-ţi moară copilul la o vârstă fragedă. Înainte de noi, nu a supravieţuit niciodată mai mult de un Toliver care să moştenească plantaţia, dar cine ştie? Încă suntem tineri. În ochii lui s-a aprins un licăr diabolic. Bunicul Thomas a fost singurul moştenitor care a supravieţuit din generaţia sa, iar tata dintr-a lui. După ce citeşti ce scrie acolo, vei înţelege ce a vrut să spună tata şi de ce era îngrijorat. În ea şi-a făcut loc un sentiment de nelinişte. Nu se gândise nici măcar o dată la ciudăţenia faptului că bunicul şi tatăl ei erau unicii supravieţuitori care să ducă mai departe moştenirea Somerset. Fiecare avusese mai mulţi fraţi, însă toţi erau morţi. Unde fusese acel album până atunci? Oare tatăl ei îl ascunsese intenţionat de ea, moştenitoarea desemnată a afacerii familiei? Cu degete reci, Miles i-a ridicat bărbia. – Acum, a spus el cu blândeţe, mergi la Bellington? Simţea cum răspunsul i se stoarce din plămâni. – Da, a spus ea. – Bine. Atunci rămâne stabilit. Miles şi-a potrivit manşetele franţuzeşti şi s-a aşezat din nou la birou, semn că discuţia se terminase. – Lucy spune că o să-ţi placă Bellington Hall, a mai zis el în timp ce ea se îndrepta spre uşă. Mary s-a oprit şi s-a întors. – Cum e Lucy? – Nu e la fel de frumoasă ca tine, dacă asta întrebai. Mary a roşit puternic.

– Bineînţeles că nu! – Ah, prostii! Bineînţeles că da. E micuţă şi rotundă ca o minge acolo unde trebuie. Simpatică, aş spune eu. Mie îmi place, dar ţie cred că n-o să-ţi placă. De ce nu te-ai întâlnit cu ea cât a fost aici? – Sunt în doliu, Miles, în caz că n-ai observat. – Draga mea, ăsta e un simplu pretext. De fapt, ai fost geloasă că a petrecut atât de mult timp cu Percy. – Ce prostie! a replicat Mary pe un ton dispreţuitor. Dacă n-o să-mi placă, atunci de ce trebuie să împărţim aceeaşi cameră? Miles şi-a înmuiat peniţa în cerneală. – Am crezut că e cel mai bine pentru amândouă, a spus el, începând să scrie. Mary şi-a dat seama că îi evita privirea. – Cine a crezut asta? Tu? Percy? Mama lui? – Beatrice şi Percy nu au nici o legătură. Lucy a fost cea care a sugerat asta când am spus că s-ar putea să te trimit la Bellington, iar eu am hotărât să staţi împreună. Puteţi avea grijă una de alta. Aveţi multe în comun! Nici una dintre voi nu are bani. Nu trebuie să suferiţi împărţind camera cu cineva care are. Amândouă aveţi aceeaşi vârstă. E un aranjament perfect. Am vorbit deja cu directoarea despre asta. Furioasă, Mary l-a privit cu duşmănie pe fratele ei, care stătea cu capul plecat. Toţi bărbaţii erau proşti… sau doar Miles intra în acea categorie? „Multe în comun pe naiba!“ Aflase prin Sassie, care auzise de la bucătăreasa familiei Warwick, că fata era deja înnebunită după Percy. El era singurul lucru pe care îl aveau în comun ea şi Lucy Gentry. Fata o vedea ca pe o legătură cu Warwick Hall. – Mai e ceva? a întrebat Miles obosit. Momentul de tandreţe devenise deja istorie, cenuşă într-un şemineu îngheţat. Mary nu mai simţea decât un dispreţ rece pentru fratele ei. Strângând cartea la

piept, a deschis uşa fără să mai răspundă. – Lectură plăcută, surioară, a strigat Miles în timp ce ea trântea uşa. Sper să nu te înfricoşeze prea tare cartea. Mary a băgat din nou capul pe uşă. – Sunt sigură că nu, pentru că nu cred în blesteme. Am de gând să fac mulţi copii. – Vom vedea, a răspuns Miles. Mary a dus volumul în camera ei şi s-a aşezat lângă fereastră să-l examineze. Cotorul vechi din piele era ţinut de un şnur tot din piele, care trecea prin două ochiuri şi era apoi înnodat. Ea l-a îndreptat cu un ciudat sentiment de teamă şi a deschis cartea la prima pagină. Cunoştea unele dintre datele genealogice. Pe altele nu. Silas Toliver, străbunicul lui Mary şi patriarhul clanului Texas, se născuse în 1806. Avea treizeci de ani când a venit în Texas cu soţia şi cu fiul lui, Joshua. Un an mai târziu, în 1837, s-a născut al doilea fiu al său, Thomas Toliver, bunicul iubit al lui Mary. Joshua a murit la doisprezece ani, căzând de pe cal. Fratele lui a preluat Somerset în 1865, după moartea lui Silas. În acelaşi an, Thomas a devenit mândrul tată al unui băieţel, Vernon, tatăl lui Mary. În anii care au urmat, a mai avut un fiu şi o fiică. Nici unul dintre aceşti doi copii nu mai trăia în momentul în care Vernon a moştenit Somerset. Fratele său murise la cincisprezece ani, muşcat de un şarpe de apă, iar sora lui – la douăzeci de ani, în urma unor complicaţii, în timp ce năştea unicul ei copil, mort, lăsându-l pe Vernon singurul moştenitor Toliver. Fotografii şterse ale tuturor copiilor Toliver însoţeau cronica. Mary le-a studiat. Toţi copiii păreau veseli şi sănătoşi. Moartea lor fusese bruscă şi neaşteptată. Azi erau aici, a doua zi dispără. Cu inima îndurerată pentru părinţii lor şi pentru fraţii supravieţuitori, a închis cartea şi a ascuns-o într-un sertar de lângă fereastră. Apoi, ca să se înveselească, şi-a scos şorţuleţul şi rochia şi s-a privit în oglindă. Era mulţumită de ce vedea. Nu era micuţă şi simpatică, şi „rotundă ca o minge acolo unde trebuie“, însă ştia că era atrăgătoare, iar trupul ei prelung şi suplu era făcut să poarte copii. Ciclul îi venea cu o regularitate incontestabilă. Urma să aibă mulţi copii, Miles nu trebuia să se îndoiască de asta. Tatăl ei – Dumnezeu să-l odihnească! – nu ar fi trebuit să se îngrijoreze că îi punea în pericol capacitatea de a naşte copii sau că scurta viaţa copiilor ei dându-i

Somerset. Indiferent de ce credea el sau de ce dădea de înţeles acea carte, nu exista nici un blestem Toliver. Nenorocirile care se abătă asupra moştenitorilor erau normale în acea perioadă. Percy şi Ollie erau singurii moştenitori ai companiilor familiilor lor. Şi ei erau blestemaţi? Bineînţeles că nu. Şi-a trecut mâinile peste sânii ei plini şi peste şoldurile suple. Iar Percy Warwick trebuia să nu-şi mai piardă timpul gândindu-se că ea s-ar îndrăgosti de cineva care n-ar fi dispus să o împartă cu plantaţia. Nu s-ar uita la un astfel de bărbat. Nu s-ar căsători cu cineva care ar separa-o de destinul ei. Bărbatul ei avea să o ajute să ducă mai departe familia Toliver şi să facă Somerset să prospere şi în noul secol. Ideea unui blestem era absurdă.

Capitolul 8

Atlanta, iunie 1917

Cu bagajele făcute, Mary şi-a legat ultima valiză, încântată de sunetul ascuţit al încuietorii. Acesta însemna sfârşitul întemniţării ei la Bellington Hall, slavă Domnului! Anul se terminase şi se întorcea acasă. În trei zile avea să pună piciorul pe pământul natal, de unde nu avea să mai plece niciodată dacă nu dorea. Şi nu dorea, se gândea ea, trăgând geamantanul de pe pat. Dacă se alesese cu ceva de pe urma acestui an pierdut la Bellington, atunci acel lucru era faptul că îşi confirmase încă o dată că nu dorea să fie altundeva decât în Howbutker, că nu dorea să facă altceva decât să cultive bumbac. Unde naiba era Lucy? Nu avea de gând să o lase să-i întârzie plecarea. Probabil o trimisese directoarea cu vreo treabă, ca s-o împiedice să apară la timp. Ei bine, dacă doamna Peabody se gândea că avea să piardă trenul doar ca să-şi ia rămasbun de la colega de cameră, se înşela în privinţa ei la fel de mult ca în ziua în care se cunoscă. Şi-a scos bagajele la uşă şi le-a lăsat lângă celelalte care aşteptau să fie ridicate de hamal. Era ultima care pleca din căminul ei. Şi doamna Peabody văzuse asta – un ultim atac asupra armurii pe care Mary şi-o construise împotriva a tot ce însemna Bellington Hall şi mai ales a directoarei. Pe coridor, uşile de la toate camerele căminului erau deschise; locatarii lor erau plecaţi, însă ecoul tăcut al vocilor lor rămăsese imprimat în liniştea din jur. Mary stătea în uşă şi asculta; deja îşi amintea cu greu chipul fetelor cu care împărţise palierul. Cu toate că erau de vârsta ei, acestea păreau enervant de tinere, cu capul plin de prostiile pe care profesorii încercaseră să le bage şi într-al ei. Mary le simţise bucuria când aflaseră că ea era ultima elevă care părăsea acel loc. Toate în afară de Lucy.

A simţit un junghi de remuşcare. Ar fi trebuit să-i fie ruşine că sperase ca Lucy să nu ajungă în cameră înainte să plece ea la gară. Lucy ar fi transformat, cu siguranţă, momentul despărţirii într-o scenă lacrimogenă, iar ea se săturase de aşa ceva până peste cap. În plus, se întorcea într-o adevărată furtună emoţională. Totul se prăbuşise la Somerset. Aşa cum se temuse, Miles adoptase acea atitudine îngăduitoare, pentru care se certase de atâtea ori cu tatăl lor, iar rezultatele erau previzibile. În martie, nerăbdătoare să afle veşti despre plantaţie, pentru că Miles nu spunea aproape nimic despre Somerset în rarele scrisori pe care i le trimitea, îi scrisese lui Len. ul îi răspunsese şi, într-o scrisoare elaborată, mâzgălită cu un creion pe care ea îşi imagina că îl atinsese de multe ori cu limba, i-a relatat pe cât de respectuos îl lăsa durerea lui să fie situaţia de la Somerset. Mary îşi imaginase îngrozită ce se întâmpla. Ca să dovedească faptul că o atitudine mai permisivă faţă de arendaşi avea să aducă avantaje mai mari pentru toată lumea, Miles îi ordonase lui Len să-şi lase deoparte registrul şi biciul imaginar şi să meargă la pescuit. Îi spusese că arendaşii nu aveau nevoie să fie supravegheaţi. Fiecare avea să lucreze după propriile principii. Aveau familii de hrănit, pământ de îngrijit, bumbac de cultivat. Vor face asta, şi chiar şi mai multe. Len urma să vadă rezultatele când venea vremea. Dă-i omului demnitate şi mână liberă să se autoguverneze, iar energiile sale nu vor cunoaşte limită. Rezultatul, raportase Len, fusese că arendaşii, pe care nu-i deranja să aibă mai puţin pentru ei şi familiile lor, începă să lenevească. Anul acesta, recoltaseră mai puţine hectare, fără să mai pună la socoteală pierderile aduse de gărgăriţe. Felul în care istra domnul Miles nu părea să funcţioneze, aşa că poate era nevoie ca domnişoara Mary să vină acasă şi să discute cu fratele ei. Când terminase de citit scrisoarea lui Len, Mary era furioasă foc. „La naiba cu Miles!“ strigase ea, mergând agitată prin cameră. Ştiuse că avea să se întâmple asta. Fără Len şi „biciul său imaginar“, care nu însemna altceva decât supravegherea constantă a arendaşilor, producţia scădea. Şi, pentru că era nevoie de bani pentru seminţe, îngrăşăminte, echipament, întreţinere şi reparaţii, abia rămânea ceva pentru plata ipotecii. „Să-l ia naiba! Să-l ia naiba! Să-l ia naiba!“ îşi repetase ea, gata să împacheteze chiar atunci şi să plece să vorbească numaidecât cu fratele ei. Nu avea nici un drept să dea frâu liber înclinaţiilor sale socialiste cu preţul plantaţiei!

Se hotărâse deja să-şi facă bagajele, când primise o scrisoare de la Beatrice Warwick. În stilul ei direct, Beatrice scria că aflase de la Miles că Mary nu se adaptase la Bellington Hall. Dacă era adevărat, pentru că o cunoştea prea bine pe Mary Lamb cea veselă, bănuia că Mary plănuia să se întoarcă acasă înainte să se termine semestrul. Beatrice îi scrisese ca să o sfătuiască să nu facă asta. Starea mamei ei nu se îmbunătăţise. Îi primea doar pe Miles, pe Sassie şi pe Toby Turner, îngrijitorul lor. În rest, alungase pe toată lumea, inclusiv pe ea. Casa era întunecată şi cu obloanele trase şi nimeni nu mai mergea în vizită. După părerea ei, Houston Avenue nu era în acel moment locul cel mai potrivit pentru Mary. Prezenţa ei l-ar înverşuna şi mai mult pe Miles şi ar împiedica recuperarea mamei ei. Timpul necesar pentru a se obişnui cu hotărârea din testament – care ajunsese cunoscută şi discutată de toată lumea – era singurul cadou pe care Mary i-l putea face Darlei. Mary citise scrisoarea cu furie şi cu disperare. Nu se mai auzise ca un membru al unei familii să intervină în treburile personale ale celorlalte două dacă nu i se cerea acest lucru. Cu siguranţă, Miles insistase. Zugrăvise un tablou teribil al revoltei ei. La Bellington aflase că, din grijă pentru prietena ei cea mai bună, Beatrice acceptase să scrie acea scrisoare. Cu sufletul sfâşiat, Mary împăturise scrisoarea şi se hotărâse să aştepte până când se termina anul la Bellington şi să se roage să se îndrepte lucrurile cu mama ei şi cu Somerset. Preţurile la bumbac creşteau rapid, datorită cererii determinate de războiul din Europa. Profiturile lor aveau să suplinească momentan idioţenia lui Miles, iar în următorul sezon de cultivare ea avea să fie acasă. Apoi mai veniseră şi alte lovituri. În aprilie, Statele Unite declaraseră război Germaniei. Congresul aprobase Legea serviciului militar selectiv, prin care se cerea ca toţi bărbaţii apţi, cu vârste între optsprezece şi patruzeci şi cinci de ani, să se înscrie pentru serviciul militar obligatoriu. Mary îşi ţinuse respiraţia, temându-se de ce era mai rău. Mai mult ca sigur, Len Deeter era printre primii din oraş care urmau să primească notificarea. Şi atunci cine avea să-l înlocuiască? Apoi, spre groaza ei, pe 1 iunie primise de la Miles o scrisoare în care o informa că el, Percy şi Ollie se înrolaseră în armată şi urmau să plece în tabăra de instrucţie din Georgia în iulie. Primul ei gând a fost că Miles nu mai putea

istra Somerset dacă se afla la o asemenea distanţă de Howbutker. Al doilea gând care i-a trecut prin minte a fost că Miles putea fi ucis sau mutilat – şi acelaşi lucru li se putea întâmpla lui Percy şi lui Ollie. Şocată, devastată şi furioasă, plânsese. Cum permiseseră Abel DuMont şi familia Warwick asemenea prostie? Ca fii singuri la părinţi, băieţii ar fi putut cere suspendarea, invocând datoriile indispensabile de acasă, îndeosebi Miles, de care familia lui era dependentă. Cum putea să plece şi să-şi părăsească mama? Cum putea să-i facă asta surioarei lui? Trebuia să meargă acasă şi să-l convingă să renunţe la toată nebunia aia. – Văd că ţi-ai strâns toate bagajele. Remarca venise de la Elizabeth Peabody, directoarea şcolii. Stătea în uşa deschisă, cu lornionul pe nas şi un dosar în braţe. – Da, a răspuns Mary surprinsă. Nu se aşteptase să fie condusă chiar de doamna Peabody. Îngrijitoarea căminului sau elevele ei asistente, dintre care făcea parte şi Lucy Gentry, avuseseră grijă să le conducă pe celelalte fete de pe etaj, iar acum, că Mary rămăsese ultima din cămin, nu mai era nimeni care să poată face asta. Era normal pentru cineva cu atâta răutate ca doamna Peabody să nu o trimită pe Lucy. „A venit să se mai ia o dată de mine“, se gândea Mary, întorcându-se intenţionat cu spatele la ea, să-şi îmbrace sacoul. – Câte valize ai? – Patru. Elizabeth Peabody a scris ceva în dosar, apăsând pe foaie cu mişcări rapide şi precise. Când a intrat în cameră, a aruncat o privire către paturile şi pereţii goi, către sertarele şi dulapurile în care nu mai rămăsese nimic. – Ai verificat cu atenţie, să te asiguri că nu ai uitat nimic? Şcoala nu răspunde pentru lucrurile uitate după ce elevii părăsesc în mod oficial campusul. – Nu am lăsat nimic, doamnă Peabody. Privirea doamnei Peabody s-a îndreptat către Mary, iar ochii ca agatele au scânteiat din spatele lornionului. În privire i se citea dispreţul. Mary l-a întâmpinat cu indiferenţa rece care o deosebise încă de la început de celelalte eleve.

– Poţi să fii sigură, a replicat directoarea. Nu cred că mai există cineva care să fi contribuit şi să fi câştigat atât de puţin de la şcoala asta. Mary s-a gândit la acea remarcă, apoi a răspuns zâmbind forţat: – Nu e adevărat, doamnă Peabody. Am învăţat că propoziţia pe care tocmai aţi rostit-o conţine o structură paralelă perfectă. – Eşti imposibilă! Mâna directoarei s-a strâns vizibil pe creion. O fată imposibilă, încăpăţânată şi egoistă! – Poate pentru dumneavoastră. – Domnişoară, am învăţat să am încredere în ochii mei, iar ei văd acum o tânără care va regreta toată viaţa decizia pe care a luat-o. – Mă îndoiesc, doamnă Peabody. Directoarea se referea la refuzul ei de a face parte dintr-una dintre perechile pentru care era faimoasă Bellington Hall. Încă de la început, Mary descoperise că mulţi părinţi îşi trimiseseră fiicele la acea şcoală pentru a căuta soţi printre fraţii, verii, unchii mai tineri, chiar şi taţii văduvi bogaţi ai colegelor. Omul pe care îl refuzase Mary era Richard Bentwood, un bogat producător de textile din Charleston şi fratele uneia dintre puţinele fete de care se ataşase Mary. – Întrucât Amanda va mai rămâne un an aici, a spus ea, poate o să aveţi mai mult succes dacă îl prezentaţi pe fratele ei unei fete mult mai potrivite decât mine. – Domnul Bentwood nu are nevoie de serviciile mele ca să cunoască femei potrivite, domnişoară Toliver. Fii sigură că are din belşug în cercurile sale sociale, în timp ce tu nu vei mai avea ocazia să întâlneşti alt Richard Bentwood în ale tale. Mary s-a întors să-şi pună pălăria cu boruri lăsate, înainte ca domnişoara Peabody să vadă că o atinsese acolo unde o durea. Într-un fel, directoarea avea dreptate, însă Percy, Ollie şi fiul lui Emmitt Waithe, Charles, se ridicau la nivelul oricărui alt bărbat, inclusiv al lui Richard Bentwood. Problema era că nici unul dintre ei nu era pentru ea, iar ea se întrebase, atunci când refuzase cererea în căsătorie a lui Richard, unde şi când ar mai putea cineva să o placă la fel. Era omul potrivit pentru ea din toate punctele de vedere, cu excepţia celui mai

important. Se aştepta ca ea să lase Somerset pe mâna unui şi să locuiască la Charleston împreună cu el. Asta era de neconceput, însă în noaptea în care se despărţiseră pentru totdeauna, Mary simţise o senzaţie de panică total nefamiliară. Dacă nu avea să mai existe nimeni care să o atragă la fel de mult ca Richard? Dacă în viitorul ei nu apărea nimeni cu care să se căsătorească şi care să fie tatăl copiilor ei? Spre uşurarea ei, Mary l-a auzit pe hamalul care îi ridica valizele din hol, însă directoarea nu terminase cu ea. A continuat, în timp ce Mary îşi trăgea mănuşile. – Am auzit că moştenitorii de vază ai puternicelor voastre familii vor merge la război. Să sperăm că soarta va fi suficient de blândă cât să-i ţină în viaţă şi să-şi ducă mai departe numele. Însă, din ce am auzit că se întâmplă în tranşeele din Europa, mă îndoiesc că se va întâmpla asta. Dacă aceşti tineri vor muri – directoarea şi-a atins obrazul, prefăcându-se îngrozită –, nu prea vei mai avea de unde alege, nu-i aşa? Mary simţea cum chipul îi devenea tot mai palid. Imaginile care o bântuiseră de când auzise că băieţii se înrolaseră îi reveneau în minte. Vedea trupurile lor zăcând în bălţi de sânge pe un câmp de bătălie uitat de lume, Miles întins ca o sperietoare de ciori, capul cu păr blond al lui Percy nemişcat, lumina din ochii jucăuşi ai lui Ollie pierdută pentru totdeauna. Şi-a deschis geanta mică în formă de carapace, una dintre ultimele achiziţii pe care le făcuse de la magazinul DuMont. – Asta e cheia de la camera mea, a spus Mary fără nici o urmă de regret. Cam asta a fost, doamnă Peabody. Trebuie să prind trenul. Mary se aştepta să fie strigată în timp ce ieşea din cameră. Nu ar fi fost uimită ca vrăjitoarea să inventeze un motiv să o reţină – o taxă neplătită, o amendă inventată, o carte pierdută. Dar se pare că directoarea era la fel de fericită să scape de ea aşa cum era ea să scape de Bellington Hall, aşa că a fugit nestingherită până la casa scării şi apoi către libertate. În capătul scărilor l-a găsit pe Samuel, hamalul, care o aştepta. Acesta a întâmpinat-o cu un rânjet ce-i dezvăluia dinţii auriţi. – Ştiam că veţi fi nerăbdătoare să plecaţi, domnişoară Mary. Taxiul e pe drum. De când n-aţi mai fost acasă?

– De prea mult timp, Samuel. I-a întins o monedă drept bacşiş, cu un zâmbet recunoscător. Ai văzut-o pe domnişoara Lucy? – E la Deal. A plecat acum douăzeci de minute. – La Deal? a strigat Mary. De ce s-ar duce acolo tocmai acum? Dealul era poşta campusului, numită aşa deoarece se afla pe o ridicătură de pământ aflată la o distanţă destul de mare. Lucy nu primea niciodată scrisori, însă insista să o însoţească pe Mary de fiecare dată când aceasta mergea să îşi verifice cutia poştală, în caz că primea veşti despre Percy. Un taxi tras de cai şi-a făcut apariţia pe porţile mari de fier forjat. – A sosit taxiul, domnişoară Mary, a anunţat Samuel, iar gândul la Lucy i s-a risipit ca praful de sub roţile trăsurii. – Slavă Cerului! a exclamat Mary. Samuel încărcase bagajul şi era gata să o ajute să urce în taxiul cu două locuri, când o voce familiară a început să strige: – Mary! Mary! Samuel, opreşte taxiul! – E domnişoara Lucy, a spus Samuel. Mary a oftat. – Din păcate, da. A văzut silueta scundă alergând către ea, ţinându-şi poalele rochiei ei demodate, şi a simţit acel sentiment de enervare urmat de un moment de remuşcare pe care îl asocia cu Lucy Gentry; enervare pentru că fata se legase de ea ca o lipitoare încă din prima zi în care ajunsese la Bellington Hall şi vină pentru că ea era singura ei colegă, în afară de Amanda, care se purtase frumos cu ea. A întâmpinat-o furioasă pe fată. – De ce te-ai dus la poştă când ştiai că trebuie să prind trenul? – Ca să iau asta. Lucy a fluturat un plic în faţa lui Mary. Haide, urcă! Vin cu tine.

Samuel, cheamă-l pe domnul Jacobson şi trimite remorca de lapte să mă ia de la gară. – Doamna Peabody o să te pedepsească, a avertizat-o Samuel. – Cui îi pasă? a replicat Lucy, împingând-o pe Mary în trăsură şi strângându-şi poalele ca să urce după ea. Morocănoasă, Mary i-a făcut loc şi colegei ei de cameră, cu rochia ei umflată cu tot. – Ce e aia? a întrebat ea, arătând către plic. Lucy a scos teatral o scrisoare împăturită. – Aici e scrisoarea prin care sunt acceptată în post. O ai în faţă pe noua profesoară de ză de la Mary Hardin-Baylor din Belton, Texas. Mary şi-a muşcat buza ca să nu-şi trădeze deznădejdea. Sperase în secret că Lucy nu avea să obţină postul. Belton se afla la distanţă de doar o jumătate de zi cu trenul de Howbutker, şi era clar că Lucy avea să devină o pacoste. În weekenduri, când Mary avea să fie ocupată să readucă liniştea la Somerset şi să aibă grijă de mama ei, Lucy urma să fie în centrul atenţiei la Houston Avenue. Mary s-ar fi simţit altfel dacă Lucy, colega ei de cameră, ar fi vizitat-o din prietenie, însă amândouă ştiau că nu era cazul. Lucy suferea de o obsesie ridicolă şi nebunească pentru Percy, pe care o căpătase după ce îl văzuse o singură dată. Mary era unica ei legătură cu Percy, iar Mary Hardin-Baylor era o cale către Warwick Hall. – Nu înţeleg, a spus Mary. De ce mai vrei slujba asta dacă Percy pleacă în armată? Nu ţi-a oferit doamna Peabody un post mai bine plătit aici? – Nu există un loc mai potrivit în care să-l aştept pe Percy. Ochii albaştri ai lui Lucy străluceau de nerăbdare. Aşa o să fiu aproape de Houston Avenue. O să-l văd când va putea veni acasă pentru câteva zile înainte de bătălie. O să mă primeşti… când vine în permisie, nu-i aşa? Şi-a mişcat genele drepte şi ţepene care urmăreau linia circulară a pupilelor ei de păpuşă. „Câtă îngâmfare la fata asta!“ se gândea Mary, chinuindu-se să-şi ascundă enervarea. „Ce-o face să creadă că Percy o să vrea să o vadă?“

– Lucy, băieţii pleacă în Franţa. Mă îndoiesc sincer că vreunul dintre ei va fi trimis acasă de peste ocean într-o permisie de câteva zile. S-ar putea să fie plecaţi până la sfârşitul războiului. Lucy şi-a strâmbat buza de jos şi a îndesat scrisoarea înapoi în plic. – Nu contează! Pot să vin în vizită şi să merg pe stradă până la casa lui pentru a-i trimite sărutări, care ar pluti înspre camera lui, spre patul lui… – Ah, Lucy… – Nu îmi mai vorbi pe tonul ăsta compătimitor, Mary Toliver! Astea sunt lucruri care îl vor aduce înapoi. Ştiu asta! Mâinile mici şi grăsune ale lui Lucy s-au încleştat, iar puritatea de porţelan a tenului ei s-a pătat de la căldura ardorii ei. O să merg în fiecare zi la biserică şi o să aprind o lumânare ca să se întoarcă acasă cu bine. O să recit Ave Maria de cincizeci de ori pe noapte şi o să donez o zecime din salariul meu bisericii, pentru ca preotul să rostească o slujbă specială pentru Percy – şi pentru fratele tău şi, bineînţeles, pentru Ollie DuMont. Mary a tuşit discret în batistă. Lucy era catolică – alt obstacol ce stătea în calea speranţelor ei de a-l avea pe Percy. Membrii familiei Warwick erau metodişti loiali, iar Jeremy era mason de gradul al treilea. Mary se îndoia că toleranţa bine cunoscută a familiei în faţa tuturor credinţelor, a raselor şi a religiilor avea să se întindă până acolo încât să permită unicului fiu să ia de soţie o catolică. – Imediat ce termin aici, a continuat Lucy, voi face un drum până la Belton ca să-mi găsesc o locuinţă. Apoi, de acolo… A ridicat o sprânceană către Mary. Poate că prietena mea dragă mă va invita la ea pentru vreo săptămână, ca să îl văd pe ştii-tu-cine. Mary s-a foit stânjenită pe locul ei. – Nu vreau să îţi stric planurile, Lucy, însă nu ştiu cum se simte mama acum şi nici cum stă treaba cu plecarea lui Miles şi cu recolta… Expresia de încântare a lui Lucy s-a transformat rapid într-una de copil revoltat. – Recolta e abia în august. – Şi abia o să am timp să fac cele o mie şi una de lucruri care trebuie făcute – şi

desfăcute, că doar îl cunosc eu foarte bine pe Miles. Mary a oftat în sinea ei. Lucy ştia prea bine de supărarea ei, provocată de proasta istrare a plantaţiei Somerset. Nu o să am timp să stau cu tine. – Atunci cum o să-l văd pe Percy înainte să plece? a întrebat ea. Nu mă aştept ca doamna Warwick să mă invite. Familia lui o să fie ocupată să-l pregătească pentru plecarea la război şi va petrece cât mai mult timp cu el. „De ce nu te gândeşti şi la familia mea?“ ar fi vrut Mary să strige. Era o dovadă a lipsei de sensibilitate a lui Lucy, o desconsiderare a unei situaţii delicate, care se adăuga celorlalte numeroase motive pentru care Percy nu ar fi fost niciodată interesat de ea. – N-o să îţi stau ca un ghimpe în coastă, Mary, sincer. Ochii albaştri ai lui Lucy deveniseră rugători. Nu trebuie să te agiţi prea tare pentru mine. – Pentru că tu o să fii prea ocupată să trimiţi sărutări la Warwick, casa familiei, nu-i aşa? a replicat Mary în glumă, înduplecându-se, ca întotdeauna. Dacă stătea să se gândească mai bine, prezenţa lui Lucy în preajma lui Percy ar putea fi un lucru bun. Percy era un tip foarte cinstit. Când avea să vadă îngâmfarea lui Lucy (şi oare cine ar fi reuşit să n-o observe?), avea să înăbuşe totul în faşă. Nu putea pleca la război lăsând-o să creadă că îi împărtăşea sentimentele. Simţindu-se brusc mai bine, Mary i-a bătut mâna colegei sale de cameră. – Probabil voi fi încântată de compania ta. Spune-mi când vii şi trimit pe cineva să te ia de la gară. Văzând expresia plină de speranţă a fetei, a adăugat: Nu, Lucy, nu pot să-ţi promit că Percy va fi acel cineva.

Capitolul 9

Ajunsă în sfârşit în tren, Mary i-a făcut cu mâna lui Lucy, care aştepta pe peron remorca de lapte, cu privirea aţintită asupra ferestrei, până când trenul a ieşit din raza ei vizuală. Mary şi-a scos pălăria şi a răsuflat uşurată. Lucy Gentry o extenuase. Încă nu îşi revenise după scena şocantă din urmă cu două nopţi, când Lucy aflase că Percy se înrolase în armată. În acea seară, când întrebase dacă ajunsese vreo scrisoare „de acasă“ – o presupunere care întotdeauna se dovedise corectă –, Mary îi întinsese scrisoarea lui Miles şi aştepta să îi cadă cerul în cap. Ar fi fost cam acelaşi lucru. După cum bănuise, Lucy a plâns, a strigat şi a blestemat din toţi rărunchii, aruncându-şi cărţile, hainele şi ursuleţul de pluş pe fereastră. Mary nu mai asistase niciodată la o astfel de manifestare a suferinţei şi a furiei şi nici nu mai auzise un asemenea limbaj. Toate fetele de pe palier veniseră alergând; la fel şi îngrijitoarea, care repeta întruna „Asta-i bună!“, în timp ce o priveau pe Lucy luptându-se cu demonii care o posedau şi îndepărtându-i pe cei care încercau să o calmeze. Mary stătuse departe de ea până când, într-un final, Lucy alunecase pe podea într-un colţ al camerei, îngropându-şi în mâini chipul brăzdat de lacrimi. Fetele care se adunaseră începă să plece, iar Mary îi zisese încet îngrijitoarei că ar fi bine să se întoarcă şi ea la culcare. Lucy avea să fie bine. Primise veşti cumplite, şi acela era felul ei de a se manifesta. Se apropiase de Lucy, care stătea ghemuită în colţ, şi o îmbrăţişase ca pe un copil. Prin materialul rochiei, trupul ei micuţ şi îndesat se simţea neobişnuit de umed şi de moale. Emana un miros abia sesizabil, provocator, ca şi când amărăciunea furiei ei i se scurgea prin pori. Mary o ţinuse până când fata se domolise complet. – D… de ce nu a… a cerut suspendare? bâiguise Lucy printre sughiţuri. A… are dreptul la suspendare.

– De ce nici unul dintre ei nu a făcut asta? răspunsese Mary, îndepărtându-i bretonul umed de pe frunte. Nu e stilul lor. Lucy îi strânsese mâna lui Mary. – Nu va fi ucis! strigase ea, cu ochii albaştri strălucitori şi febrili. Ştiu că se va întoarce acasă. Ştiu asta! O să fac un pact cu Dumnezeu. Promit să fiu bună. Ştiu că pot fi bună. O să renunţ la… – Blesteme? sugerase Mary râzând şi, spre uşurarea ei, văzuse că şi pe chipul colegei sale de cameră încolţise un zâmbet. – Şi asta, dacă e nevoie. În dimineaţa următoare, când Mary se trezise, Lucy plecase, iar patul ei rămăsese nefăcut. Lăsase un bilet: „Sunt la slujbă. Lucy“. Încă uimită de emoţia puternică la care fusese martoră, înspăimântată de sinceritatea ei, Mary făcuse patul şi schimbase feţele de pernă ude de lacrimi cu unele curate, căci Lucy plânsese toată noaptea. Era foarte îngrijorată pentru colega ei. Cum putea să aibă astfel de sentimente pentru un bărbat pe care abia îl cunoştea? Şi cum se putea amăgi că el avea să o iubească? Lucy Gentry nu avea nici o şansă cu Percy Warwick. Femeia pe care acesta urma s-o aleagă trebuia să fie frumoasă, inteligentă şi cultivată, o adevărată doamnă. Nu s-ar mulţumi niciodată cu mai puţin, iar Lucy, chiar dacă era interesantă în felul ei, însemna din punctul de vedere al lui Mary mult mai puţin. Modul ei de a fi şi de a vorbi trăda o asprime pe care Percy ar fi considerat-o agresivă. Avea note bune şi toţi o credeau o elevă iscusită, însă ceea ce pentru alţii trecea drept inteligenţă, pentru Mary nu era altceva decât îndemânare. Observase că Lucy îşi cultivase o imagine de femeie educată. Parcurgea doar fugitiv cărţile şi le citea titlurile, însă avea abilitatea extraordinară de a sugera, cu doar câteva frânturi de informaţie, că era stăpână pe situaţie. De asemenea, Mary bănuia că notele foarte mari ale lui Lucy erau rezultatul unor aranjamente. Ca asistentă a profesorilor, avea acces la programul examenelor şi al testelor, ceea ce, credea Mary, o ajuta să afle ce şi când să înveţe. Chiar şi sărăcia ei era o cacealma. Da, Lucy era „bursieră“, o elevă care avea recomandările, însă nu şi mijloacele de-a merge la Bellington Hall. Însă avea ceva bani lăsaţi de mama ei, cu care şi-ar fi putut schimba hainele puţine şi

extrem de demodate care atârnau în dulapul ei. Hainele erau un soi de însemn. Dacă nu putea etala cele mai frumoase haine, Lucy le alesese pe cele mai şterse. Mary nu prea înţelegea ce voia de fapt cu asta şi nu credea în sinceritatea ei. Era o revoltă ridicolă, mai mult de faţadă, însă garderoba victoriană a lui Lucy o apropiase de fete şi de profesori în egală măsură. Mary considera că aceste imperfecţiuni mărunte erau ca petele de pe un măr. Ea putea să le evite când îl mânca, însă nu şi Percy. Percy ar fi ales mărul cel mai frumos. Într-o zi, exasperată, Mary o informase pe Lucy că ştia despre obsesia ei inutilă pentru Percy şi că era o toantă dacă îşi decidea viitorul în funcţie de asta. Atunci, Lucy reacţionase cu o remarcă absurdă: – Îl vrei pentru tine! Mary fusese luată prin surprindere atât de tare, încât amuţise. – Poftim? murmurase ea. – M-ai auzit, răspunsese Lucy plângând. Nu încerca să negi! Toată viaţa ai stat cu ochii pe el. Mary auzea vocea colegei ei de cameră ca şi când ar fi venit dintr-o fântână adâncă. Ei… i se pusese pata pe Percy Warwick? De ce? Lucy avea mai multe şanse decât ea. – E ridicol, negase ea. În primul rând, nu mă interesează Percy. Dar, chiar dacă m-ar fi interesat – a ridicat mâna ca să o oprească pe Lucy –, el nu e deloc interesat de mine. Nici măcar nu mă place. – Nu te place? Lucy era mirată. De ce? – Din cauza felului în care ne raportăm la familiile noastre, la cine suntem şi ce facem. – Adică familiile Toliver şi Warwick? – Da. Eu şi Percy vedem diferit problema moştenirii şi a îndatoririlor noastre. Eu gândesc într-un fel, iar Percy în altul. E prea complicat de explicat, însă, crede-

mă, nu avem o relaţie prea strânsă. În ceea ce mă priveşte, ai cale liberă la Percy. Doar… că… – Doar că ce? repetase Lucy, cu ochii ei albaştri îngustaţi. Mary îşi strânsese buzele şi tăcuse. Ar fi vrut să spună: „Doar că tu nu eşti genul de femeie la care să ţină el. Nu ai nici mintea, nici frumuseţea, nici delicateţea care l-ar putea atrage pe Percy“. Lucy o analizase atent, apoi îşi lăsase capul pe spate cu un hohot de râs. – Doar că nu sunt suficient de bună pentru el, nu-i aşa? Mary se gândise la cuvintele ei. Pentru că ea deschisese subiectul, avea ocazia să-i spună adevărul, însă nu o lăsase inima. – Nu asta e problema, Lucy. Eşti suficient de bună pentru orice bărbat. Însă ştiu ce preferă Percy, atâta tot. – Iar eu nu mă potrivesc. – Ei bine… nu, nu te potriveşti. – Şi care e genul lui de femeie? – Fragilă. Ca de porţelan. Dulce. Bună. Fără nici un strop de oţet în sânge. – Ce plictisitor! a exclamat Lucy. Dar pasiunea? Sexul? Mary rămăsese cu gura căscată. De unde ştia fata asta astfel de lucruri? Dacă ar fi auzit-o doamna Peabody, ar fi făcut infarct. Răspunsese însă calm: – Probabil că blândeţea feminină, dacă e autentică, îl stimulează sexual pe Percy. – Mary Toliver! Lucy bătuse din piciorul ei mic. Vrei să spui că ai trăit toată viaţa lângă Percy Warwick şi nu ţi-ai dat seama ce fel de femeie îi place? Percy vrea spirit şi pasiune la o femeie. La dracu’ cu porţelanul! Îi plac femeile care nu se sparg, pe care poate să le apuce, să le ţină, care îi sunt egale lui. – Lucy! Mary sărise în picioare, cu obrajii arzând şi cu inima bătându-i ca în urmă cu trei veri, când Percy îşi aţintise privirea asupra ei în curte. Nu pot să

înţeleg cum de ştii atât de multe despre preferinţele sexuale ale lui Percy când abia l-ai cunoscut, însă ţine asta pentru tine. Poate că ai dreptate, dar, dacă aşa stau lucrurile, atunci nu ai noroc. – De ce? întrebase Lucy. – Pentru că eşti prea… eşti prea scundă. Lucy râsese din nou. – Vom vedea. Există metode să depăşim această mică problemă, şi sigur Percy le cunoaşte pe toate. Acea conversaţie lămurise lucrurile între ele două, iar de atunci fuseseră văzute atât de des împreună, încât toţi le credeau cele mai bune prietene. Nici vorbă de aşa ceva! Iar ele ştiau asta. Mary nu ar fi avut niciodată încredere să-şi împărtăşească gândurile cu cineva ca Lucy, care nu era capabilă să ţină un secret, iar Lucy ştia prea bine că Mary nu era deloc de acord cu obsesia ei pentru Percy, o obiecţie pe care ea o întâmpina însă cu optimismul ei caracteristic. – Poate că nu sunt suficient de bună pentru el din punctul tău de vedere, Mary Toliver, însă o să fiu suficient de bună din al lui. Dragostea mea pentru el îl va orbi. – L-au iubit multe, Lucy. Nici una nu a reuşit să-l orbească. – Ah, însă el nu a cunoscut niciodată o dragoste ca a mea. O să-l orbească atât de tare, încât, în momentul în care îşi va recăpăta vederea, eu voi fi deja femeia pe care o merită. Dragostea mea pentru el mă va face aşa. În tren, recunoscătoare la auzul zgomotului roţilor care o duceau acasă, Mary şia lăsat capul pe spate şi a închis ochii. Biata Lucy! Avea tot atâtea şanse să se îndrăgostească Percy de ea cum avea un vapor să meargă pe uscat.

Capitolul 10

În dimineaţa următoare, Mary era gata pentru micul dejun încă de la ora şase. Avusese o noapte îngrozitoare. Se zvârcolise în somn, visase că era blestemată să meargă pentru totdeauna cu trenul Southern Pacific, că zărise de la depărtare cele mai înalte clădiri din Howbutker, dar că trenul trecuse prin staţie fără să oprească. Se trezise tremurând, cu inima bătându-i puternic, în aerul încins din compartiment. Când aţipea din nou, coşmarul revenea, de data asta cu Lucy Gentry, care zâmbea şi îi făcea cu mâna de pe peronul gării, în timp ce trenul trecea pe lângă ea. Un mic dejun săţios şi trei ceşti de cafea, lucru neobişnuit pentru ea, au îndepărtat gustul rămas după noaptea aceea tulbure, iar Mary s-a întors în compartiment pentru ultima bucată de drum până la Howbutker. Nu intenţiona să-şi pună pălăria decât atunci când avea să vadă periferiile vopsite în alb de la Hollows, oraşul construit de familia Warwick, unde muncitorii de la fabrică locuiau în case de pin cu terase de jur împrejur, cu garduri albe şi cu alei pavate cu cărămidă. Doar atunci putea fi sigură că lunga ei călătorie se apropia de sfârşit. Nu mai fusese acasă de când o condusese Miles la tren, în august, cu un an în urmă. Nu se arătase prea încântat de ideea întoarcerii ei de Crăciun. – Aşteaptă până te chem eu, Mary. Dacă nu se poate să vii acasă, vezi dacă nu poţi aranja să petreci vacanţa la o prietenă. – Dar, Miles, Crăciunul… Cu chipul ruşinat, o îmbrăţişase stângaci. – Mary, cu mama nu e bine. Ai observat şi singură asta, când a refuzat să te vadă înainte să pleci. O poţi ajuta doar dacă pleci departe… şi rămâi departe până se însănătoşeşte. Îmi pare rău, dar aşa stau lucrurile.

O teamă ciudată îi cutremura sufletul. Îşi încolăcise braţele în jurul fratelui ei şi întrebase cu o voce joasă, rugătoare: – Miles, mama nu mă urăşte, nu-i aşa? Tăcerea lui ţinuse loc de răspuns. – Miles, nu… – Hai, nu plânge acum. O să-ţi mânjeşti faţa frumoasă. Încearcă să dai tot ce ai mai bun anul ăsta. Fă-ne să fim mândri de tine! – Chiar am pierdut-o, nu-i aşa? Privirea ei disperată îl implora să o contrazică. – O să te obişnuieşti cu asta, Mary. O să te obişnuieşti cu toate pierderile din viaţa ta, pentru că ţie îţi pasă doar de singurul lucru care nu te poate părăsi. Un colţ al gurii sale se strâmbase fără nici o urmă de zâmbet. Să te trădeze? Cu siguranţă. Să te abandoneze, să te lase fără energie… Bineînţeles! Însă nu te va părăsi niciodată. Într-un fel, ai mai mult noroc ca noi. Eşti mult mai norocoasă decât mama. – Aş putea pierde Somerset, i-a amintit ea. Dacă acele ipoteci nu sunt plătite, aş putea pierde plantaţia. Miles i-a atins în joacă vârful nasului şi s-a desprins din braţele ei. – Vezi cât de repede dai uitării durerea unei pierderi la gândul unei pierderi mult mai importante pentru tine? spusese el pe jumătate glumind, rănind-o cu zâmbetul său de persoană străină şi detaşată de întreaga situaţie. După ce ea se aşezase lângă fereastră, el îi făcuse scurt cu mâna, apoi se întorsese şi se îndepărtase înainte ca trenul să plece din gară. În vacanţa de Crăciun, mersese cu Amanda la Charleston, iar fratele ei cel frumos, Richard, îi oferise experienţa primului sărut pe buze. Se întâmplase sub vâsc. El îi înălţase bărbia, iar ea fusese prea surprinsă pentru a se da la o parte. După o clipă, se trezise că răspunde la presiunea gurii lui şi la felul în care o strângea în braţe.

– Ah, murmurase ea aproape fără suflare, după ce se dezlipiseră, uimită şi stânjenită, mai ales din cauza sclipirii din ochii lui Richard şi a zâmbetului său de cunoscător. Păreau să spună că el descoperise un filon neatins pe care să-l exploateze. Ea îşi revenise imediat. Se îndepărtase de zona de pericol reprezentată de planta care atârna. – Nu trebuia să faci asta. – Nu cred că m-aş fi putut abţine, răspunsese el. Eşti foarte frumoasă. Ăsta e un motiv suficient de bun încât să mă ierţi. – Doar dacă promiţi să nu mai faci asta niciodată. – Mă tem că nu pot face promisiuni pe care nu le pot respecta. Ea acceptase ca el să o conducă în salon, însă acea experienţă o zguduise. Instinctiv, ştia că trebuia să păstreze această… nouă descoperire ascunsă de bărbaţii care ar fi putut-o folosi împotriva ei. „N-o să-l mai las niciodată să mă sărute“, şi-a jurat ea – o promisiune pe care şi ei i-a fost greu să o respecte. Mary şi-a alungat din minte amintirea pasiunii de care se bucuraseră amândoi. Printre pini apăruse prima strălucire de alb din Hollows. Nici n-a observat numărul sporit de case, atunci când trenul, încetinind şi şuierând, a trecut pe lângă periferie. A văzut sclipirea unei structuri moderne, pe a cărei firmă scria, cu litere groase, Compania de Cherestea Warwick. Şi-a adus aminte că Miles îi menţionase ceva despre extinderea fabricii şi despre construirea unui complex nou de birouri. Abia de observase. Mintea ei zbura la altceva. Miles ar fi trebuit să o aştepte la tren, însă nu primise nici un răspuns la biletul pe care i-l scrisese cu câteva săptămâni în urmă, prin care îl anunţase data şi ora sosirii ei. În zilele care urmaseră, se îngrijorase că nu avea bani de bilet dacă nu-i trimitea Miles. Într-un final, pentru că nu mai a aşteptarea, îi trimisese lui Miles o telegramă, o extravaganţă pe care abia i-o permitea bugetul Toliver, în care îi explicase nevoia ei urgentă de bani. La interval de o săptămână, el îi virase suma cerută, fără nici un mesaj însoţitor. Catalogase, cu tristeţe, gestul lui de a-i trimite bani fără a se obosi să adauge şi câteva rânduri de bun venit drept foarte nepoliticos şi îşi dădea seama ce fel de primire urma să aibă. Trenul a şuierat din nou, iar Mary, cu inima bătându-i nebuneşte, şi-a aranjat pălăria. Era la fel de demodată ca hainele, însă nu în asemenea hal ca ţinuta lui

Lucy. Moda pentru femei se schimba odată cu fiecare anotimp şi după moartea tatălui ei, nu-şi cumpărase prea multe haine. Se părea că dificultăţile financiare ale familiei Toliver erau bine cunoscute în Howbutker. Imediat după ce ajunsese la Bellington, Abel DuMont îi scrisese să o întrebe dacă n-ar vrea să-i poarte hainele ca reclamă pentru magazinul DuMont. „Constituţia şi atitudinea ta sunt perfecte pentru noul stil în moda feminină“, explicase el, „şi pot să-ţi spun că mi-ai face un mare serviciu dacă ai accepta să fii model pentru colecţia noastră. Bineînţeles, vei păstra toate hainele şi riile ca pe un mic semn al aprecierii mele.“ Mary îşi trecuse mâna peste hainele frumoase trimise alături de scrisoare, apoi închisese cutia şi returnase colecţia. „Vă mulţumesc foarte mult pentru propunere“, scrisese ea, „însă amândoi ştim că hainele dumneavoastră nu au nevoie de reclamă aici la Bellington Hall. Toţi ştiu de magazin şi sunt conştienţi de frumuseţea şi de calitatea produselor. Însă vă asigur că, dacă îmi voi permite, nu voi cumpăra niciodată haine decât de la magazinul DuMont.“ O duruse să-i refuze lui Abel ocazia de a-şi demonstra mărinimia, însă era sigură că el avea să înţeleagă faptul că, pentru ea, gestul acela era o abatere de la regula stabilită între familii, valabilă încă de la întemeierea oraşului Howbutker. În timp ce îşi studia chipul în oglinda din compartiment, se întreba dacă se schimbase în anul în care fusese departe. Richard îi atrăsese atenţia asupra simetriei perfecte a trăsăturilor ei. În ultima noapte pe care o petrecă împreună, el trăsese cu arătătorul o linie de la V-ul părului ei până la gropiţa din bărbie. – Vezi? Tot ce este aici – îi sărutase obrazul stâng – e paralel cu ce e aici… Şi îi sărutase obrazul drept. Apoi, cuprinzându-i faţa cu mâinile, o trăsese spre el să o sărute pe gură, însă ea se îndepărtase. – Nu, Richard. Ochii lui negri se umplă de tristeţe. – De ce? – Pentru că… e inutil.

El se încruntase. – De ce să fie inutil? – Ştii de ce. Ţi-am spus de multe ori. – Somerset? Numele părea să îi strepezească gura de parcă ar fi mestecat ceva rânced. Credeam că te-am smuls din braţele acelui rival. – Te-ai înşelat. Îmi pare rău, Richard. – Nu atât de rău cât mă tem că îţi va părea ţie într-o bună zi, draga mea. În sfârşit, trenul a oprit în staţie. Mary a coborât şi a inspirat adânc aerul fierbinte al oraşului ei natal, uitându-se pe peron după Miles. Era sâmbătă, iar gara mişuna de lume. Şi-a înclinat capul către şeful de staţie şi către cei câţiva fermieri şi rezidenţi pe care-i mai cunoştea, inclusiv către mama unei foste colege de clasă. Trecuse doar un an de când o salutase pe aceeaşi femeie, cu aceeaşi pălărie, în timp ce aştepta să plece în excursia ei anuală în California, ca să-şi viziteze fiica? Ea venise atunci să-l ia pe Miles, când acesta se întorsese de la Princeton, pentru că tatăl lor era acasă bolnav, iar mama lor îl îngrijea. Chiar şi aşa, acasă era pregătit totul pentru întoarcerea lui, masa era pusă, şampania era la răcit, iar casa era înviorată de aranjamentele florale de primăvară. În mai puţin de o lună, tatăl lor murise, iar viaţa lor se schimbase complet. – Bună dimineaţa, doamnă Draper, a spus ea. Vă pregătiţi pentru vizita de iunie la Sylvie, bănuiesc. „Unde naiba e Miles?“ Cu mâna înmănuşată, doamna Draper şi-a atins medalionul de pe gâtul înalt al bluzei, într-un gest afectat, de surpriză. Mary considerase mereu că gesturile ei erau o modalitate de a-şi construi o imagine de persoană bine-crescută. – Nu-mi vine să cred, e chiar Mary Toliver. Ai venit de la şcoala la care te-au trimis! Nu te-aş fi recunoscut, te-ai schimbat foarte mult. Ai devenit mai matură, cred că ăsta e cel mai potrivit cuvânt. Mary a zâmbit slab. – Oricare s-ar fi potrivit, a răspuns ea. Însă mi se pare că dumneavoastră nu v-aţi schimbat deloc şi sunt sigură că nici Sylvie.

– Eşti drăguţă să spui asta. În spatele zâmbetului, Mary putea citi gândurile femeii, pe care le şi auzise la un moment dat, când aceasta le rostise în faţa unui vânzător. Sylvie a ei şi îngâmfata de Mary Toliver nu se înţeleseseră niciodată bine, aşa cum era de aşteptat din moment ce crescă împreună. Iar lui Andrew al ei îi mergea de minune la magazinul de şei şi de cizme. Nu era nimic ruşinos în a-ţi câştiga existenţa muncind la un magazin. Abel DuMont făcea asta zilnic, la o scară mai mare. Nu, înfumurarea lui Mary venea din faptul că era o Toliver proprietară de pământ. Toţi ştiau că familia Toliver se consideră deasupra tuturor din oraş, cu excepţia familiilor Warwick şi DuMont. Ca să nu mai spunem că oamenii pe care îi priveau de sus îşi puteau plăti datoriile, în vreme ce înfumuraţii de Toliveri… nu. Mary ghicea toate aceste gânduri, în timp ce îl căuta nerăbdătoare cu colţul ochiului pe Miles. Însă imediat a auzit comentariul doamnei Draper: – … Şi toţi am fost foarte miraţi când am aflat. Biata de ea! Dacă putem face ceva… Imaginează-ţi! Darla Toliver cu… o asemenea problemă. Mary şi-a îndreptat din nou atenţia către doamna Draper. – Poftim? Ce problemă? Despre ce vorbiţi? Degetele doamnei Draper au trecut din nou peste medalion. – Ah, draga mea, a spus ea, cu ochii ei mici licărind de o groază încântată. Adică nu ştii? Biata de tine! Cred că m-a luat gura pe dinainte. Încântarea i s-a accentuat când a văzut pe cineva venind din spatele lui Mary. „Miles!“ se gândea Mary cu o uşurare disperată. – Bună ziua, Percy, a fredonat doamna Draper. M-ai prins întâmpinând-o pe Mary!

Capitolul 11

– Am auzit, a replicat Percy pe un ton ascuţit ca un cui. Salut, Ţiganco, i-a spus el fetei cu o voce mult mai caldă, apoi a tras-o lângă el. Bine ai venit! Cumva, familiaritatea acelei porecle pe care o ura suna acum în urechile ei ca un cântec drag. Şi-a înălţat faţa, acceptând cu mulţumire sărutul lui pe obraz. – Sunt foarte fericită că te văd, a spus ea cu sinceritate. Ai venit în locul lui Miles? Purta un costum cafeniu şi cravată legată strâns şi nu păruse niciodată mai frumos şi mai plin de energie şi de vigoare masculină. – E acasă, să se asigure că totul e pus la punct pentru sosirea ta. A preferat să se ocupe el însuşi de asta, aşa că am profitat de ocazie să fiu primul care te întâmpină. Era o minciună, spusă pentru urechile ciulite ale doamnei Draper. Mary ştia asta, dar se simţea recunoscătoare, de parcă spusele lui ar fi fost adevărate. Sigur se întâmplase ceva acasă. Mama lor se purtase urât pentru că nu dorea ca fiica ei să se întoarcă, iar Miles fusese obligat să rămână să rezolve situaţia. Probabil îl sunase pe Percy când acesta era la birou – nu s-ar fi îmbrăcat cu un asemenea costum doar pentru ea –, iar el lăsase totul şi alergase la gară. – Ce frumos din partea ta, a spus Mary, uitându-se la Percy într-un fel care să-i dea de înţeles că ştia adevărul şi că îi aprecia minciuna. Cu braţul încă în jurul taliei ei, Percy s-a întors către doamna Draper. – Ne scuzaţi, trebuie să o duc acasă. Mama ei o aşteaptă cu nerăbdare. – Da? a mârâit doamna Draper. Ce schimbare în bine! Sunt sigură că Mary va fi exact ce a prescris doctorul.

– Fără îndoială. Călătorie lungă şi plăcută, doamnă Draper. – Mulţumesc, Percy. Cu mâna din nou pe medalion, a clipit în felul anost pe care Mary îl observase la multe femei în momentul când se aflau în preajma lui Percy. – Mulţumesc că m-ai salvat, a spus ea când s-au îndepărtat. Ce femeie înfiorătoare! – Cea mai rea, a aprobat Percy. Îmi pare rău că nu am fost aici să o împiedic să te acosteze. – De fapt, eu sunt cea care a abordat-o. Nu părea să mă recunoască. – Pot să-mi dau seama de ce. – Ce vrei să spui? Percy s-a oprit şi, prefăcându-se surprins, a zis: – Mary Toliver, nu-mi spune că vânezi complimente… tocmai de la mine! Ea a simţit cum i se urcă sângele în cap şi cum e gata să intre iar în defensivă. Însă apoi i-a întâlnit privirea. A văzut amuzament, însă nu şi ironie. Expresia lui era una irativă, chiar de mândrie. Ea a râs uşor. – Oricât de curioasă aş fi să văd ce prind, n-o să arunc niciodată undiţa în heleşteul tău, Percy. Au mers mai departe. Ce voia să spună femeia aceea îngrozitoare când mi-a vorbit despre problema mamei? Mama este motivul pentru care ai venit în locul lui Miles? El şi-a pus mâna peste a ei şi a ţinut-o strâns, ca şi când ar fi vrut s-o împiedice să cadă când a răspuns: – Mama ta are probleme cu băutura, Mary. A… devenit dependentă de alcool. – Poftim? Mary s-a oprit brusc, nemişcată. Vrei să spui… că mama e alcoolică? – Din păcate, da.

– Dar cum? De unde are băutură? – Tatăl tău avea o rezervă destul de mare în pivniţă, în eventualitatea unei prohibiţii. Ea a găsit-o şi, când Miles şi Sassie şi-au dat seama ce făcea, era prea târziu. Înlemnise de groază. Mama ei… o alcoolică? Un cuvânt cu care erau descrişi cei dependenţi de sticlă, un cuvânt rău şi dezgustător, care-i caracteriza pe indivizii lipsiţi de voinţă. – Şi toţi ştiu, în afară de mine, a spus ea. Se pare că tot oraşul ştie. Expresia lui Percy s-a schimbat. În ochii lui strălucea o lumină şi a rostit tăios. – Asta e cea mai mare grijă a ta? Că numele Toliver va fi pătat? „Bineînţeles că nu!“ ar fi vrut ea să strige, rănită de acea acuzaţie. Era îngrijorată pentru mama ei. Această ultimă ruşine publică avea să o păstreze pentru totdeauna în camera ei. Ea i-a lăsat braţul. Nu se schimbase nimic în absenţa ei, cu siguranţă nu între ei. Totul rămăsese la fel. – Ar fi trebuit să mi se spună. – Miles nu a vrut să ştii. Nu ţi-ar fi făcut nici un bine. – Aş fi venit acasă. La urma urmei, ce bine a adus plecarea mea? – A meritat încercarea, Mary – un sacrificiu destul de mic pentru tine, nu crezi? Ce rost ar fi avut să-l contrazică? Îşi formase deja părerea despre ea. Simţind cum i se face rău, a deschis geanta şi a rostit, în felul pretenţios cu care se deprinsese la Bellington: – Aici sunt biletele pentru bagajul meu. Sunt patru valize, te rog, ridică-le tu. Sunt în gară. Percy i-a închis uşor palma. – Îmi pare rău că nu este primirea pe care o doreai, Ţiganco. – Învăţ să nu îmi mai fac speranţe cu ceea ce nu pot stăpâni, a replicat ea

ridicând bărbia şi stăpânindu-se să nu plângă. El nu judeca pe nimeni în afară de ea. Percy i-a luat biletele dintre degete şi i-a dus mâna înmănuşată la buze, cu privirea aţintită spre a ei. – Sper că eu sunt o excepţie de la această politică. Ea a inspirat adânc şi şi-a retras mâna. – Singura excepţie de la această politică este speranţa că nu voi fi judecată greşit de persoanele la care ţin. Cu ce mergem acasă? Percy a dat din cap, ca şi când nu se putea înţelege cu ea. – Am un Pierce-Arrow, roşu cu galben. E parcat sub copacii din curte. Aşteaptămă acolo la umbră! Maşina strălucitoare ieşea în evidenţă în parcare ca un cal de rasă printre catâri. Mary stătea nefericită pe locul pasagerului, fără să dea prea mare atenţie eleganţei maşinii. Emoţia întoarcerii acasă dispăruse, iar ea se temea de momentul în care avea să dea ochii cu mama ei şi de întâlnirea cu Miles. Ce fraieră fusese când îşi dorise cu atâta nerăbdare să îl vadă de la fereastra compartimentului, când trenul intra în gară. Îşi închipuise că avea să meargă acasă în trăsură alături de el, povestind despre bârfele locale şi despre veştile de pe plantaţie. Chiar sperase ca şi mama ei să se bucure să o vadă şi că puteau fi din nou o familie înainte ca Miles să plece la război. – A văzut-o vreun doctor pe mama? a întrebat ea în timp ce Percy aşeza valizele pe bancheta din spate a maşinii. Reacţionează la tratament? – A consultat-o doctorul Goddard, însă expertiza lui e limitată în sfera asta. A recomandat abstinenţă totală, iar Miles şi Sassie au grijă de asta. – Dumnezeule! a exclamat Mary, imaginându-şi cât de greu fusese pentru ei. Îşi revine? – Nu din nevoia de alcool, însă măcar acum s-a curăţat. Miles trebuie să stea cu ochii pe ea ca un vultur, să se asigure că nu pune mâna pe vreo sticlă. El şi Sassie

stau cu rândul, iar mama mea are şi ea grijă din când în când. Uneori, când Miles vrea să se odihnească sau să meargă la plantaţie, o leagă de pat. Îmi pare rău, Mary. Îţi spun toate astea doar ca să te pregătesc. Trebuie să ştii ce te aşteaptă. O greutate sufocantă îi apăsa lui Mary osul pieptului. – Bineînţeles, tot alcoolul a fost aruncat, nu? – Tot ce nu a băut sau nu a ascuns ea. Încă mai există sticle ascunse în casă sau în jurul ei. A deschis uşa maşinii. Îţi pot da echipamentul adecvat pentru maşina asta dacă vrei să-ţi protejezi hainele şi pălăria. Şi ochelari. Eu port, de regulă, ochelarii. Praful drumului este îngrozitor în perioada asta a anului. – E prea cald. În plus, vreau să văd cât mai bine priveliştea. – O să încerc să menţin viteza sub cincizeci de kilometri la oră. Au urcat, iar Percy a pornit maşina. Mary asculta fascinată motorul care tuşea de sub capota roşie, lungă şi strălucitoare. Până atunci se urcase într-o singură trăsură fără cai, Rolls-Royce-ul lui Richard Bentwood, pe care acesta şi-l comandase din Anglia. – Sper că Miles nu a cheltuit banii pe aşa ceva, a zis ea cu dezgust când au pornit, sub privirile irative ale celor de pe peron. Percy a chicotit. – Nu, îl ştii pe Miles. Crede că maşinile sunt alt exemplu de degenerare adusă de capitalism. A luat-o pe strada care ducea la Howbutker. Şi să ştii că am fost sincer când ţi-am urat bun venit acasă. – E uşor ciudat să spui asta, ţinând cont că în mai puţin de o lună pleci pentru Dumnezeu ştie cât. Nu a adăugat „Poate pentru totdeauna“, însă simţi că inima i se strângea de teamă. Fratele meu şi cauzele lui! V-a târât pe tine şi pe Ollie după el, nu-i aşa? – Ollie s-a gândit că cineva trebuie să meargă să aibă grijă de el, Ţiganco. Altfel ar muri naibii pe-acolo. – Şi unde merg Miles şi Ollie te duci şi tu – ca să ai grijă de amândoi.

– Exact. Tristeţea şi inutilitatea acestui gest o copleşeau. Furia ei faţă de Miles se răspândea ca mirosul de peşte stricat. Cum putea să le facă asta celor mai buni prieteni ai săi şi familiilor lor? Cum putea să-şi părăsească mama care avea atâtea probleme şi să manifeste atâta nepăsare faţă de responsabilităţile pe care le avea la plantaţie? Însă nu putea să-i împărtăşească dezgustul ei lui Percy. El nu ar fi acceptat să audă nimic rău despre Miles. – Ce o să se aleagă de maşina asta când pleci în Europa? a întrebat ea. – Ori o vând, ori i-o dau tatei să aibă grijă de ea până mă întorc. Mama refuză să urce în ea, însă tata e dispus să o mai scoată din când în când la o plimbare, ca să nu ruginească. Ochii ei au început să scânteieze, în timp ce se forţa să privească în jur. După o clipă, a spus: – Dă-i-o tatălui tău să aibă grijă de ea. A simţit cum el îşi întorcea capul surprins. – Bine, a răspuns Percy. O să i-o dau tatei să mi-o păstreze. Au mers o vreme în tăcere. Mary îşi ţinea privirea aţintită pe partea ei de şosea. Vremea cornului trecuse, însă glicina agăţătoare încă se vedea în toată splendoarea ei, iar florile de levănţică inundau gardurile şi trunchiurile copacilor. La Somerset, câmpiile de bumbac erau în floare, într-o mie de nuanţe, în apusul de vară din estul Texasului. Mary se concentrase pe acea imagine. Toţi cei pe care îi iubise dispără – bunicul, tatăl, fratele şi mama ei. Îi rămăsese doar plantaţia Somerset, care o aştepta. Pământul era al ei, ea trebuia să aibă grijă de el în fiecare an, recoltă după recoltă, toată viaţa. După cum spusese Miles, nu avea s-o părăsească niciodată. Indiferent de gândaci, de secetă sau de inundaţii. Ploaia ar fi putut distruge într-o clipă o recoltă ce valora o avere, însă pământul rămânea acolo după ce dezastrul trecea. Pământul aducea întotdeauna speranţă. Din păcate, nu putea spune acelaşi lucru şi despre oameni. – Presupun că primul lucru pe care îl vei face e să mergi la Somerset, a spus

Percy. Era ciudat cât de bine îi citea gândurile. – Da, a răspuns ea scurt. El zisese asta pe un ton care dădea de înţeles că o asemenea acţiune ar fi fost o dovadă crasă de impoliteţe. – Înainte să îl iei la rost pe Miles pentru cum a istrat locul, trebuie să afli nişte lucruri. – Da? A ridicat o sprânceană. Nimic din ce i-ar fi putut spune Percy nu avea cum să justifice greşelile pe care le făcuse fratele ei. – Nu uita că fratele tău are ultimul cuvânt în orice chestiune legată de plantaţie până când împlineşti douăzeci şi unu de ani. – Nu e nevoie să-mi aminteşti asta. – Însă trebuie să îţi amintesc că fratele tău poate schimba atât de mult plantaţia, încât să nu mai fie acel Somerset pe care doreai să-l păstrezi. Să nu uiţi asta. Mary a îngheţat pe locul ei şi l-a privit uimită. – Ce vrei să spui? – În afară de bumbac, există şi alte metode prin care locul acela poate aduce venituri, Ţiganco. – Percy, despre ce vorbeşti? Ce-a făcut Miles? Ce vrea să facă? Cuvintele îi ieşeau cu furie din gură, sfâşiate de vânt, în timp ce maşina PierceArrow înainta cu viteză. Şi-a dat seama că strigau. Ca să poţi purta o conversaţie într-o astfel de maşină, trebuia să strigi. – Prostuţo, ascultă-mă înainte să tragi concluzii pripite despre Miles! Îţi spun ce nu a făcut, de dragul surioarei lui. – Spune-mi, a continuat ea, inspirând adânc.

– Ar fi putut planta trestie-de-zahăr pe tot terenul. Un cultivator din New Orleans a venit să îl vadă chiar după ce ai plecat la şcoală şi i-a făcut o ofertă frumuşică. Însă el l-a refuzat, aşa cum l-a refuzat şi pe tatăl meu. Tata dorea să închirieze plantaţia şi să cultive pini pentru cherestea timp de zece ani. Lui Mary îi pierise glasul; simţea cum ochii îi ies din orbite. Înghiţindu-şi nodul din gât, a spus: – Pământul n-ar mai fi putut fi recuperat dacă făcea una ca asta. – Ar fi fost o tragedie atât de mare, Mary? Mâna stângă a lui Percy s-a desprins de pe volan, căutând-o pe a ei. Oricum, bumbacul e mort. Fibrele sintetice sunt acum la mare căutare. Celelalte ţări au început concurenţa pe pieţele mondiale pe care Texasul le-a avut atâta vreme pentru el. Şi, ca şi când asta n-ar fi fost de ajuns, gărgăriţele au distrus Cotton Belt din sud. – Percy… Percy… Mary şi-a tras mâna. Taci din gură, auzi? Taci din gură! Nu ştii ce spui. Dumnezeule, ce mă aşteaptă aici? Percy tăcea, cu privirea aţintită la şosea. După o clipă, a spus încet, fără să o privească: – Îmi pare rău, Mary. Crede-mă, chiar îmi pare rău. – Ar trebui să-ţi pară, s-a răstit ea. Măcar pentru că tatăl tău a profitat de situaţie şi-a vrut să-i ofere lui Miles cel naiv şi vulnerabil ocazia să cultive lemn pentru cherestea. Îţi spun un lucru, Percy Warwick: un pin Warwick va prinde rădăcini în solul Toliver doar atunci când în Howbutker, Texas, va fi sub zero grade pe 4 Iulie! Era atât de furioasă, încât o apucase tremuratul. Ajunseseră în dreptul unei porţiuni de lângă şosea care permitea o întoarcere la 180 de grade. În acest spaţiu, Percy a învârtit maşina Pierce-Arrow în loc, ridicând tot praful, apoi a oprit brusc. Speriată, Mary a dus instinctiv mâna la uşă să iasă, însă Percy i-a apucat încheietura liberă cu o mână şi cu cealaltă şi-a scos ochelarii. Mary nu îl văzuse niciodată furios, aşa că priveliştea o lăsă fără glas. Îşi amintea cum Beatrice îi povestea mamei ei despre furia de care era el în stare: „Nu se enervează des, însă, când o face, e cel mai înspăimântător lucru pe care l-ai văzut vreodată. Gura i se strânge ca o capcană din oţel, iar ochii săi îşi pierd culoarea. Şi e atât de puternic! Dumnezeule, ar putea să te rupă ca pe o scobitoare. Slavă

Cerului că băiatul meu nu se supără niciodată fără un motiv întemeiat.“ Motiv întemeiat… – Să nu îndrăzneşti să denaturezi încercarea tatălui meu de a-ţi ajuta familia şi so consideri o metodă de a servi familia Warwick, a spus el cu dinţii încleştaţi, cu ochii ca două bucăţi de gheaţă pe chipul său aprins. Dacă nu înţelegi nici atâta lucru, eşti mai grea de cap decât am crezut. – El ar fi trebuit să găsească o soluţie mai bună decât să facă o asemenea propunere pe la spatele meu, s-a revoltat Mary, încercând să se elibereze din strânsoarea lui Percy. Ştia ce-a însemnat bumbacul pentru tatăl meu. De aceea mi-a lăsat plantaţia Somerset mie, nu lui Miles! – Tata nu ştia că obsesia tatălui tău s-a transferat asupra ta. Credea că, pentru că eşti femeie, o să vrei şi altceva decât o plantaţie mâncată de gândaci şi un sistem demodat de servitute cărora să le dedici viaţa. Probabil se gândea că, oricum, dacă te căsătoreşti cu mine, plantaţia Somerset are să fie cultivată cu lemn pentru cherestea. Ea a încremenit. – Poftim? – M-ai auzit. – Să… mă căsătoresc cu tine? Îl privea lung, neîncrezătoare. Să cultiv Somerset cu lemn pentru cherestea? Glumeşti, nu-i aşa? – Şi asta ţi se pare o glumă? S-a întins către ea. Era atât de mirată de absurdul presupunerilor lui, încât gura îi rămăsese deschisă, iar el i-a acoperit-o cu a lui. S-a luptat şi l-a împins, însă în zadar. Femeia din ea, trădătoarea fetei pure care rezistase avansurilor lui Richard, înflorea sub asaltul lui Percy. Trupul ei ardea, simţurile i se aprinseseră. Precauţia şi decenţa dispără în faţa nevoii ei de el. Mary a dat curs avansurilor lui atât cât le permiteau hainele de pe ei. Într-un final, au revenit în prezent, iar ea s-a trezit epuizată şi înfierbântată în braţele lui, conştientă că hainele îi erau şifonate, părul desfăcut, buzele o usturau, iar pălăria ei zăcea undeva în praful drumului.

– Dumnezeule, ai milă! a spus ea, prea moleşită să-şi mişte capul de pe umărul lui. – Spune-mi acum, după treaba asta, că nu suntem făcuţi unul pentru altul. Nu-l putea contrazice. Când se urcase în maşina lui, se simţise incomod, de parcă ar fi fost un balot de bumbac strâns bine cu sfoară. Însă acum sfoara fusese tăiată, iar ea se împrăştia peste tot – şi amândoi ştiau asta. Dar povestea asta nu avea nici o şansă. Ei nu aveau nici o şansă. – Nu contează, a spus ea. Nu pot… nu mă voi căsători cu tine. Vorbesc serios, Percy. – Vom vedea ce simţi când mă întorc din Europa, după ce vei fi avut responsabilitatea istrării unei plantaţii de cinci mii de acri, după ce te vei fi bătut cu gărgăriţele şi te vei fi îngrijit de cele câteva sute de familii cu care împarţi recolta. Asta ca să nu mai pun la socoteală faptul că va trebui să ai grijă de mama ta şi să trăieşti de pe o zi pe alta. Aş fi vrut să mă căsătoresc cu tine înainte să plec, însă – a sărutat-o pe frunte – măcar ştiu că tata şi mama vor avea grijă de tine până mă întorc eu. – Câtă îngâmfare! a pufnit Mary, găsind forţa de-a se retrage din braţele lui. Şi dacă am aceeaşi părere despre noi când te întorci? – N-o să ai. A zâmbit, nu cu înfumurarea lui Richard Bentwood, ci cu încrederea tăcută şi de neclintit pe care i-o dădea faptul că o cunoştea. S-a retras pe scaunul ei, îndreptându-şi rochia. – Scoate-ţi asta din cap, Percy Warwick! Sigur n-o să se întâmple. Şi-a căutat pălăria, însă aterizase pe câmp, unde o vacă o rumega pe post de cină. – Ba o să se întâmple, a spus el, pornind motorul. S-au întors pe şosea, însă Mary nu putea să-l privească. Apăruse un inamic nou pentru Somerset, mult mai periculos decât gărgăriţele, decât grindina, inundaţia sau seceta, mult mai înspăimântător decât un cartel de bancheri de la Boston aşteptând să distrugă plantaţia. Acum înţelegea ce se afla în spatele ciudatelor sentimente contradictorii pe care le avusese în ultimii ani faţă de el. Avusese

puterea să o facă să-l iubească. Putea să-şi impună voinţa în faţa ei. Căsătoria cu el însemna combinarea intereselor lor, extinderea pădurilor Warwick cu preţul plantaţiei Somerset. Ea ar fi fost absorbită în identitatea Warwick, pierzându-şi aura specială care o făcea o Toliver. Copiii ar fi fost crescuţi ca membri ai familiei Warwick, iar descendenţa clanului Toliver s-ar stinge. Miles nu era un Toliver. Era fiul mamei lui, un Henley, un vizionar fără voinţă. Ea era singurul Toliver autentic rămas. Ea urma să nască fiii care aveau să ducă renumele mai departe, însă doar dacă se căsătorea cu un bărbat care să-i împărtăşească pasiunea. Percy Warwick nu era un astfel de bărbat. – Ar fi bine pentru amândoi să nu mai fim puşi niciodată într-o astfel de situaţie, a spus ea, privind înainte. – Nu-ţi promit nimic, Ţiganco, a răspuns el. La uşa casei, ea a întins formal mâna. – Mulţumesc că m-ai aşteptat la tren, Percy. Nu este nevoie să intri şi tu. Percy i-a ignorat mâna şi şi-a strecurat braţul în jurul taliei ei. – Nu-ţi face griji acum pentru ce am discutat, a spus el. Subiectul poate aştepta până mă întorc. Şi-a ridicat privirea până a ajuns să se uite fix în ochii lui. – Îmi doresc din toată inima să te întorci, Percy, însă nu la mine. – Ba la tine, a spus el. Nu poate fi nimeni altcineva. Acum, nu fi prea dură cu Miles! Anul ăsta a fost ca un câine hăituit de lupi. Dar a învăţat ceva esenţial – că nu e fermier. A dat totul peste cap, după cum o să vezi şi tu, dar a făcut cum a putut mai bine. Mary a dat din cap, în semn că a înţeles. – Asta este fata mea, a răspuns el, apoi a tras-o lângă el şi a sărutat-o uşor pe buze. Mary a încercat să se împotrivească pasiunii care creştea în ea, o trădare de sine pe care privirea lui amuzată îi dădea de înţeles că o simţea. – Ne vedem mai târziu, a spus el, lăsând-o să urce treptele. A auzit uşa

deschizându-se în spatele ei şi strigătul de bun venit al lui Sassie, dar a simţit cum l-a mai urmărit un timp cu privirea, în timp ce se îndrepta încrezător către maşina sa Pierce-Arrow.

Capitolul 12

Howbutker, octombrie 1919

Trenul întârzia. Pentru a zecea oară în tot atâtea minute, Mary şi-a privit reverul costumului ei verde-închis, din nou apoi către şinele pustii. – Probabil că trenul a plecat târziu din Atlanta, a spus Jeremy Warwick, încercând să mai destindă atmosfera din ce în ce mai tensionată din micul lor grup adunat pe peron. Veniseră patru dintre ei – Jeremy şi Beatrice Warwick, Abel DuMont şi Mary – şi aşteptau într-o mare de oameni care se adunaseră la gară să-i întâmpine pe băieţi la întoarcerea din război. Acolo se afla şi trupa liceului, gata să cânte Stars and Stripes Forever⁵. Chiar atunci, cineva în uniformă a coborât din tren. Un afiş cu „Bun venit acasă, fii ai oraşului Howbutker“ se dezvăluia la intrarea în gară, iar altul asemănător se întindea într-o parte a Pieţei Tribunalului pentru o paradă programată mai târziu în acea zi. Războiul se terminase de mai bine de un an, însă nu şi pentru Miles, Ollie şi Percy sau pentru alţi mii de membri ai Forţelor de Expediţie Americane (FEA) reţinuţi în Franţa – fie din cauza lipsei vapoarelor care să-i ducă acasă, fie din cauza îndatoririlor de ocupanţi în Germania. Doar Percy venea acasă neatins. Miles fusese gazat grav către sfârşitul războiului, şi, în loc să îl lase în urmă, căpitanii Warwick şi DuMont se oferiseră voluntari să rămână după armistiţiu şi să ajute la demilitarizarea zonei ostile de lângă Rin. La scurt timp după Crăciun, Ollie, care făcea parte din garnizoanele de ocupaţie, fusese rănit de o grenadă care-i distrusese piciorul. Pentru familiile soldaţilor fuseseră douăzeci şi şase de luni grele. Îngrijorarea le copleşise în anii de război, citeau în ziare despre soldaţii care îndurau suferinţe cumplite în luptă sau despre gripa care făcuse ravagii în rândurile FEA, lovind zece mii de soldaţi pe săptămână. Apoi, rapoartele de la sfârşitul războiului

sporiseră agonia, aducând poveşti cu răniţi aflaţi în stare critică şi mutaţi de la spitalele de bază în tabere, unde erau lăsaţi să se recupereze fără asistenţă şi fără îngrijire medicală. La auzul acestor veşti, speranţele familiilor se afundaseră în adâncurile războiului. Fusese suficient să şi-i închipuie pe băieţi în tranşee, tremurând în corturi pe podele pline de apă, fără combustibil şi fără pături suficiente să se încălzească în timpul celor mai reci ierni pe care le cunoscuse Europa. În plus, gândul că Miles şi Ollie erau răniţi şi pierduţi undeva departe de casă, în vreme ce Percy risca în fiecare zi să aibă aceeaşi soartă, era un coşmar şi mai mare. Nu se primeau scrisori în nici una dintre cele două părţi ale Atlanticului. Cele câteva scrisori care ajunseseră de peste ocean se plângeau de neajunsurile serviciului poştal, iar familiile – care îşi împărţeau între ele scrisorile – puteau auzi strigătele de singurătate ale băieţilor printre rândurile lor presărate cu ironii. Beatrice Warwick nu avusese încotro şi îi permisese şi lui Lucy să citească scrisorile de la fiul său. Fosta colegă de cameră a lui Mary se instalase deja la Mary Hardin-Baylor şi vizitase de multe ori Houston Avenue, unde reuşise să intre în graţiile ezitante ale familiei Warwick – ba chiar primise camera de oaspeţi. Lucy prefera ospitalitatea lor forţată în locul atmosferei neprimitoare şi posomorâte din casa familiei Toliver. Bineînţeles că venise şi ea să-i întâmpine, constatase Mary cu o iritare familiară, în timp ce privea în direcţia lui Lucy. Mai slabă şi îmbrăcată cu o rochie modernă, violet, ale cărei linii strâmte şi lungime mai scurtă îi scoteau în evidenţă noua siluetă, Lucy dispăruse să se aranjeze din nou în geamurile clădirii gării. Dumnezeule, cum putea fata asta să ajungă acolo unde dorea?! Mary aflase de la bucătăreasa familiei Warwick că Beatrice – o femeie extraordinară şi foarte greu de manipulat – nu mai ştia cum să-i facă faţă lui Lucy, care devenise de neat. Mai devreme, când părinţii lui Percy o luaseră în noul lor Packard strălucitor – Lucy se pieptăna pe bancheta din spate –, fosta ei colegă de cameră păruse încântată să o vadă în vechiul ei costum verde. – Arăţi minunat! strigase ea, când Mary îşi ridicase rochia lungă, ca să urce. Mereu mi-a plăcut cum îţi stă în costumul ăsta! – Şi lui Percy, spusese Beatrice de pe scaunul din faţă. Ce drăguţ din partea ta că

te-ai gândit să porţi ceva familiar pentru el, Mary Lamb. Pe aici s-au schimbat prea multe de când au plecat băieţii. Lucy tăcuse, însă Mary observase că se bosumflase, pentru că tocmai fusese pusă la punct. Mary îi era recunoscătoare lui Beatrice Warwick. Ştia că o respecta şi o iubea mai mult decât mama ei. Nu accepta să-i vorbească cineva de sus, îndeosebi o străină ale cărei planuri cu fiul ei erau mai limpezi decât lumina zilei. Mary o privea cu drag, aşa cum stătea impunătoare lângă soţul ei – în costum, cu mănuşi şi cu o pălărie neagră scumpă. Se îmbrăcase în haine de doliu în momentul în care băieţii plecaseră la război şi de atunci purta doar negru. Nu pentru că nu mai spera ca băieţii să se întoarcă vii, ci pentru că acela era felul ei de a protesta împotriva războiului şi a idioţeniei naţiunilor implicate într-o asemenea barbarie cu scopul de a-şi rezolva neînţelegerile. Spunea că purta haine de doliu pentru toţi fiii care nu avuseseră şansa să se întoarcă acasă. Pe peron, Mary şi-a îndreptat privirea de la Lucy la Abel DuMont. Judecând după expresia lui, putea spune că tatăl lui Ollie, văduv de când Ollie avea zece ani, îşi vedea deja cu tristeţe fiul coborând din tren în cârje. Vorbise deja cu mai mulţi chirurgi din Dallas să-i refacă pe cât posibil piciorul. Din compasiune pentru el, Mary şi-a strecurat mâna pe sub braţul lui, mănuşa ascunzându-i semnele muncii. Ridurile lui adânci s-au contractat într-un soi de zâmbet, iar el a bătut-o uşor pe mână. Mary spera că o iertase pentru că refuzase să poarte rochia frumoasă cu pelerină asortată, pe care o lăsase să atârne în dulap. O purtase la o prezentare de modă pentru magazinul DuMont. Ca recompensă pentru participare, toate tinerele care defilaseră pe podium, fete din oraş asemenea ei, primiseră rochiile pe care le îmbrăcaseră. Mary era sigură că prezentarea de modă fusese un nou şiretlic al lui Abel pentru a-i putea oferi o rochie potrivită pentru petrecerea organizată în cinstea întoarcerii băieţilor. Ea apreciase gestul, însă familia Toliver nu avea nevoie de milă. De departe, s-a auzit deodată şuieratul mult aşteptat al trenului. – Îl aud! a strigat cineva, iar mulţimea a început să se agite, mergând spre micul lor grup care se apropiase şi mai mult de capătul peronului. Mary îşi simţea inima gata să-i sară din piept când a auzit din nou fluierul, iar spirala subţire de fum s-a zărit în depărtare. Oare cât de mult se schimbase…

Percy Warwick, băiatul preferat al oraşului? Cu siguranţă, războiul îşi pusese amprenta. Oare avea aceeaşi dezinvoltură, acelaşi râs, aceeaşi încredere cu care privise întotdeauna viaţa? Oare mai dorea încă să se căsătorească cu ea? Chiar şi acum îi clocotea sângele-n vene când îşi amintea de ultimele lor clipe împreună, în acelaşi loc, cu mai bine de doi ani în urmă. O trăsese în braţele lui în faţa tuturor, o mică enclavă de intimitate în mijlocul mulţimii. Nu îl văzuse de prea multe ori de când o adusese acasă de la gară şi până când el plecase la tabăra de instrucţie a ofiţerilor sau în săptămâna dintre întoarcerea sa acasă şi plecarea peste ocean. Chiar dacă ea nu şi-ar fi petrecut zilele la plantaţie, iar serile citind registrele lui Miles, se îndoia că el ar fi încercat să o vadă. Îşi juca răbdător cărţile, era sigură de asta; aştepta ca ea să se plictisească de Somerset, spera ca, înainte de întoarcerea lui acasă, ea să fie copleşită de munca pe plantaţie. – Intenţia mea rămâne în picioare, Mary, îi spusese el în acea zi. Când vin acasă, vreau să ne căsătorim. – Niciodată, jurase ea, cu inima bătându-i atât de tare, încât era sigură că el o putea auzi. Nu dacă asta înseamnă să renunţ la Somerset. – Până atunci, o să te saturi de plantaţie. – Niciodată, Percy. Trebuie să accepţi asta. – Nu accept decât că vreau să ne căsătorim. – De ce? Îşi amintea de soarele care se reflecta în părul lui, de pielea lui foarte bronzată, de limpezimea ochilor săi. El îşi ţinea pălăria la subraţ. M-am gândit mai bine şi mi-am dat seama că între noi nu e decât… dorinţă fizică. Asta e, nu-i aşa? Cred că nici măcar nu mă placi. El râsese. – Ce legătură are plăcutul în toată treaba asta? Bineînţeles că există dorinţă, însă vreau să mă căsătoresc cu tine pentru că te iubesc. Te-am iubit toată viaţa, de când îmi zâmbeai de după barele pătuţului. Nu m-am gândit niciodată să mă căsătoresc cu altcineva. Ea îl ascultase neîncrezătoare. Percy… care putea avea orice fată dorea…

îndrăgostit dintotdeauna de ea? Cum de nu-şi dăduse seama? Retrăise acea clipă de mii de ori în cele douăzeci şi şase de luni ale absenţei lui… Îşi amintea cum îşi pusese din nou pălăria, îşi trecuse braţul în jurul taliei ei, o trăsese lângă el şi o sărutase… cum se despărţiseră orbiţi de dorinţă, înecându-se unul în ochii celuilalt. Îşi dădea seama de şocul pe care îl provocaseră în jur, de privirea uimită a fratelui ei, de sprâncenele ridicate ale lui Beatrice, de privirea întoarsă rapid în altă direcţie a lui Abel şi, în sfârşit, de zâmbetul resemnat al lui Ollie când se apropiase de ea, după ce Percy se dusese lângă părinţii săi. – Nu te îngrijora, Mary, spusese el cu o privire serioasă, din care strălucirea se stinsese. O să am grijă să se întoarcă acasă întreg. – Dragul meu Ollie… Îi rostise numele cu vocea tremurând. Abia atunci îşi dăduse seama de un lucru pe care fusese prea oarbă să îl vadă. Şi Ollie era îndrăgostit de ea. Acum se retrăgea din competiţie, lăsându-i câmp liber lui Percy. – Să ai grijă şi de tine, Ollie, spusese ea, îmbrăţişându-l strâns, prin uniforma deja prea strâmtă din cauza kilogramelor în plus pe care le adăugase cât fusese acasă în permisie. Gândindu-se acum la Ollie, era înfiorată de o bănuială pe care o avea încă de când sosise telegrama care îi informase despre rana lui. Cele câteva scrisori care urmaseră oferiseră puţine detalii. Familiile aflaseră doar că Percy şi Ollie fuseseră împreună în patrulă când grenada aterizase lângă ei. În orele întunecate ale nopţilor ei de insomnie, Mary se întrebase dacă nu cumva Ollie se sacrificase pentru Percy. O mânecă violet şi-a făcut loc pe lângă ea, iar Mary s-a întors exasperată către prietena ei. – Lucy, lasă-i pe soţii Warwick să fie primii care-şi îmbrăţişează fiul. Ochii albaştri ai lui Lucy s-au întunecat, iar fata i s-a adresat lui Mary vizibil ofensată: – Crezi că n-aş face asta, Mary Toliver? Dintre toţi, tu ar trebui să înţelegi cel mai bine ce simt pentru Percy.

– Nu cred că e cineva care nu înţelege ce simţi pentru Percy. – Ştii foarte bine ce vreau să spun. Lucy vorbea în şoaptă, ca să nu o audă familia Warwick. Poate că toţi ceilalţi îşi imaginează că eu am impresia că am şanse să fiu cu Percy, însă tu ştii că sunt conştientă de faptul că nu voi putea să-l am niciodată. Însă ce m-ar opri să-l iubesc, să mă rog pentru el, să mă bucur că a venit sănătos acasă, până se va îndrăgosti de altcineva? – Mândria? a sugerat Mary. Cum putea o femeie să se lase de bunăvoie pradă durerii fără nici un pic de orgoliu, ca un căţeluş care se întoarce fericit să i se dea şi al doilea şut? – Mândria? a chicotit Lucy. Asta e o prostie! Mândria nu e altceva decât un soi de închisoare ce-ţi îngrădeşte orizontul. Ai mare grijă la mândrie, draga mea! Ar putea să te distrugă. – Sosesc! Trenul încetinea, apropiindu-se de gară. Toate gâturile erau întinse în direcţia lui. Abel, strângându-şi pumnul în jurul bastonului, şi-a îndreptat solemn spatele. Mary simţea cum ochii i se înceţoşau şi o mâncau. Obrajii lui Jeremy Warwick erau deja scăldaţi de lacrimi, iar Beatrice a scos din mâneca neagră a rochiei o batistă mare, cu marginile de dantelă, şi a dus-o la gură. Dirijorul trupei a ridicat bagheta. Şeful de staţie stătea cu o atitudine impunătoare lângă locul unde urma să oprească trenul. – Îi văd! a strigat un bărbat care ajunsese lângă linie. Mary l-a recunoscut – era fermierul care îşi pierduse fiul cel mare în pădurea Belleau. Şi-a scos pălăria şi a început să facă semne cu mâna şi să strige la cei care se aplecau pe fereastra trenului. În acea clipă, Mary a simţit o dorinţă bruscă şi dureroasă ca mama ei să fi fost alături de ea, însă rămăsese acasă, o siluetă pierdută în imensitatea propriului pat. Lunga ei bătălie cu alcoolismul se încheiase, însă preţul plătit fusese mult prea mare. Doar timpul şi dorinţa de viaţă a mamei ei aveau să decidă ce urma să se întâmple. Poate că întoarcerea lui Miles avea s-o ajute. Poate venise chiar la timp pentru a o salva, iar ei puteau fi din nou o familie. Lucy ţipa în urechea ei. Trenul aproape se oprise, iar toţi cei de pe peron priveau către ferestrele deschise, căutând uniforme şi chipuri familiare, care zâmbeau la

rândul lor. Şeful de staţie a urcat în tren. – De ce nu coboară? a întrebat Lucy. – Poate că sunt pe culoar şi aşteaptă, a răspuns Beatrice. – Poate că Ben îi previne pe băieţi că îi aşteaptă o mulţime întreagă, a presupus Jeremy, referindu-se la şeful de staţie. – Sau poate că fiul meu are nevoie de ajutor, a adăugat Abel. Astfel de informaţii sunt transmise din timp. – Ben ne-ar fi anunţat, a răspuns Beatrice pe tonul ei raţional. – Unde naiba sunt? a scâncit Lucy în timp ce mulţimea în aşteptare se agita. Şeful de staţie a coborât pe peronul pe care urmau să apară şi soldaţii, ridicând mâinile către mulţime. – Atenţie toată lumea! Căpitanii Toliver, Warwick şi DuMont vor ieşi într-o clipă. Vă rog să vă daţi mai în spate şi să rămână doar familiile. Nu uitaţi că în tren mai sunt şi alţi pasageri. Vă rog să le faceţi loc să iasă din gară. – Pentru numele lui Dumnezeu, Ben, a izbucnit Beatrice. Taci şi adu-i pe băieţi! Şeful de staţie s-a înclinat şi a urcat din nou în tren. – Domnilor! a strigat el. Toţi şi-au ţinut preţ de o clipă respiraţia, apoi au izbucnit în urale când a coborât Percy. Trupa a început să cânte, iar familia Warwick şi Lucy au alergat spre el; însă el părea să caute din priviri pe altcineva. Mary a ridicat încet mâna, iar ochii lui s-au oprit asupra ei o clipă lungă, apoi a coborât treptele şi a dispărut. I-a zărit doar chipiul, însă imediat a fost acoperit de pălăria înaltă a lui Beatrice şi de trupul masiv al tatălui său. Biata Lucy ţopăia în jurul lor ca un pui alungat din cuib, fără să poată trece de bariera îmbrăţişărilor lor. Mary se simţea în culmea fericirii şi extrem de uşurată. Era viu… era sănătos… era întreg. Era acasă.

După un alt minut de amuţire generală, a apărut şi Ollie, cu acelaşi zâmbet larg. Mary şi-a dus la gură degetele înmănuşate. Lângă ea, Abel a scos un ţipăt surd: – Dumnezeule, i-au amputat piciorul!

Capitolul 13

Miles l-a urmat imediat, coborând pe peron cu privirea unui om care vede lumina soarelui după ce a stat mult timp închis sub pământ. Mary şi Abel se holbau fără să scoată o vorbă. Ollie a făcut un semn cu o cârjă către mulţimea care tăcuse brusc, apoi a coborât fără dificultate scările, cu veselia lui obişnuită. Cracul drept al pantalonilor săi fusese ridicat şi prins la genunchi, lăsând cealaltă jumătate să atârne ca un burduf gol. Şocat, slab, cu chipul palid ca o fantomă, Miles a coborât în spatele lui cu bagajele, atent să nu se împiedice. Încercând să-şi păstreze calmul, Abel i-a oferit braţul lui Mary şi au mers împreună să-şi întâmpine fiul, respectiv fratele. – Miles? a spus Mary pe un ton nesigur, întrebându-se dacă avea să-i permită săl îmbrăţişeze. El a privit-o impasibil. – Mary? Tu eşti? Dumnezeule, ce frumoasă eşti! Cred că şi eu sunt, nu-i aşa? A zâmbit, cu o vagă urmă a vechii sale ironii, scoţând la iveală dinţii care începă să i se strice. Unde e mama? – Acasă. Abia aşteaptă să te vadă, Miles. Şi eu abia aşteptam să te văd. Simţea cum îi tremura bărbia, iar ochii i se umpleau de lacrimi. Miles a lăsat bagajele şi şi-a întins braţele. – Vino şi îmbrăţişează-ţi fratele! Ea l-a strâns în braţe, îngrozită de cât de slab era. – Eşti numai piele şi os, a suspinat ea. Sassie va trebui să-şi dea silinţa să te îngraşe.

– Cum e Sassie? Dacă ar fi ales să spună adevărul, ar fi zis: „Obosită, Miles. Obosită după ce a îngrijit-o pe mama, după ce a avut singură grijă de casă, după ce s-a străduit să ne pună pe masă hrană din cămara noastră săracă.“ Însă bătălia lui fusese mai grea decât a lor. – La fel, a spus ea. Puţin mai în vârstă. S-a mai ofilit. – Şi mama? – Din păcate, la fel. O să îţi spun după ce plecăm de aici. A auzit un foşnet în spatele ei. – Salut, Mary Lamb. Era Ollie, atât de la fel şi totuşi atât de schimbat! La fel ca la ceilalţi, uniforma atârna pe el, însă strălucirea din ochii lui rămăsese aceeaşi. Tatăl lui, care îl ajutase să ajungă acolo, s-a întors către Miles şi l-a îmbrăţişat cu un oftat. – Dragul meu Ollie, a spus Mary, cu ochii în lacrimi, aplecându-se să îl sărute uşor. Bine ai venit! Pe chipul lui a apărut un zâmbet. – Pentru asta a meritat să mă întorc. Eşti mult mai frumoasă decât îmi aminteam eu. Nu-i aşa, Miles? – Şi eu am spus acelaşi lucru, a aprobat fratele ei, cu vocea înmuiată de întâmpinarea plină de emoţie a lui Abel. Dacă n-aş cunoaşte-o pe Mary, m-aş îngrijora că i s-ar urca laudele la cap. – Face parte din farmecul ei, a spus Ollie. În timp ce Miles îi arăta lui Abel bagajul fiului său, el i-a luat mâna şi i-a strâns-o cu drag. – Mulţumesc pentru scrisori. – Au ajuns la tine? – Patru dintre ele, da. Percy a fost foarte gelos că mi le-ai trimis mie, însă l-am

lăsat să fiarbă. I-a prins bine. – Erau pentru voi toţi, sunt sigură că şi-a dat seama de asta. Am fost prea lipsită de patriotism că nu v-am scris la fiecare? – Nu! A primit o mulţime de scrisori de la alte fete. – Da? Peste capul lui îl vedea pe Percy, care se chinuia să scape din braţele lui Lucy, cu trupul înalt încovoiat ca să ajungă la nivelul ei. – Însă el aştepta scrisorile tale, i-a mărturisit Ollie la ureche. Când i-a auzit vocea, ea i-a studiat chipul, căutând o confirmare a temerilor ei. – Ollie? Sper că nu ai făcut vreun gest absurd de sacrificiu pentru mine şi Percy. Însă un alt gând i-a venit imediat în mine: „Dumnezeule, dar dacă nu…?“ – Cum aş fi putut să fac ceva atât de prostesc şi să mă sacrific pentru tine şi Percy? a răspuns el, lovindu-i uşor gropiţa din bărbie. – E rândul meu, Ollie, a spus Percy din spatele lui, iar Mary şi-a simţit picioarele moi ca macaroanele fierte. – E toată a ta, a răspuns Ollie şi a plecat în cârje, cu un zâmbet slab şi cu regretul cuiva care fusese nevoit să înapoieze o comoară. Ea repetase scena întoarcerii lui acasă la fel de des pe cât o rememorase pe cea în care se despărţiseră… Ce urma să spună, cum avea să se poarte… Toţi aveau să se uite la ei, aşteptând o dramă romantică, însă nu intenţiona să dea nimănui motiv de bârfă şi nici lui Percy vreo speranţă, presupunând că el avea să se arate în continuare interesat de ea. Însă acum, că erau faţă în faţă, discursul pe care şi-l pregătise cu atâta atenţie şi comportamentul pe care îl exersase de nenumărate ori se risipiseră ca păpădia suflată de vânt. Fără să se gândească, a întins mâna, nu ca să i-o strângă pe a lui, ci ca să-i atingă obrajii aspriţi de război. – Salut, Percy, a spus ea, singurele cuvinte pe care uşurarea şi fericirea resimţite i-au permis să le rostească.

– Salut, Ţiganco! Stătea lângă ea cu dezinvoltura lui obişnuită, cu mâinile în buzunarele pantalonilor, privind-o ca şi cum ar fi fost un vin rar, care trebuie sorbit, nu înghiţit. De ce nu mi-ai scris? – Eu… eu… Vedea că ceilalţi începeau să se îndepărteze de ei; Ollie şchiopăta alături de tatăl lui, încercând să o împiedice pe Lucy să-i deranjeze, iar Miles se dusese să-i salute pe Jeremy şi pe Beatrice. – Mi-a fost teamă, a răspuns ea. Ştia că asta era prima întrebare pe care avea să io pună şi se hotărâse să-i spună adevărul. – Teamă? – Nu am putut să scriu ceea ce doreai tu să citeşti. Erai la război. Mi-a fost teamă că scrisorile mele te-ar fi dezamăgit mai mult decât lipsa lor. – Ai crezut greşit. – Da, sunt sigură, a aprobat ea ruşinată. Orice scrisoare de acasă primită în mijlocul ororilor prin care treceau era mai bună decât nimic. A întins timid mâna şi i-a atins falca lăsată. Ai slăbit foarte mult. – Toţi am slăbit, a replicat el. – Da, a spus ea înţelegătoare. „Şi-au pierdut însăşi esenţa lor, inocenţa“, se gândea ea. Vedea asta pe chipurile lor tinere deja îmbătrânite, familiare şi străine în acelaşi timp. În oglindă, în fiecare dimineaţă înainte de a începe altă zi pe plantaţie, vedea această pierdere la ea însăşi. Şi-a retras mâna, observând că el nu reacţionează în nici un fel. – Percy, chiar dacă nu ai primit scrisori de la mine, ai primit rugăciunile mele. Sunt foarte fericită că mi-au fost ascultate. Nu reuşea să-şi dezlipească privirea de pe chipul lui. El nu o atinsese încă, ci doar stătea acolo în picioare, cu o siguranţă care o neliniştea. – Au fost ascultate cu costul piciorului lui Ollie.

Ea şi-a acoperit gura, îngrozită. – Vrei să spui că…? – Acea grenadă a nemţilor era pentru mine. El mi-a salvat viaţa. Înainte ca ea să poată spună ceva, Miles şi-a făcut apariţia încruntat. – Mary, când plecăm? Vreau să ajungem acasă şi să o văd pe mama. – Iar băieţilor le-ar prinde bine un pui de somn, a adăugat Percy. Nici unul nu a dormit în tren. – Dacă ai observat asta înseamnă că nici tu nu ai dormit, a spus Miles, lovindu-l uşor în umăr. Uimită de destăinuirea lui Percy, Mary a privit confuză către mulţimea care îi aştepta să plece şi a văzut-o pe Beatrice îndreptându-se către ei ca o pasăre mare şi neagră. Lucy o urma în penajul ei strălucitor, iar Jeremy venea cu braţele pline de flori oferite de lume în semn de bun venit. – Am venit cu familia Warwick, Miles, a reuşit Mary să explice, conştientă că Percy încă o privea tăcut. Beatrice ne va spune cum putem ajunge acasă. – E exact aşa cum mă aşteptam, a anunţat Beatrice iritată. I-am spus primarului Harper că parada trebuie programată pentru altă zi, după ce ne mai liniştim, însă voia să-i scutească pe toţi aceşti oameni de o a doua excursie în oraş. Abel vrea să-l ducă pe Ollie acasă. Bietul băiat e obosit mort. – La fel şi Miles, a spus Mary. Şi vrea să o vadă pe mama. – Nu încăpem toţi în Packard, a subliniat Lucy, lipindu-se de Percy şi aruncândui o privire piezişă lui Mary. – Cu toţii ştim asta, Lucy, i-a replicat Beatrice cu glas tăios. Miles, dragule, tu şi Mary mergeţi cu Abel, şi ne întâlnim acasă la ora patru, să plecăm cu toţii în oraş. Să sperăm că băieţii vor avea suficient timp să se odihnească. Toţi au aprobat, apoi au strâns bagajele şi le-au încărcat în maşină. Beatrice a luat florile din braţele soţului ei şi i-a aruncat o parte din ele lui Lucy.

– Fii drăguţă şi ajută-mă să duc astea la maşină, Lucy, a spus ea. – Dar eu… Lucy protesta printre gladiolele care îi acopereau chipul. – Acum, dacă eşti amabilă, a insistat Beatrice, făcând cu ochiul peste umăr către fiul ei şi către Mary, în timp ce o conducea pe Lucy. Rămaşi singuri, Percy şi-a scos mâinile din buzunare şi i-a cuprins umerii. – Diseară vă duc eu acasă pe tine şi pe Miles, după ce se termină agitaţia, a spus el. Vreau să stăm neapărat de vorbă. Nu-mi refuza asta, Mary! – Bine, a şoptit ea, aproape ameţită de sângele care-i zvâcnea în cap. El a zâmbit pentru prima dată de când se întorsese. – Asta-i fata mea, a spus el lovindu-i uşor gropiţa din bărbie, apoi s-a dus după părinţii lui şi după Lucy la Packard.

Capitolul 14

Mary a rămas să aştepte în salon, în timp ce Miles a urcat scările în camera mamei lui. Cu braţele strânse în jurul trupului – un gest ce-i devenise caracteristic în situaţii disperate –, stătea în faţa unei uşi ample care dădea către ceea ce fusese cândva o grădină superbă de trandafiri. Doar câteva tufe scăpaseră de atacurile nemiloase ale mamei lor, petrecute mai multe nopţi la rând după citirea testamentului. Cei mai mulţi trandafiri fuseseră distruşi cu ranga, când toată lumea din casă dormea. Toby găsise a doua zi dimineaţa florile roşii şi albe rupte şi tulpinile zdrobite şi căutase arma, temându-se că stăpâna lor ar fi fost în stare să îi aplice acelaşi tratament şi fiicei sale, în timp ce dormea. Tufele de trandafiri nu fuseseră replantate, iar în locul lor crescă ierburi, ascunse de stradă de un spalier ce avea nevoie de un strat nou de vopsea albă. Doar câţiva trandafiri mai înfloreau curajos pe lujerii fusiformi în acel sfârşit de anotimp. În casă nu mai era nici un strop de alcool. Lui Mary îi părea rău că nu se gândise să îi ceară lui Toby să cumpere o sticlă de şampanie pentru întoarcerea fratelui ei. Desigur, ar fi trebuit să o ţină departe de mama lor, însă ei doi ar fi putut sărbători în linişte în salon. Nu că ar fi fost prea multe de sărbătorit. Fratele ei era un om bolnav şi arţăgos, chiar mai străin decât înainte să plece. În drum spre casă, stătuse într-o linişte încărcată de resentimente, întreruptă doar de câteva accese de tuse în batistă. După ce ajunsese, îşi lăsase la uşă valizele, de parcă n-avea de gând să rămână, ci doar se oprise în trecere să-şi vadă mama, înainte să plece din nou la război. O îmbrăţişase cu drag pe Sassie, însă lăsase mâncarea pe care aceasta i-o pregătise să se răcească pe masa aranjată cu cele mai bune farfurii şi tacâmuri. – Nu am poftă să mănânc, spusese el. O să mănânc un sendviş mai târziu, în camera mea. Iar bietul, dragul de Ollie! Veselia pe care o afişase în mulţime se evaporase

după ce se urcase în noul Cadillac al tatălui său, unul dintre primele fabricate de Henry Ford. Abel adusese maşina elegantă ca un cadou de bun venit, însă Ollie nu putea conduce cu piciorul drept lipsă. Abel nu-şi revenise încă din şoc. Un bătrân condusese grupul la Cadillac, care era parcat lângă Packard, printre alte maşini mai puţini moderne din Howbutker. Apoi mai era Percy. Îi datora viaţa lui Ollie. Oare Percy ştia ce promisiune îi făcuse Ollie? Oare se sacrificase în folosul lor? Cei doi erau mai apropiaţi decât fraţii. Poate că Ollie reacţionase din instinct, din dragoste pentru cel mai bun prieten al său, fără nici o legătură cu jurământul pe care i-l făcuse ei. Însă dacă Ollie chiar îl salvase pe Percy de dragul lor, care era obligaţia ei în faţa amândurora? Sigur avea să înţeleagă mai bine situaţia în acea seară, când ea şi Percy urmau să vorbească, însă primise deja răspuns la întrebarea cea mai importantă. Sentimentele lui Percy pentru ea nu se schimbaseră. Cum, de altfel, nu se schimbaseră nici ale ei pentru el. Ba chiar se intensificaseră cât timp fusese departe. Se trezea în fiecare dimineaţă cu gândul la el, iar noaptea mergea la culcare îngrijorată pentru siguranţa lui. Existaseră momente când se trezise dintr-un coşmar în care se întâmplase cea mai mare spaimă a ei, mai cruntă chiar decât să piardă plantaţia. Visa că Percy fusese ucis. Nu ştia ce să facă. Percy se aştepta să se fi plictisit deja de Somerset, însă ea era mai hotărâtă ca oricând să aibă grijă de plantaţie. Pentru numele lui Dumnezeu, merita acea răsplată pentru toate sacrificiile sale. După ce fratele ei plecase, numindu-l pe Emmitt Waithe tutore în absenţa lui, îl concediase pe Jethro Smart, supraveghetorul pe care Miles îl angajase să îl înlocuiască pe Len Deeter, şi preluase treaba lui, lucrând uneori câte optsprezece ore pe zi. Cu sprijinul lui Emmitt şi sub stricta ei supraveghere, Somerset începuse să prospere. Profiturile îi permiseseră să crească rata stabilită pentru plata ipotecii, făcând posibilă achitarea datoriei cu câţiva ani înainte de data impusă în contractul cu banca. Într-adevăr, nu le rămăseseră bani de cheltuit pentru lucruri minore. Era sigură că Miles avea să se supere din cauza stării proaste în care se afla casa, însă ziua în care aveau să-şi modernizeze locuinţa şi să înlocuiască trăsura cu o maşină se apropia. De asemenea, dacă sănătatea mamei lor nu necesita alte tratamente scumpe şi

dacă recolta era la fel de bogată pe cât se prevăzuse, mai rămâneau bani pe care să-i investească în pământ pentru a-l face mai productiv. Pentru că războiul se terminase, industria şi ştiinţa se orientau acum spre nevoile fermierilor. Se încercau noi metode de cultivare. Pe piaţă apără echipamente mai eficiente, seminţe îmbunătăţite şi o substanţă nouă pentru combaterea insectelor distrugătoare, denumită insecticid. Somerset putea beneficia de toate astea imediat ce ipoteca era plătită. Cum ar fi putut oare Percy să se potrivească planurilor ei? Oare era dispus să o accepte şi pe ea, şi Somerset? Experienţa războiului îi înmuiase sau îi asprise viziunea despre împărţitul soţiei cu o afacere riscantă, axată pe o plantaţie de bumbac? Curând, el împlinea douăzeci şi cinci de ani. Avea să-şi dorească să se aşeze la casa lui, să aibă copii, să se ocupe de afacerea familiei. Şi ea dorea asta, mai mult decât orice pe lume. Însă nu cu preţul plantaţiei Somerset. Nu ar fi putut renunţa niciodată la plantaţie. Ar fi însemnat să-şi trădeze tatăl, bunicul şi pe toţi Toliverii de dinainte, care au smuls pământul din pădure, au muncit din greu, s-au sacrificat şi au murit pentru miile de acri. Sub nici o formă nu avea să sacrifice Somerset de dragul mândriei lui Percy! Însă… îl iubea. Era un ghimpe în coasta ei pe care nu îl putea însă smulge, oricât ar fi încercat. Îl dorea, avea nevoie de el. Nu mai exista nici o îndoială. El nu mai voia să aştepte, iar ea nu avea încredere în puterea ei de a-i rezista. – Arată rău. Mary a tresărit lângă fereastră. – Îmi pare rău. Nu am vrut să te sperii. Miles a intrat în cameră, gârbovit, cu mâinile băgate adânc în buzunarele pantalonilor prea largi. Se schimbase în haine civile şi privea prin salon cu aerul unei persoane aflate într-o sală de aşteptare, care nu ştie sigur unde să se aşeze. Mama arată foarte rău. Locul ăla unde ai trimis-o a terminat-o. Mary era indignată. – De fapt, arăta chiar bine când a părăsit sanatoriul, a spus ea, străduindu-se să-şi păstreze calmul. Emmitt credea că îşi revenise destul de mult, însă a răcit în tren pe drumul de întoarcere din Denver şi a făcut pneumonie. Asta i-a pus capac.

– Spune că ai trimis-o la sanatoriu în Denver ca să nu-ţi stea în drum în timpul recoltei de anul trecut. – Ah, Miles, nu este adevărat! A ridicat vocea, furioasă. Avea nevoie de ajutor specializat ca să-şi revină. Nu-ţi dai seama ce era în stare să facă pentru o sticlă. Era atât de agresivă cu îngrijitorii pe care îi angajasem, încât nici unul dintre ei nu voia să rămână, iar Sassie era epuizată. – Dar tu? Tu unde erai? – Ştii foarte bine unde eram. Trebuia să mă ocup de recoltă. Ştii ce înseamnă să istrezi o plantaţie. Este o treabă de care trebuie să te ocupi zi de zi, de dimineaţă până seara, un an întreg. Privirea lui Miles era tăioasă. – Nu trebuie să fie aşa. Dacă pământul ăla ar fi fost vândut când a murit tata, nu s-ar mai fi întâmplat nimic din toate astea. Mary s-a abţinut să-i răspundă, însă a simţit că o trec fiorii. Refuza să îşi imagineze cum ar fi stat lucrurile în acel caz. A ridicat un vas de argint de pe tavă. – Vrei o ceaşcă de cafea? Şi uite şi turtă dulce! Sassie a făcut-o special pentru tine. – Nu, mulţumesc. Spune-mi despre mama. Crezi că îşi va mai reveni vreodată? – Încă nu este ceea ce ei numesc un alcoolic recuperat. Mary a sorbit din cafeaua fierbinte ca să-şi înmoaie gâtul uscat. Încă tânjeşte după alcool, şi noi am fost avertizaţi… – Noi? – Eu şi Emmitt Waithe. M-a ajutat să fac faţă situaţiei. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără el. El a găsit sanatoriul pentru mama. A mers cu mine cu trenul până la Denver şi m-a ajutat să o aduc acasă. – Asta pentru că se simţea vinovat.

– Nu, a făcut-o din compasiune. Mary se chinuia să nu-şi piardă răbdarea în încercarea de a-l apăra pe avocat. Ni s-a spus că mama trebuie ţinută sub supraveghere ani de zile înainte să poată pleca singură pe unde vrea. Stai jos, Miles, să vorbim. Sau preferi să mergi în camera ta să te odihneşti un pic? – Hai să vorbim! S-a trântit pe canapea şi şi-a lăsat mâinile să atârne între genunchii osoşi, cu capul în jos. După o clipă, a spus: Mi-a cerut ceva de băut. – Ah, Miles, nu… Mary nu se gândise că mama lor ar încerca să facă rost de băutură de la Miles. Dacă se gândea mai bine, începea să înţeleagă. De când aflase de sosirea lui Miles, mama lor se mai îmbujorase, ochii i se luminaseră, ca şi când ar fi ascuns un secret. Mary se gândea că schimbarea bruscă se datora întoarcerii acasă a fiului ei, însă acum îşi dăduse seama că, de fapt, îl aştepta pentru a-i face rost de băutură. – Ce i-ai spus? Şi-a privit fratele îngrijorată. Miles fusese întotdeauna la cheremul mamei lor. – I-am spus că nu se poate, bineînţeles. – Şi ce a făcut? Miles şi-a trecut mâna prin părul fin şi lipsit de strălucire, lăsând mătreaţa să cadă ca nişte fire de praf în lumina soarelui de toamnă ce se strecura printre obloane. – Nu a făcut crize, dacă la asta te referi. Măcar a depăşit acel stadiu. Părea o păpuşă golită de măruntaie, atâta tot. Mary s-a aşezat lângă el. – Am crezut că îşi revenea pentru că veneai tu acasă, nu pentru sticla pe care spera să i-o aduci. – Eh, uite că nu am fost eu motivul, a zis Miles pe un ton arţăgos. Şi-a unit palmele şi a privit în podea.

Mary i-a pus o mână pe umăr. – Ce s-a întâmplat, Miles? Pari foarte dezamăgit. Nu eşti fericit să fii acasă? El s-a ridicat brusc şi şi-a băgat mâinile în buzunare, apoi a început să se plimbe agitat prin cameră, cu umerii lăsaţi. Mary ştia că se chinuia să îi spună ceva. – Nu rămân, a zis el în cele din urmă. Vreau să mă întorc în Franţa. Acolo e o asistentă medicală, o femeie care mi-a redat sănătatea, atât cât a rămas din ea. Accesul de tuse i-a întrerupt vorbele. După ce şi-a revenit, a privit-o în ochi pe sora lui. Plămânii mei sunt terminaţi, Mary Lamb, şi nu ştiu cât timp mi-a mai rămas. – Miles, dragul meu… A ridicat mâna. – Nu mă vait. Ştii că nu sunt genul ăsta de persoană. Pur şi simplu, îţi spun adevărul. Vreau să petrec alături de Marietta timpul care mi-a mai rămas. Şi mai e ceva. Am devenit… comunist. – Miles! Mary a sărit în sus. Nu se poate! A fost surprinsă de cât de profundă îi era disperarea. Nu era nimic neobişnuit. Fratele ei încerca toate noile tendinţe politice care apăreau, apoi renunţa la ele când apăreau următoarele. Însă un Toliver… comunist! – Ştiam că asta va fi reacţia ta, a spus Miles, şi ştiu că o să crezi că şi asta e doar o altă cauză de-a mea, însă te înşeli. Revolta bolşevică este cea mai mare revoluţie din istoria omenirii. O să facă pentru lumea asta mult mai mult decât… – Ah, opreşte-te! Opreşte-te! Mary şi-a acoperit urechile. Nu vreau să mai aud în casa asta nici un cuvânt în apărarea unui sistem politic mai însetat de sânge decât cel pe care l-a înlocuit. Comunist! Nu-şi putea ascunde dezgustul. Iar Marietta asta? Are aceleaşi iluzii politice? – E membră a Partidului Comunist. – Ah, Dumnezeule mare! Mary şi-a întors îngrijorată privirea. Adică… vrei să spui că te întorci în Franţa ca să devii comunist?

– Vreau să mă întorc în Franţa ca să mă căsătoresc cu Marietta. Comunist sunt deja. – Adu-o aici! – Nu. Climatul politic de acolo e mai favorabil comunismului. – Ah, înţeleg… Mary a lăsat aluzia în aer. Dar mama? Mă bazam pe tine să mă ajuţi, să poată sta şi Sassie liniştită. Ea, Toby şi Beatrice sunt singurii pe care îi primeşte în camera ei. Pe mine nu mă ă. – Nu are nevoie de mine în starea în care e. Nu visează la altceva decât la sticlă, Mary. Nici tu nu ai nevoie. Sunt sigur că plantaţia nu a fost atât de prosperă de când a murit tata. Probabil l-ai pus pe fiecare prostănac de pe aici să culeagă zilnic câte un balot. Şi cred că vei vrea să scapi de mine ca să nu stric lucrurile. Ea nu era îngrijorată că el ar putea să intervină în felul eficient în care istra ea plantaţia. Ea şi Emmitt aveau să se asigure de asta. – Nu Somerset are nevoie de tine. Eu şi mama avem. Trebuie să redevenim o familie. – Plec, Mary. Fratele ei a privit-o în ochi, cu o expresie hotărâtă. Eu acum mă gândesc la Marietta şi la mine. Am venit acasă doar ca să mă asigur că băieţii ajung cu bine şi să vă văd pentru ultima oară pe tine şi pe mama. Ochii lui Mary s-au umplut de lacrimi de dezamăgire. De unde căpătase Miles această fascinaţie pentru cauze politice atât de îndepărtate de stilul de viaţă în care fusese crescut şi educat? Poate că familia şi prietenii lui i-ar fi luat convingerile în serios dacă nu şi le-ar fi schimbat permanent. Însă de data asta aveau să-l piardă pentru totdeauna. Nu îl vedea în stare să se mai întoarcă vreodată dacă traversa din nou oceanul. Cumva, trebuia să-l facă să rămână până când îi trecea această nouă înflăcărare, iar Percy şi Ollie puteau să-l convingă să se răzgândească. Ea şi-a trecut degetele peste chipul lui nebărbierit. – Măcar rămâi până te mai înzdrăveneşti! Lasă-ne să petrecem mai mult timp cu tine.

Miles i-a prins mâna şi, ridicându-i-o şi pe cealaltă, i le-a întors să le examineze. – Cât de muncite sunt mâinile astea încă de pe acum! Mary… Mary… Vocea lui s-a înmuiat, trădându-i o grijă pe care ea n-o mai simţise de ani de zile la el. Dacă eşti deşteaptă, te căsătoreşti cu Percy. E cea mai bună partidă din Texas şi e nebun după tine. Însă nu cred că eşti deşteaptă, nu aşa cum ar trebui să fie o femeie. O femeie deşteaptă ştie ce e important pentru ea. Oare ce bucurie ţi-ar putea aduce o recoltă îmbelşugată dacă nu te întorci acasă la cel pe care îl iubeşti? Nu, tu o să-ţi asculţi inima de cultivator, care îţi spune că îi poţi avea şi pe Percy, şi plantaţia. Nu poţi, Mary. Mândria lui Percy n-o să-ţi permită asta. Ea şi-a retras mâinile jupuite şi roşii şi le-a îndesat în buzunarele fustei. Faţa ei ardea. – De ce trebuie să mă sacrific eu? De ce nu renunţă Percy la ce îi e drag? Miles s-a încruntat. – Pentru că şi el e prost. Dar eu nu sunt. De aceea o să merg înapoi la Marietta. S-a întors cu spatele la ea şi s-a îndepărtat, aşa cum făcea după fiecare ceartă a lor. La uşă, a privit-o peste umăr. Când mergi la familia Warwick, spune-le tuturor că nu o să vin. Nu vreau să iau parte la toată acea fanfaronadă patriotică pe care a plănuit-o primarul.

Capitolul 15

Mary a rămas în salon mult timp după plecarea lui Miles. Dumnezeule, era obosită până în măduva oaselor şi tristă până în adâncul sufletului. Se întreba ce ar spune tatăl ei dacă şi-ar vedea familia acum, împărţită, fiecare membru pierdut pentru ceilalţi, fără speranţa de a se regăsi vreodată… Şi toate astea pentru că soţia şi fiul său nu pută înţelege importanţa pe care o avea Somerset în păstrarea moştenirii lor. Miles nu a dat de bunăvoie nici o informaţie despre rănirea lui Ollie. Mary şi-a dat seama că nu ceruse detalii pentru că nu dorea să afle prea multe. Nu voia să afle niciodată… motivul pentru care se hotărâse să nu discute singură cu Percy în acea noapte. În momentul acela, nu îşi dorea decât să se piardă în braţele lui şi să-l lase să-i demonstreze că, în sfârşit, se întorsese acasă. Însă Miles avea dreptate. Mândria nu avea să-l lase niciodată pe Percy să se însoare cu o femeie care servea la doi stăpâni. Nu putea fi sigură de atitudinea lui decât după ce vorbeau. Însă nu în noaptea aceea. Era prea obosită, prea singură, prea vulnerabilă în nevoia ei de el, ca să rişte să îl vadă tocmai atunci. Ar fi fost în stare să accepte. Aştepta momentul potrivit ca să trimită la familia Warwick un mesaj prin care să anunţe că Miles nu se simţea în stare să sărbătorească şi că se retrăgeau devreme. Lucy avea să fie încântată de absenţa ei. La reacţia lui Percy nu îndrăznea să se gândească. Mai târziu, în timp ce stătea trează, întinsă în patul din camera ei, a ascultat sunetele îndepărtate ale muzicii de petrecere, urletele claxoanelor şi zgomotul produs de artificii, care răzbăteau din centrul oraşului. La scurt timp după aceea, a coborât în cămaşă de noapte în salonaşul din faţă, ca să audă sunetele maşinilor care se întorceau de la festivităţi. Ar trebui să fie trei dacă Percy conducea maşina Pierce-Arrow pe care tatăl lui o scosese din garaj. La ora unsprezece a auzit prima maşină, apoi pe a doua, trecând pe Houston Avenue. Trăgând cu ochiul prin obloane, a zărit Cadillacul lui Abel, iar un minut mai târziu – Packardul. Când strada s-a cufundat din nou în linişte, a treia maşină a luat curba pe aleea familiei Toliver şi s-a oprit în faţa verandei. Inima a început să-i bată nebuneşte.

Ea stătea lângă ferestrele camerei întunecate, cu auzul încordat. Simplul sunet al uşii unei maşini care se închidea avea o implicaţie sexuală, tăcută, dar fermă, sugerând un bărbat hotărât, dar care nu se grăbea. Auzise clinchetul slab al cheilor şi zgomotul uşor de paşi pe frunzele căzute; simţea că murea de nerăbdare să-l vadă pe Percy ieşind din umbră în lumina lunii de octombrie. Momentul era la fel de devastator pe cât se temuse ea că avea să fie. Lumina lunii îl reflecta în toată splendoarea sa. Cădea pe părul său blond şi pe umerii laţi, scoşi în evidenţă de costumul nou, de culoare închisă; pe butonii strălucitori ai cămăşii şi pe ultima invenţie în moda ceasurilor pentru bărbaţi – un ceas de mână; pe luciul pantofilor făcuţi manual… Un prinţ venit la o sărmană. Când s-a apropiat de verandă, s-a oprit. – Ce e? l-a auzit ea strigând, apoi a tras cu ochiul şi l-a văzut urcând câte două trepte odată. A auzit fâşâitul biletului pe care i-l lăsase la uşă şi l-a privit cum se ducea să-l citească sub lampa de afară, pe care ea o lăsase aprinsă. El a făcut un pas înapoi şi a privit înfricoşat către fereastra la care se afla ea, acoperindu-şi gura cu mâna. – La naiba, Mary! Cum ai putut să-mi faci asta? a întrebat el cu o voce aspră, vorbind înspre fereastră, înnebunit de furie şi de dezamăgire. Ştii cât de mult am vrut să te văd, că nu am aşteptat altceva decât să te văd. Ai spus că n-o să-mi refuzi asta, la naiba! A mototolit biletul în mână şi s-a îndreptat către fereastră. Mary, vino aici! Ştiu că eşti acolo, la naiba! A apucat cadrul ferestrei cu mâna şi s-a aplecat în faţă, aşteptând un răspuns. Mary nu îndrăznea să se mişte şi se întreba cum de nu îi auzea bătaia inimii, căci era la doar câţiva centimetri distanţă de capul său blond. Ea a închis ochii la vederea acelei privelişti dragi, ducând pumnul la gură ca să reziste dorinţei de a deschide uşa şi de a se arunca în braţele lui. – Bine, a spus el, sărind în picioare. Ea reuşi să vadă hotărârea care-i lucea în ochi. Poate că în seara asta nu e momentul potrivit pentru noi, dar mâine va fi. Ne vom vedea atunci. Aşteaptă-mă! Mary a rămas nemişcată până când lumina farurilor s-a pierdut pe şosea; apoi a respirat adânc. Perfect. Mâine avea să fie o zi mai bună. Amândoi aveau să fie mai puţin emoţionaţi, mai relaxaţi. O să-i spună lui Sassie să-l invite la cafea

după-amiază, iar ea avea să se întoarcă mai devreme de la plantaţie, avea să se aranjeze şi să-şi îngrijească mâinile inestetice. Atunci avea să fie pregătită să îl vadă. S-a trezit devreme, astfel că la şapte dimineaţa era deja pe câmp alături de arendaşi. Făceau o ultimă inspecţie printre brazde, culegând ultimele capsule de bumbac înainte să înceapă ploile de iarnă. Mary golea sacii de bumbac în vagonul care urma să transporte recolta zilei la punctul de cântărire, când unul dintre arendaşii ei a bătut-o pe umăr. – Domnişoară Mary, a venit cineva să vă vadă. Şi-a dus palma la frunte să se ferească de soare şi a privit în direcţia în care-i arăta bărbatul. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. „Ah, Dumnezeule, nu…“ Percy, cu sacoul de la costum descheiat, se îndrepta către ea printre şirurile de bumbac recoltat. Obrajii ei ardeau. Acum nu mai avea nici o speranţă: o prinsese când arăta cel mai rău, ceea ce punea plantaţia într-o lumină foarte proastă. Resemnată, şi-a scos pălăria cu boruri mari, şi-a şters sudoarea de pe frunte cu mâneca şi s-a dus să-l întâmpine. El s-a oprit şi a aşteptat. „Tipic bărbătesc“, se gândea ea iritată, aşteptându-se săl vadă cu mâinile în şold şi dezgustat de felul în care arăta. Însă el nu a făcut nimic din toate astea. Şi-a băgat mâinile în buzunare, iar chipul său era la fel de lipsit de expresie precum o tablă la începutul unei zile de şcoală. Dar cum de nu gândea ca orice alt bărbat? Ea era îmbrăcată într-un pulover vechi al tatălui ei, cu mânecile suflecate, şi într-o pereche de pantaloni largi şi pătaţi, băgaţi în cizmele roase de vreme. Pălăria era un riu recent, pe care şi-l luase când îşi dăduse seama că pielea ei se înnegrea prea mult, iar băieţii aveau să vină curând acasă. Mănuşile mai mult o încurcau când culegea bumbacul, aşa că le aruncase. Îşi legase părul la spate cu o fâşie de piele, iar chipul şi braţele îi erau murdare de noroi. În ochii lui apărea, probabil, asemenea femeilor nomade care veneau de multe ori să cerşească la uşa din spate. Ea s-a oprit la câţiva metri de locul în care stătea el, îmbrăcat în costumul lui imaculat, conştient că toţi se opriseră din cules şi îl priveau, întrebându-se, după cum dădea de înţeles expresia lor uimită, ce căuta acolo domnul Percy de la Compania de Cherestea Warwick. Percy a vorbit primul. – Dumnezeule, Mary, eşti plină de graţie!

Ea şi-a înălţat bărbia. – Nu ştiam că ironia face parte din arsenalul tău verbal. – Sunt destul de multe lucruri despre mine pe care nu le cunoşti. Ochii lui ardeau de furie. De ce nu mi-ai deschis uşa noaptea trecută? – Am crezut că biletul meu a fost explicit. – Acolo scria că toţi v-aţi dus la culcare devreme, însă tu erai trează, la fereastra salonului, şi mă priveai, nu-i aşa? Mary s-a gândit o clipă, apoi a recunoscut. – Da. – Aşa te porţi cu un soldat abia venit din război? – Nu, dar ştim amândoi ce s-ar fi întâmplat dacă deschideam uşa, Percy. El a făcut un pas spre ea, cu chipul posomorât. – La naiba, Mary! Ar fi fost chiar atât de rău? Dumnezeule, suntem amândoi adulţi. Mary a privit în jur, simţind cum îi vibrează osul pieptului şi i se înmoaie genunchii. Muncitorii se întorseseră la lucru, însă aruncau priviri curioase peste umăr. Mary se întreba dacă vântul slab de octombrie le purtase cuvintele mai departe. – Hai să ne continuăm conversaţia acolo, a spus ea, arătând către maşina PierceArrow parcată sub un copac bătrân. – Bine, a aprobat Percy, apoi i-a apucat braţul ca şi când s-ar fi temut să n-o ia în direcţia opusă. Adusese ceşti şi un recipient care păstra băuturile calde, un produs nou pe piaţa americană, denumit termos. Familia Warwick era mereu prima care avea cele mai noi aparate. Percy a turnat cafea, însă Mary a refuzat să şi-o bea pe-a ei în Pierce-Arrow, amintindu-şi ce se întâmplase ultima oară când stătuse acolo. L-a

ajutat să întindă o pătură din maşină la umbra copacului, apoi s-au aşezat, feriţi de ochii celorlalţi de trunchiul gros şi de Pierce-Arrow. Mary şi-a dat seama că el îi observase mâinile crăpate şi pline de zgârieturi. – Ei bine, a început ea, vezi cum stă treaba cu mine. Aici e nevoie de fiecare pereche de mâini, inclusiv de mâinile mele, şi aşa va fi până la plata ipotecii. – Nu trebuie să fie aşa. – Ba da, trebuie. – Mary, uită-te la mine! El şi-a lăsat ceaşca jos şi i-a apucat bărbia cu degetele. Mă iubeşti? Vibraţia din piept i se transformase într-o bătaie sălbatică. A dat uşor din cap. – Da. Da, te iubesc. – Te căsătoreşti cu mine? Ea nu i-a răspuns pe loc. – Vreau să mă căsătoresc cu tine, a zis ea într-un final, cu aceeaşi pasiune pe care o văzuse şi în ochii lui. Acum lasă-mă să te întreb ceva. Eşti dispus să ne iei şi pe mine, şi Somerset? – Dacă mă iau după ce simt acum, da. Mary, tot timpul cât am fost departe, nu m-am gândit decât la tine. Te vreau mai mult ca niciodată. Nu-mi pot imagina viaţa fără tine. Nu vreau o viaţă fără tine. Aşa că da, acum sunt dispus să accept orice, numai să te căsătoreşti cu mine. Primise răspunsul pe care şi-l dorise, însă fusese rostit cu o tristeţe care aproape că o făcu să plângă. El era cu cinci ani mai mare decât ea, cu o educaţie mai aleasă, cu o viziune mai amplă despre lume, cu mai multă experienţă, şi totuşi, în ciuda naivităţii ei, ea era cea care putea vedea ce viitor îi aştepta dacă se căsătoreau. În cei doi ani în care el fusese departe, gândurile ei zburaseră tot timpul la el şi la viaţa lor împreună, însă cu o noapte în urmă, înainte de răsărit, luase o hotărâre. – Percy, a spus ea, luându-i mâna de pe bărbie şi ducându-i-o în dreptul inimii ei,

tu îmi spui ce simţi acum. Însă ce se va întâmpla după ce se domoleşte ceea ce simţim unul pentru altul? Cum va fi atunci? Văzând că se pregătea s-o întrerupă, i-a făcut semn să tacă, ducându-i degetele la buze. O să-ţi spun eu cum va fi. O să ajungi să urăşti să împarţi dragostea mea cu plantaţia. O să fii gelos pe Somerset şi furios pe mine pentru că îi permit să mă ţină departe de tine şi de copii, de căminul nostru, de obligaţiile noastre sociale, de viaţa pe care ţi-ai fi dorit-o cu soţia ta. Vei dispreţui Somerset şi vei ajunge să mă dispreţuieşti şi pe mine. Acum, spune-mi că nu va fi aşa. Vocea ei era hotărâtă, dar blândă, reflectând regretul ei profund, de care el era conştient. Aştepta reacţia lui, întrebându-se, pentru a mia oară, cum avea să e pierderea acestui om. Însă ştia că era cea mai cinstită alegere pentru amândoi. Percy o studia cu acea meticulozitate care-i era caracteristică, iar ea spera ca el să vadă în chipul ei murdar şi în mâinile crăpate un viitor pentru Somerset, o plată a datoriilor, o secătuire permanentă a energiei ei, o sursă interminabilă de griji. Ea văzuse un Somerset care avea să fie prosper cândva, iar pe ea dichisită şi îmbrăcată în cele mai frumoase haine; însă cei doi ani în care se confruntase cu muncitorii leneşi, cu gărgăriţele, cu capriciile naturii şi cu pieţele imprevizibile de bumbac îi oferiseră un cadru mai realist pentru acea imagine idilică. Însă fusese şi avea să rămână o cultivatoare, o plantatoare Toliver; şi, indiferent de ce-i rezerva viitorul, aceşti ani o făcă să-şi dea seama că avea să se descurce. Într-un final, Percy i-a răspuns: – Acum mă laşi să îţi spun cum văd şi eu viaţa noastră după ce ne căsătorim? Mary i-a eliberat mâna. – Dacă vrei…, a aprobat ea cu aerul resemnat al unei persoane obligate să asculte un plan ireal. El i-a dat după ureche un fir de păr care-i scăpase din coadă. – Poţi să-i spui îngâmfare masculină sau aroganţă, sau puterea dragostei, însă cred că pot să te fac să renunţi la Somerset. Cred că o pot face pe femeie să renunţe la fermier, iar tu n-o să mai vrei să pierzi timp şi energie luptând cu muncitorii, cu gărgăriţele şi cu altele asemenea. Când o să vezi ce am de oferit, o să vrei să fii pentru totdeauna cu mine, să faci un cămin pentru mine şi pentru copiii noştri. O să vrei să fii acolo, proaspătă şi frumoasă, când mă întorc acasă

seara. Vei prefera să petreci dimineţile de duminică în pat făcând dragoste decât să te trezeşti în zori să lucrezi la registre. Sângele tău de Toliver nu va mai fi pentru tine la fel de important când îl vei vedea amestecat cu al meu, personificat în copiii noştri. Iar în timp… Înainte ca Mary să-şi dea seama ce se întâmplă, el a tras-o lângă el şi a sărutat-o într-un fel pe care nu avea să-l uite niciodată. – Iar în timp, a repetat el, eliberând-o cu un zâmbet, cu ochii strălucitori, vei ajunge să te întrebi cum de te-ai gândit vreodată că o plantaţie ar putea lua locul soţului şi al copiilor care te adoră. Mary l-a privit lung, simţindu-şi buzele umflate şi dulci ca un fruct în pârg. El visa! Îi spunea o poveste! Să renunţe la cultivatoare pentru a fi femeie? Dar erau unul şi acelaşi lucru! Exasperată, şi-a îndepărtat şuviţa care alunecase din nou, înfrânându-şi dorinţele carnale. – Percy, cum de nu ţi-ai dat seama ce am devenit în toţi aceşti ani? – Mi-am dat seama, a răspuns el, părând gata să o sărute din nou. Tu eşti cea care nu-şi dă seama de ceea ce am văzut eu foarte clar. Şi am de gând să-ţi arăt, Mary. Ochii săi luminoşi au căpătat o expresie serioasă. Îţi datorezi ţie înseţi asta. Ne-o datorăm nouă. Noi merităm asta. „Ne-o datorăm nouă.“ Mary se gândea la Ollie şi la întrebarea crucială care nu-i dăduse pace toată noaptea… pe care nu se crezuse vreodată în stare să o pună. Însă acum nu avea de ales. – Şi lui Ollie? Ce îi datorăm lui Ollie? El şi-a încreţit fruntea. – Lui Ollie? Ştiu ce îi datorez eu! Dar noi? Mary i-a examinat chipul, căutând o dovadă că el ştia la ce se referea ea, însă expresia lui nu trăda altceva decât perplexitate. Ea i-a pus mâna pe mânecă. – Povesteşte-mi despre ziua aceea!

El s-a îndepărtat de ea şi, după ce a înghiţit o gură de cafea, a răspuns cu privirea îndreptată către câmp. – Garnizoana noastră conducea câteva coloane de soldaţi înfrânţi din Franţa în Germania. Cei mai mulţi se bucurau că războiul se terminase şi doreau să-şi vadă de viaţa lor, însă câţiva dintre ei încă luptau pentru patria mamă. Pe aceştia trebuia să-i găsim noi. Se ascundeau pe marginea drumurilor şi încercau să ne atace când ne prindeau separaţi de restul coloanei. Unul dintre nemernicii ăia a aruncat grenada. Percy a azvârlit în iarbă ce mai rămăsese din cafea şi s-a strâmbat ca şi când ar fi rămas cu un gust amar în gură. A aterizat chiar lângă mine, însă eu nu am văzuto. Cineva a strigat, dar nu mai aveam timp să mă feresc. Ollie m-a împins din calea ei şi s-a aruncat peste ea. Şi-a întors privirea către Mary, cu chipul întunecat de acea amintire. Nu cred că altcineva ar fi fost capabil de o asemenea dragoste. „Nu ştie“, s-a gândit ea, uşurată şi îngrozită în acelaşi timp. Ascultase atentă pentru a prinde cea mai mică aluzie la promisiunea pe care i-o făcuse Ollie ei, însă nu observase nici una. Rămânea secretul ei şi al lui Ollie. Percy ştia că Ollie acţionase din dragoste pentru prietenul său, a cărui viaţă o pusese mai presus de a lui. Poate că era adevărat, iar ea nu avea nici o obligaţie să se căsătorească cu bărbatul al cărui sacrificiu îl adusese întreg acasă. Însă a simţit o profundă recunoştinţă pentru ceea ce făcuse. – Îi sunt foarte recunoscătoare, a spus Mary. – Da? – Ştii că aşa e, Percy. Privirile lor s-au întâlnit o clipă lungă şi arzătoare, iar în ochii lui s-a aprins o lumină nouă. – Ştii ce aş vrea să fac acum? – Să îndrăznesc să ghicesc? – Aş vrea să te duc la cabană, să te bag sub duş şi să te săpunesc din cap până-n picioare. Apoi…

– Percy, taci… Ameţită de o tresărire de dorinţă, Mary i-a apăsat buzele cu mâna, ca pentru a-i împiedica vorbele să zboare peste câmpul de bumbac. El a continuat să vorbească… – Te-aş şterge şi te-aş duce în pat şi aş face dragoste cu tine sub cearşafuri până seara. Cum ţi se pare? – Imposibil, a răspuns ea cu respiraţia tăiată, apoi s-a ridicat repede în picioare. Trebuie să mă întorc la lucru. – Stai! a exclamat Percy, apucându-i cizma. Ţiganco, nu ne-am terminat discuţia pe care am început-o înainte să mă întrebi de Ollie. Nu ai auzit ce am să-ţi propun. – Am crezut că tocmai mi-ai spus, a răspuns ea. – Am o propunere mai serioasă. – Am crezut că am ascultat-o şi pe aia. – Nu, pe asta nu. S-a ridicat. Însă, înainte, am să-ţi pun o întrebare. Ea s-a uitat către muncitorii care încă îi priveau cu coada ochiului. – Grăbeşte-te, până nu ajungem subiect de bârfă. El a îndepărtat un strop de noroi uscat de pe chipul ei. – Este posibil ca plantaţia să nu reziste, draga mea. Ce vei face atunci? Era ca şi când soarele ar fi intrat în nori. Nu o întreba cum ar a pierderea financiară, ci cum s-ar simţi dacă l-ar pierde şi pe el, şi plantaţia. Era o problemă la care ea refuzase să se gândească. A preferat un răspuns ambiguu. – Cred că te-ai bucura să pierd plantaţia. Zâmbetul îi îngheţă pe buze. – Adică vrei să spui că m-aş bucura să te câştig aşa? Ţiganco, asta nu îmi stă deloc în fire. Accept să împart locul întâi, însă nu să fiu pe al doilea. Vreau să vii

la mine nu de nevoie, ci pentru că aşa îţi doreşti, când îţi vei da seama că ai nevoie de mine la fel de mult cum ai de Somerset. Aşa că, întorcându-ne la ceea ce ne datorăm nouă înşine… – Ce propui? a întrebat ea, trăgând aer în piept. – Propun să ne dăm şansa să vedem cine are dreptate – eu sau tu. Propun să vedem dacă putem trăi unul fără altul. – Şi cum vom face asta? – Nu cum crezi tu. Cel puţin, nu premeditat. O să petrecem timpul împreună. Vom vorbi, vom mânca împreună, vom ieşi la plimbare. „Când o să am timp?“ se întreba ea cu disperare. El s-a apropiat, cu o privire ironică. – Ţiganco, tu câştigi oricum. Eu sunt cel care ar putea să piardă. Mary a simţit cum sângele îi clocoteşte năvalnic în vene. Oare să îndrăznească să accepte propunerea lui, să se supună riscului de-a cădea pradă magnetismului său, nevoilor lui perfide? Sau era ocazia potrivită pentru a-i dovedi că nu se potriveau şi să termine o dată pentru totdeauna cu nebunia asta? – Voi fi de acord dacă accepţi faptul că nu voi disponibilă oricând vrei tu şi dacă promiţi să nu mă grăbeşti şi să nu profiţi de… lipsa mea de experienţă. Dacă faci asta, o să fug ca un iepure speriat. – O să fiu un monument de înţelegere şi de răbdare. Nici n-o să simţi când te voi vrăji. „De asta mă tem“, se gândea ea, emoţionată şi speriată în acelaşi timp. – Şi mai este ceva… încă un lucru pe care vreau să ţi-l cer. – Spune! – Să nu mă mai strigi Ţiganco. El a râs, un sunet puternic şi răsunător, pe care ea se rugase în fiecare noapte să-l

audă din nou. – Promit. Accepţi? – Accept, a răspuns ea. Acum trebuie să mă întorc la lucru. Ştia că el o urmărea cu privirea în timp ce traversa câmpul. Nu l-ar fi condamnat dacă s-ar fi răzgândit. Cum ar fi putut s-o considere atrăgătoare în pantalonii ei largi şi în puloverul ăla vechi, cu părul căzut neglijent pe umeri, ca al unui indian? Nu ajunsese prea departe, când şi-a adus brusc aminte de ceva. S-a întors către el. – Dar Lucy? – Lucy? El s-a încruntat, ca şi când nu reuşea să-şi aducă aminte numele. Ah, Lucy. Aseară i-am spus că am pe altcineva. Mary stătea nemişcată. – I-ai spus despre cine e vorba? – Nu. Am cruţat-o. Nu părea dornică să afle. I-am spus că e vorba despre o femeie pe care am iubit-o toată viaţa şi cu care vreau să mă căsătoresc. A plecat de dimineaţă devreme. N-o să mai vină pe aici.

Capitolul 16

Într-o săptămână, Miles era plecat. Mary a găsit un bilet pe perna lui, când a intrat să-l întrebe de ce nu coboară la micul dejun. Era scris doar atât: „Îmi pare rău. Trebuie să plec. Explică-i mamei. Cu drag, Miles“. Lângă bilet se afla un trandafir roşu. Mary a ridicat încet trandafirul, surprinsă că Miles folosise un simbol pe care mama lor îl ura din tot sufletul, atât de specific tradiţiei Toliver. Ochii i s-au umplut de lacrimi în timp ce ducea trandafirul la buze. În mintea ei înviau scene din trecut, când toţi patru erau fericiţi şi iubitori. Auzea din nou râsul mamei şi vocea puternică a tatălui, propriul chicotit de plăcere când Miles o arunca în aer şi o prindea. Cu amintirea acelor momente, a mai rămas câteva minute în camera fratelui ei, apoi l-a chemat pe Toby şi l-a trimis în grabă după domnul Percy. A venit în câteva minute. Îl prinsese în timp ce se îmbrăca să plece la lucru. Sassie l-a condus în salon, unde ea îl aştepta privind în gol, ţinând în continuare trandafirul în mână. Când l-a văzut stând tăcut lângă scaunul ei, a avut senzaţia de déjà-vu. Oare nu mai trăise o dată aceeaşi scenă, când lumina se reflecta în părul blond al lui Percy şi îi umbrea chipul în acelaşi fel? – A plecat, a spus ea. Miles s-a întors în Franţa, la Marietta şi la Partidul Comunist. – Ştiu. Am vorbit înainte să plece. Ştie şi Ollie. Ea s-a încruntat, aruncându-i o privire acuzatoare. – Şi nu m-ai avertizat? El a oftat, şi-a ridicat uşor pantalonii şi s-a ghemuit lângă scaunul ei. Mary a avut din nou aceeaşi senzaţie ciudată că mai trăise acel moment. Apoi şi-a amintit că Percy venise şi îngenunchease lângă acelaşi scaun, în noaptea de după citirea testamentului tatălui ei. Chipul lui avea aceeaşi expresie ca atunci. A atins

una dintre petale. – El l-a lăsat? Ea a făcut semn că da cu o mişcare abia perceptibilă a capului. – Atunci trebuie să-l ierţi. Mary a dat din nou din cap. A spus cu indiferenţă: – O să moară în Franţa. Nu se va mai întoarce acasă. Iar acum trebuie să-i spun mamei. Ochii ei străluceau de lacrimi. Ai promis că o să-l convingi să renunţe. – Am promis că încerc, Ţig… Mary, însă inima şi mintea lui erau decise. Se întoarce la o femeie care îl face fericit. Uită de prostia cu comunismul! La Miles nu va dura decât până la prima zăpadă. Şi nici la Marietta, sunt sigur, în momentul în care îşi va canaliza energia înspre Miles. – Ar fi trebuit să rămână aici. Un acces de furie a făcut-o să se ridice şi să-şi şteargă ochii. Avem nevoie de el. Acum mai mult ca oricând. Mereu a fugit de responsabilităţile faţă de familie. Percy s-a sprijinit de braţul scaunului şi s-a ridicat. – Nu e cinstit, iar tu ştii asta. Faptul că fratele tău are o altă percepţie a datoriei faţă de familie decât tine nu înseamnă automat că e iresponsabil. Furia lui Mary creştea. Nu ar fi trebuit să-l cheme. De când se întâlniseră pe plantaţie, amândoi începă să-şi dea seama ce îi aştepta dacă îşi respectau înţelegerea. Îşi făcă de două ori planuri pentru a-şi petrece seara împreună şi de fiecare dată dificultăţi neprevăzute o ţină la Somerset. Percy ajunsese la ora stabilită şi nici urmă de Mary. Prima dată, ea alergase în casă, udă şi murdară de la ploile de început de octombrie, şi îi trimisese un bilet în care îşi cerea scuze, însă primise la schimb unul în care i se spunea că Percy se întorsese la birou pentru că avea de lucru. Miles urmărise totul din scaunul său de lângă foc, dând din cap, ca şi când ea ar fi fost cea mai mare fraieră de pe pământ. A doua oară, Percy şi Miles îl luaseră pe Ollie şi merseseră la club să se îmbete. În alte nopţi, Percy era cel indisponibil. În acea perioadă, Compania de Cherestea Warwick negocia noi contracte în întâlniri care, de obicei, se

prelungeau până noaptea târziu. În acea dimineaţă erau prima dată împreună şi erau pe punctul de-a se certa. Nu putea face faţă. Era obosită. Era întotdeauna obosită. S-a ridicat şi a lăsat trandafirul din mână. – Tot ce vreau să spun, a reluat ea, încercând să-şi îmbuneze tonul, e că ar fi fost frumos din partea lui Miles dacă ar mai fi rămas măcar câteva luni, să o ajute pe Sassie să aibă grijă de mama. Mama ar fi fost încântată. – Miles credea că nu mai are de trăit prea mult, a răspuns Percy. – Un motiv în plus să stea alături de mama. – Mda, înţeleg…, a spus Percy, înfuriind-o şi mai tare. Mary a scrâşnit din dinţi. – Ce mda, Percy? E ceva ce mă depăşeşte? El nu părea afectat de furia ei. – Dacă mama ta te-ar lăsa să o înlocuieşti pe Sassie, ai face-o? – Asta e o întrebare fără rost. Ştii că nu mă va lăsa niciodată să intru în camera ei. – Dar… dacă te-ar lăsa? Cine ar beneficia de timpul tău, mama ta sau plantaţia? – Din nou acelaşi vechi subiect? – Încerc să te fac să-ţi dai seama că Miles are acelaşi drept ca tine să trăiască după propria dorinţă. Exasperată, s-a întors către şemineu, căutând căldura lui reconfortantă. La cât de înfrigurată se simţea atunci, s-ar fi bucurat de acel foc, chiar şi în toiul unei zile toride – cu atât mai mult în acea zi răcoroasă de toamnă. Percy spunea că Miles avea şi el dreptul la egoism, la fel ca ea. Nu aveau să treacă niciodată peste diferenţele dintre ei. Era din ce în ce mai convinsă de asta. – Regret mai mult decât ai să ştii vreodată ce s-a întâmplat cu mama, însă nimeni nu-şi putea imagina că asta va fi reacţia ei la testamentul tatălui meu. Dacă tata

ar fi ştiut că se va simţi jignită, ar fi făcut alte alegeri, însă nu avea cum să ştie. Zisese asta întoarsă cu spatele la el, cu braţele încrucişate la piept. – Nu avea cum să ştie? Atunci de ce i-a cerut lui Emmitt să-i dea unul din ăsta? Ea s-a întors către el. Ridicase trandafirul, ca pe o muletă în faţa unui taur. Ea i la smuls dintre degete. Asta e treaba familiei Toliver! Te rog, Percy, pleacă! Îmi pare rău că te-am chemat. – Mary, eu… – Ieşi afară! – Mary, eşti obosită şi surescitată. Te rog, hai să discutăm! – Nu mai e nimic de discutat. Diferenţele dintre noi sunt prea mari. Nu vreau să fiu iubită în ciuda a ceea ce sunt, ci pentru ceea ce sunt. Şi se pare că pentru tine e imposibil. – Nu mă interesează ce se pare. Chipul i se aprinsese. Te iubesc pur şi simplu. Certurile astea nu au nici o legătură cu dragostea. – Pentru mine au. Înţelegerea noastră cade! A trecut pe hol pe lângă el. Iar tu sângerezi, a continuat, întorcându-se. Observase o picătură de sânge pe mâna cu care ţinuse trandafirul. Du-te acasă şi ai grijă de rănile tale, iar eu o să am grijă de ale mele. El s-a întins disperat către ea. – Mary… Însă ea fugise pe scări, cu sufletul îndurerat; când era aproape de camera mamei ei, a auzit uşa din faţă închizându-se, sunetul ei purtând ecoul spulberării speranţelor de a fi împreună. A doua zi, Percy i-a trimis un trandafir roşu cu tulpină lungă, însoţit de un bilet: „Iartă-mă! Am fost un prost că am deschis un subiect atât de sensibil în acel moment. Aveai nevoie de alinare, nu de critici. Îmi pare rău că nu am reuşit să îţi arăt că te iubesc din toată inima. Percy“.

Mary a răspuns cu ultimul trandafir alb din grădină. Era murdar de la ploaie, însă mesajul transmis era clar. L-a trimis pe Toby la reşedinţa Warwick cu un bilet pe care scria: „Nu e nevoie să îţi ceri iertare pentru că ai spus adevărul, aşa cum îl vezi tu. Asta dovedeşte că între noi sunt diferenţe mult prea mari. Mary“. Se aştepta ca el să vină în goană la ea acasă sau la plantaţie şi să o contrazică, însă maşina Pierce-Arrow nu a apărut. În seara următoare, a auzit de la Ollie că Percy plecase din oraş cu afaceri. – Da? a murmurat ea. Vestea a căzut ca un fulger asupra ei. Au stat de vorbă pe verandă; el o văzuse singură în leagăn după ce toţi plecaseră la culcare – cel mai trist moment al zilei pentru ea. – Nu mi-a spus. – A avut un motiv serios. A plecat în Oregon. Compania a cumpărat acolo lemn pentru cherestea şi are probleme. Sunt clienţi destul de duri, însă Percy le poate face faţă. Nu voia să te îngrijoreze, însă m-am gândit că poate vrei să ştii Dragul de Ollie… Mereu încerca să-i împace pe ea şi pe Percy. Aflase de despărţirea lor şi se gândise, probabil, că sacrificiul lui fusese în zadar. – Mulţumesc, a zis Mary. Atunci n-o să-l mai caut o vreme. După plecarea lui, a rămas în leagăn, simţindu-se cu adevărat nefericită. Două pierderi în doar o săptămână, iar în familia ei nu mai rămăsese nimeni la care să caute alinare. Şi-a amintit de momentul în care murise bunicul Thomas. Fusese ca şi când un zid al casei se prăbuşise, permiţând unui vânt rece să se strecoare înăuntru. După înmormântare, tatăl ei o dusese la plantaţie, după-amiază târziu. Se apropia vremea culesului, iar câmpiile erau colorate într-un alb orbitor. Avea unsprezece ani şi credea că inima i se va sfâşia de durere. Tatăl ei o prinsese de mână şi se plimbaseră împreună printre şirurile de bumbac, unul după altul, până când soarele apusese. Vorbiseră, ca de fiecare dată, despre bumbac. Bărbatul nu scosese nici un cuvânt despre moarte sau despre durere, însă în mâinile lor împreunate sentimentele lor s-au întâlnit şi s-au contopit, iar tristeţea ei a dispărut. Şi-ar fi dorit enorm să-şi ia tatăl de mână şi acum.

În săptămâna care a urmat a primit un bilet scurt de la Lucy.

Mă gândesc să aplic din nou pentru un post la Bellington Hall la sfârşitul anului şcolar, dacă bătrâna Peabody mă primeşte înapoi. După cum probabil ai aflat (şi ai prevăzut), Percy m-a pus să-mi fac bagajul a doua zi după ce s-a întors acasă. E îndrăgostit de altcineva, de o fată pe care – spune el – a iubit-o toată viaţa. Ştii cine e? Nu, nu-mi spune. Nu vreau să ştiu. Aş fi roasă de gelozie. Probabil are toate acele calităţi pe care mi-ai spus că le iră la o femeie. Sunt surprinsă că nu mi-ai vorbit niciodată despre ea, ca să nu mai pierd vremea amăgindu-mă că am şi eu o şansă. Şi totuşi, ai încercat cât ai putut să îmi abaţi gândul de la el. O să îţi spun ce decizie am luat. Oricum, probabil nu ne vom mai vedea decât dacă soarta ne va uni din nou calea. Mult noroc, Lucy.

Mary a împachetat biletul cu un sentiment de vinovăţie amestecat cu uşurare. Dacă nu se căsătoreau, fosta ei colegă de cameră nu avea să afle niciodată că fata pe care o iubea Percy de-o viaţă era chiar ea. Ferească sfântul de momentul în care ar afla! Lucy ar crede că a minţit-o intenţionat şi – cunoscând-o pe Lucy – ar trăi tot restul vieţii cu convingerea că a trădat-o. Trei săptămâni mai târziu, când s-a întors, Percy i-a trimis un bilet. Mary l-a citit fericită, imaginându-şi că o anunţa ora la care avea să treacă pe la ea, însă el nu scrisese decât că ajunsese cu bine şi că avea să fie foarte prins cu diverse obligaţii de serviciu în săptămânile care urmau. Dezamăgită, Mary nu şi-a putut stăpâni totuşi un chicotit ironic. Acum, Percy ştia cum era să fii prins până peste cap în afacerea familiei. Câteva zile mai târziu, îndatoririle lui s-au înmulţit când Jeremy a suferit o rană gravă la cap. Percy a fost nevoit să preia conducerea companiei, supraveghind activităţi care acum se întindeau până în Oregon, California şi Canada. Mary şi-a dat seama cu mâhnire că, şi dacă ar fi continuat să iasă împreună, lui i-ar fi fost aproape imposibil să-şi facă vreun plan, acum, când munca lui era atât de imprevizibilă. Într-un fel, îşi dădă şansa pe care o meritau, avuseseră ocazia să vadă dacă puteau trăi unul fără altul. Şi se părea că puteau.

La jumătatea lui noiembrie, lucrurile începă să se relaxeze la Somerset. Câmpiile se întindeau înţelenite sub o pătură de zăpadă, iar muncitorii şi Mary se bucurau de o pauză de la lucru. Ea a refuzat invitaţiile primite de la familiile DuMont şi Warwick la masa de Ziua Recunoştinţei, sperând că mama ei putea fi atrasă jos în salon pentru a mânca împreună curcanul umplut al lui Sassie, pregătit cu tot ce trebuia. Însă ea a refuzat, astfel că Mary, Sassie şi Toby au mâncat doar ei în bucătărie şi au trimis o tavă sus. Crăciunul se anunţa la fel de cenuşiu şi de lipsit de fast. Percy, care ţinea legătura cu ea prin biletele trimise din când în când (familia Toliver nu avea telefon), a invitat-o la balul de Crăciun de la club, însă ea a refuzat, spunând că nu avea cu ce să se îmbrace. „Nu contează nici dacă porţi un sac“, i-a scris el înapoi, cu litere întunecate şi stridente. „Tot ai fi cea mai frumoasă de acolo.“ De fapt, Mary se retrăsese de tot din societate. Simţea asprimea cu care tatăl ei era judecat pentru că-şi dezonorase soţia, şi ea – pentru că nu îndreptase lucrurile. Auzise că unii o descriau ca pe o „muncitoare la câmp“. Toate aceste lucruri o înfuriaseră şi o izolaseră, însă îi întăriseră totodată hotărârea de a reda numelui Toliver gloria pierdută. În tot acest timp, Percy îi lipsea foarte mult şi se întreba dacă nu cumva chiar aceea era intenţia lui. Mai jucase şi înainte jocul ăsta. Încerca să-i demonstreze cât de singură avea să se simtă fără el, câtă nevoie avea de el şi cât de mult îl dorea? Dacă era aşa, atunci planul funcţiona, mai ales când se gândea la posibilitatea cutremurătoare ca el să aibă întâlniri cu alte fete. Într-una dintre vizitele sale, Ollie a obligat-o să-i lase să treacă pe la ea în Ajunul Crăciunului. – Nu it refuzuri, a spus el. Eu şi Percy vom trece pe aici în Ajunul Crăciunului cu cadouri şi cu şampanie. Aşa că poartă cea mai frumoasă rochie de petrecere, Mary Lamb, şi spune-i lui Sassie să facă prăjiturelele ei divine cu brânză. La opt e bine? Mary a comandat prăjiturelele cu brânză şi a împodobit un brăduţ de Crăciun în salonaş. Ca să se pregătească pentru seară, şi-a făcut unghiile şi a făcut o baie lungă şi parfumată. S-a îmbrăcat în costumul de catifea verde-închis pe care îl purtase în noaptea în care Richard Bentwood o sărutase sub vâsc şi, cu ajutorul lui Sassie, şi-a strâns părul strălucitor, proaspăt spălat, în creştetul capului, într-o

coafură de petrecere. A împrumutat colierul şi cerceii din perle ai mamei ei, iar când a privit rezultatul în oglindă, a recunoscut-o pe fata care o privea. La fel s-a întâmplat şi cu Percy şi cu Ollie. – Ce s-a întâmplat? A râs, văzându-le chipurile uimite când i-a întâmpinat. Nu aţi mai văzut o fată în rochie de seară? Mary s-a prefăcut că nu observase cum o studiau în timp ce schimbau cadouri şi ciocneau paharele cu şampanie; expresia lui Percy îi trăda prudenţa, iar a lui Ollie – uimirea sinceră. Simţindu-se stânjenită şi încolţită precum o căprioară trântită la pământ de doi elani în călduri, ea le evita privirea, neştiind cum să reacţioneze. – Ollie, ce drăguţ din partea ta! a exclamat ea, despachetând cadoul lui, un stilou delicat de argint, în forma unei broşe frumoase. Ţi-ai amintit că mereu uit unde îmi las stilourile. A tras stiloul din ul său. Pe acesta sigur nu-l voi uita pe nicăieri. I-a zâmbit şi s-a ridicat de pe scaun ca să-i sărute obrazul rotund. Cadoul lui Percy era o pereche de mănuşi de lucru pentru femei, ţesute foarte frumos, din piele moale, delicate, însă rezistente. S-a înroşit în faţa aluziei. – Şi tu te-ai gândit bine, Percy, dar sunt prea frumoase pentru felul în care vor fi folosite. Într-una din ele era băgat un bilet, însă ea s-a prefăcut că nu îl vede. Avea să-l citească mai târziu, departe de privirea iscoditoare a lui Percy. – Nu sunt deloc prea frumoase pentru mâinile tale, a spus el, privind-o într-un fel care i-a făcut inima fetei să bată puternic, în timp ce s-a aplecat să-i ofere aceeaşi recompensă pe care i-o dăduse şi lui Ollie. Cadoul ei pentru Ollie era un volum de versuri de Oscar Wilde, scriitorul său preferat, iar pentru Percy – o istorie în imagini a copacilor din America de Nord. Când seara era pe sfârşite, i-a condus pe amândoi. Percy nu dădea semne că ar vrea să rămână pentru o discuţie privată. – Mi-ar fi plăcut să mergi cu noi, a spus Ollie. – Poate la anul! Ea a zâmbit, încercând să-şi ascundă singurătatea în faţa lor.

Mergeau acasă la Ollie, unde Abel organiza petrecerea obişnuită din Ajunul Crăciunului, pentru prieteni şi familiile lor. Părea că trecă ani întregi de când toţi membrii familiei ei – mama îmbrăcată în blănuri, iar ea cu un manşon de vulpe polară şi cu pălărie asortată – mergeau mână în mână la petrecere şi se întorceau acasă cântând Silent Night sub cerul plin de stele. – O să-ţi aducem aminte de asta, Mary, a spus Percy, iar ea a descoperit că începea să-i lipsească porecla cu care obişnuia să o strige. După plecarea lor, s-a rezemat câteva clipe de uşa închisă, ascultându-le glumele în timp ce coborau scările. Apoi, abătută, s-a întors în salonaş, a stins focul şi a dus restul şampaniei în bucătărie, vărsându-o în chiuvetă. Şi-a strâns cadourile, apoi, în camera ei, s-a ascuns lângă fereastră să citească biletul lui Percy la lumina lunii: „Pentru mâinile pe care doresc să le ating tot restul vieţii mele. Cu dragoste, Percy“.

Capitolul 17

– Mama ta vrea să te vadă, domnişoară Mary. De la biroul tatălui ei, Mary şi-a ridicat privirea de sub sprâncenele arcuite din dosarele în care calcula cheltuielile şi profiturile pentru anul care urma. Era prima zi de ianuarie, 1920. – Mama vrea să mă vadă? De ce? Sassie a ridicat din umeri. – Nu mă întreba. Mama ta stă în pat, frumoasă ca într-o pictură. A făcut baie singură în dimineaţa asta, şi-a pieptănat părul şi l-a prins cu o panglică albastră frumoasă. Vrea să o îmbrac să coboare după ce mai trage un pui de somn. Mary s-a ridicat cu o speranţă plină de precauţie, uitându-se la ceas. Dacă şi ăsta era un joc de-al mamei ei, nu avea timp să-l joace. Trebuia să aibă toate calculele în ordine înainte de amiază, când se întâlnea cu Jarvis Ledbetter, un cultivator vecin. Însă dacă mama ei chiar se schimbase… Mary a făcut o însemnare în registru. – Ai idee ce s-a întâmplat cu ea? – Nu ştiu, domnişoară Mary. Se întâmplă ceva în spatele ochilor ei galbeni. – Nu ştiu ce ar fi putut să se întâmple şi noi să nu ştim. Nu a fost nicăieri, nu a văzut pe nimeni de un an. A primit vreo scrisoare de la Miles? – Dacă a primit, nu eu i-am dus-o. Mary a bătut-o pe Sassie pe umăr. – Mă duc să văd ce vrea. Adu-ne, te rog, cafea! Şi mi se pare sau miroase a

prăjiturele cu scorţişoară? Pune câteva pe o farfurie şi poate o să mănânce şi ea. – Ai mirosit bine. În după-amiaza asta vine domnul Ollie, şi ştii că îi plac la nebunie prăjiturelele mele cu scorţişoară. A chicotit, urmând-o pe Mary pe coridor. – Mi-ar plăcea să gătesc pentru el. Şi pentru domnul Percy, deşi el nu găseşte aceeaşi plăcere în mâncare ca domnul Ollie. Mary a evitat să-i răspundă, legându-şi mai strâns panglica verde înainte să urce scările. Apropourile lui Sassie cum că venise vremea să se căsătorească erau la fel de subtile precum cărămizile. Şi, pentru că Percy nu mai venea aproape deloc în vizită, menajera lor credincioasă îl considera o cauză pierdută. În timp ce urca scările, Mary se gândea la el cu aceeaşi senzaţie pe care o simţea de fiecare dată în stomac. Oare chiar nu mai era interesat de ea? Îi accentua singurătatea ca să o facă să alerge în braţele lui? Distanţarea lui însemna că el accepta faptul că relaţia lor era lipsită de speranţă? Îşi amintea în fiecare zi de cuvintele pe care i le scrisese pe biletul pe care i-l strecurase în cadoul de Crăciun: „Pentru mâinile pe care doresc să le ating tot restul vieţii mele“. Mary a ezitat o clipă, apoi a bătut la uşa mamei ei, îngrozită de acel „Intră“, aspru şi dureros, care marca începutul fiecărei vizite neplăcute. De câte ori îl auzea, Mary simţea cum o apucă nervii. Era de-ajuns să vezi cum făcea Ollie faţă sorţii nemiloase ca să te înfurii în faţa laşităţii Darlei Toliver. Nici urmă de văicăreală sau de autocompătimire la Ollie! După o perioadă scurtă la un spital din Dallas, se întorsese să lucreze în birourile magazinului DuMont, mergând cu ajutorul cârjelor cu capăt de onix şi argint, ca şi cum acestea ar fi fost o prelungire la modă a garderobei sale trăsnet. – Intră! Vocea Darlei, puternică şi vibrantă, răspunsese la ciocănitul ei. Surprinsă, Mary a deschis uşa şi a aruncat o privire înăuntru cu precauţie. – Mamă, cât… cât de încântător arăţi, a rostit ea cu uimire. Nu-şi mai amintea când începuse să îi vorbească mamei pe un ton formal. Se întâmplase odată cu răceala care apăruse între ele, cu anii în care se înstrăinaseră

una de alta. Mami era un alint; mamă – un mod de adresare. Mary şi-a dat imediat seama că nu „încântător“ era cuvântul. Se îndoia că mama ei ar mai fi putut fi încântătoare după ce sănătatea îi fusese pusă atât de mult timp pusă la încercare. Însă astăzi, rezemată în pat pe pernele curate, spălată, pieptănată şi îmbrăcată într-un neglijeu subţire, ca acelea pe care le purta când tatăl lui Mary era încă în viaţă, părea odihnită şi vioaie. Mary s-a apropiat de pat. – Ce s-a întâmplat? a întrebat ea, uimită să vadă că, fără acumularea întunecată de grăsime şi de transpiraţie, părul mamei ei avea fire cenuşii. Darla a râs în felul ei natural, un sunet pe care Mary nu-l mai auzise de ani întregi, apoi a întins un braţ moale către fereastră. Sassie trăsese draperiile, lăsând să intre un soare palid de ianuarie, prima lumină naturală care pătrunsese în cameră de la moartea tatălui lui Mary. – Noul an, asta s-a întâmplat. Vreau să-l sărbătoresc, să mă ridic din patul ăsta, să ies din camera asta. Vreau să ies la aer curat şi să simt soarele scăldându-mi chipul. Vreau să simt iarăşi că trăiesc. Crezi că e prea târziu pentru asta, Mary, mieluşelul meu? „Mieluşelul meu.“ Mama ei nu o mai strigase aşa de patru ani. Mary simţea cum ecoul trecutului lor o lasă fără vlagă. – Mami, a murmurat ea cu tristeţe. Mai existaseră şi înainte astfel de schimbări de dispoziţie, însă toate fuseseră doar şiretlicuri pentru a ieşi din casă şi a găsi o sticlă ascunsă. – Mary, ştiu că nu mă crezi, a spus Darla, întinzând bărbia şi privindu-şi fiica cu drag. Crezi că vreau să ies de aici doar ca să găsesc ceva de băut pe undeva, însă, sincer, nu am asemenea gânduri. Pur şi simplu, vreau să simt iar că sunt om, draga mea. La piciorul patului, Mary şi-a închis strâns ochii, ca să-şi oprească lacrimile. „Draga mea.“ Era uimită de cât de flămând îi era sufletul după acele cuvinte de iubire. – Ah, draga mea, ştiu… Darla a aruncat cuverturile şi şi-a pus pe podea picioarele slabe şi fragile. Ştiu… ştiu…, a fredonat ea, îndreptându-se nesigur, în

veşmântul diafan, către Mary. Vino la mami, copilaşul meu drag. Şi-a deschis braţele, iar Mary s-a lăsat îmbrăţişată şi mângâiată, ca şi când ar fi venit de la joacă cu un genunchi zgâriat. A cedat cu o foame disperată, chiar dacă precauţia o avertiza că şi acesta putea fi un alt joc al cărui obiectiv era ştiut doar de mama ei. Cu toate astea, ea i-a ţinut mâinile în timp ce stăteau pe şezlong şi a întrebat-o: – Ce vrei, mamă? Ce te-ar face fericită? – Înainte de toate, aş vrea să fac o plimbare în jurul casei, să-mi recapăt puterea în picioare. Apoi, poate îl ajut pe Toby cu treaba prin grădină. Sassie mi-a spus că vrea să planteze cartofi. Mary îşi studia mama în timp ce vorbea. Nu mai vedea nimic din viclenia ei din trecut, sclipirea bruscă din ochi care trăda un motiv ascuns în spatele cererilor ei. Oare uitase că în grădina de legume fusese distrusă ultima sticlă de bourbon cu mulţi ani în urmă, spartă de sapa lui Toby? Darla i-a ghicit îngrijorarea şi i-a strâns mâinile. – Nu te îngrijora, draga mea. Ştiu că nu mai am după ce să sap. Vreau doar să simt din nou pământul şi să plantez ceva. Sunt sigură că lui Toby îi va prinde bine ajutorul meu. – Ştii că tot timpul trebuie să fie cineva cu tine, i-a amintit Mary cu blândeţe. – Da, îmi dau seama de asta. Toby poate să mă urmărească în grădină dimineaţa, iar după cină mă culc şi mă încuiaţi ca de obicei. Sassie poate sta cu mine în salonaş după-amiaza. Aş vrea să stau acolo şi să citesc. Mai primim Woman’s Home Companion? Mary s-a înfiorat auzind cuvintele care sunau atât de crud, însă Darla vorbea fără ranchiună, folosind tonul firesc cu care cândva îi anunţa pe ceilalţi membri ai familiei la micul dejun ce program aveau. – Îmi pare rău, nu-l mai primim, a răspuns Mary, însă mai avem exemplarele din anii trecuţi. Nu avea rost să prelungim abonamentul…

Mary a respirat adânc, aşteptând ca ochii aurii ai Darlei să se întunece, ofensaţi de raţionamentul ei, însă ea a spus: – A fost o alegere înţeleaptă, pentru că eu eram singura din casă care citea acea revistă. Ştiu că suntem săraci. Nu trebuie să cheltuim bani pe lucruri de care nu avem nevoie. Şi-a retras mâinile. Nu voi întreba cum merge treaba la Somerset. Cred că e cât de bine se putea, din moment ce te ocupi tu. Îţi petreci acolo aproape tot timpul? Mary căuta un semn al vechiului ei orgoliu rănit, însă Darla pusese întrebarea pe un ton blând, din pură curiozitate. Poate că, într-adevăr, ieşise din temniţa adâncă a ranchiunei. – Da. Pregătim câmpul pentru primăvară. – Nu trebuie să-ţi pară rău că eşti nevoită să-ţi petreci timpul la plantaţie. Când tu şi Sassie sunteţi prea ocupate, poate vine Beatrice să stea cu mine. Ştiu că s-a oferit de multe ori. Ea ce mai face? – Mult mai bine după ce s-a întors Percy. Şi nu se mai îmbracă în negru. – Mereu am crezut că vrea doar să atragă atenţia, că aceea era doar o metodă dea stârni mila celorlalţi. Toţi am avut fii în război. Însă mi-ar plăcea să o văd. Poţi să o inviţi mâine? Vreau să o rog să facă ceva pentru mine. Şi-a lăsat capul într-o parte într-un fel pe care Mary îl asocia doar cu mama ei, deschizând un adevărat seif al amintirilor şi al deznădejdii. – E ceva ce aş putea face eu? a întrebat Mary, bănuind ce era mai rău. Toată lumea din oraş, inclusiv familia Warwick, îşi făcuse provizii înaintea aprobării Legii Prohibiţiei, care interzicea cumpărarea şi vânzarea de alcool pentru consum după miezul nopţii de 16 ianuarie. Darla şi-a dat seama imediat de motivul întrebării ei. A făcut semn cu mâna. – Prostuţo, nu vreau să-i cer să-mi aducă o sticlă, dacă asta te îngrijorează. Nu, vreau să mă ajute să organizez o petrecere. – O petrecere?

– Da, mieluşelul meu. Ştii ce e la începutul lunii următoare? Darla a chicotit la vederea expresiei mirate a lui Mary. Da, draga mea, ziua ta! Credeai că am uitat? O să facem ceva elegant, dar simplu şi o să invităm familia Warwick şi pe Abel şi pe Ollie şi poate chiar familia Waithe, dacă vrei. Nu i-am văzut pe băieţi de foarte mult timp, nu-i aşa? – Nu, mamă, a răspuns Mary încet. Nu i-ai văzut de câţiva ani. Bineînţeles că nu uitase de ziua ei de naştere. Împlinea douăzeci de ani – şi mai rămânea doar un an până să aibă controlul complet asupra plantaţiei Somerset. Pur şi simplu, era uimită că mama ei îşi amintise. Pe scări se auzeau paşi. – Sassie şi clinchetul ceştilor de porţelan. Sassie ne aduce cafea şi prăjiturele cu scorţişoară, a spus Mary. Ce-ar fi să facem o mică petrecere ca pe vremuri şi să vorbim despre ce ai de gând să faci? – Da, de acord! Darla a bătut din palme. Însă nu pot vorbi cu tine despre tot ce am de gând să fac, Mary Lamb. Vreau să îţi fac o surpriză, ca să nu te îndoieşti de dragostea pe care ţi-o port. Mai târziu, când a dus tava de cafea în bucătărie, Mary a întrebat: – Ce părere ai, Sassie? – Se preface, domnişoară Mary. O ştiu pe mama ta şi sunt sigură că pune ceva la cale, la fel cum reumatismul meu îmi spune că o să plouă. Mary nu era prea sigură. Casa, grădina, împrejurimile, foişorul, garajul pentru trăsură şi atelierul pentru unelte fuseseră cercetate cu grijă în căutare de alcool. Desigur, mama ei putea crede că erau şanse să le fi scăpat o sticlă, două, însă, în cazul ăsta, ar fi trebuit să se dea jos mai repede din pat. Fuga nici nu intra în discuţie. Nu avea bani, nici mijloace să facă rost şi nici un loc în care să meargă, chiar dacă n-ar fi fost atât de slăbită. Părea sinceră, ruşinată de comportamentul ei din ultimii ani şi hotărâtă să se revanşeze. – Ai observat că toate fotografiile de familie au dispărut, în afară de cea cu domnul Miles în uniforma de armată? a întrebat Sassie. – Am observat. Le-a dat jos după ce a murit tata.

– Mama ta poate să aibă parte de foc în cămin, aşa cum mi-a cerut mie de dimineaţă şi n-are decât să stea cu draperiile trase şi să se aranjeze din cap pânăn picioare. Însă, până nu văd înapoi fotografiile cu tine, cu tatăl tău şi cu toată familia, n-o să cred nici un cuvânt din ce spune. Mary a dat din cap gânditoare. – Acela ar fi, într-adevăr, un semn al sincerităţii ei, a aprobat ea, îndoindu-se că ea şi Sassie aveau să mai vadă vreodată fotografiile cu membrii familiei zâmbind din ramele de argint.

Capitolul 18

Mai târziu, în timp ce mergea către plantaţia lui Ledbetter în singura trăsură care mai era încă folosită în rândul elitei din Howbutker, Mary medita, pe rând, la ultimul capriciu al mamei sale şi la motivul pentru care Jarvis Ledbetter îi trimisese o invitaţie la prânz. Se ştia că o bancă mare din est şi alţi investitori de departe, care doreau să cumpere terenurile fertile din Cotton Belt, îl abordaseră pe bătrân cu o ofertă pentru plantaţia lui. Singurii săi copii, două fiice gemene, se căsătoriseră cu persoane pe care el le considera nepotrivite, iar Jarvis dăduse de multe ori de înţeles că ar prefera să vândă plantaţia, Fair Acres, şi să trăiască pe picior mare din câştiguri decât să le-o lase fetelor şi să fie vândută de soţii acestora. Mary credea că invitaţia era făcută cu scopul de a-i oferi ei prima şansă să cumpere Fair Acres. Fair Acres era o fâşie lungă şi îngustă de teren, folosită pentru cultivarea bumbacului şi situată între Somerset şi bucata de pe Sabine pe care o moştenise Miles. Acolo se afla şi o casă drăguţă, inclusă în preţul terenului. Mary se trezise în zori ca să calculeze fezabilitatea financiară a cumpărării terenului care ar uni fâşia de pe Sabine cu Somerset şi ar asigura o altă locuinţă departe de casă pe domeniul Toliver. Tatăl ei visase întotdeauna să unească acele două secţiuni din Somerset. Îşi imaginase o mare de bumbac Toliver, care să se întindă de la un capăt la altul, însă, oricum ar fi învârtit Mary cifrele, registrul îi arăta că acel vis nu putea deveni realitate. Singurii bani în plus nu erau chiar un surplus propriu-zis, ci fonduri de rezervă pentru eventualitatea unui dezastru. Chiar dacă recolta următoare ar fi fost compromisă, ar mai fi avut totuşi bani să reziste în faţa acelor vampiri din Boston care o pândeau an de an, aşteptând să se prăbuşească. Nu erau niciodată mulţumiţi. Economisise, se sacrificase şi îndurase o mulţime de neajunsuri ca să se asigure de asta. În doi ani, familia Toliver avea să fie din nou singura proprietară la Somerset. Mary trăia pentru acea zi. Avea de gând să dea o petrecere, una de zile mari, ca să le demonstreze celor din Howbutker că tatăl ei fusese înţelept când îi lase ei

plantaţia. Toţi aveau să vadă că sub conducerea ei Somerset devenise din nou o plantaţie puternică. Fără prea mare tam-tam, aveau să iasă din sărăcie. Voia să angajeze ajutoare pentru Sassie, să modernizeze băile şi să înlocuiască toaleta din colţul cel mai îndepărtat al curţii din spate şi oalele de sub paturi. Chiar intenţiona să cumpere o maşină şi să-l lase să se odihnească pe bătrânul Shawnee, arăbescul lor credincios care trăise mai mult decât colegul său. Mama ei urma să aibă tot ce-şi dorea. Avea să-şi poată ţine din nou capul sus, îmbrăcată în cele mai frumoase haine. Cunoscând-o pe Darla, ştia că, dacă se vedea îmbrăcată după ultima modă şi casa readusă la splendoarea de altădată, n-avea să-i mai pese cine asigura bunăstarea. Urma să fie la fel de mândră de fiica ei cum fusese de soţul ei. Însă dacă Jarvis Ledbetter voia banii înainte să fie culeasă ultima recoltă, se vedea nevoită să-l refuze. Nu putea să-şi rişte economiile. În orice caz, merita să ia şi ea o pauză şi să asculte ce avea bărbatul de spus. Două ore mai târziu, după ce îi auzise oferta, Mary îl privea lung pe proprietarul plantaţiei, prea uimită pentru a scoate vreun cuvânt. Stăteau amândoi în birou, în casa de pe plantaţie, la o ceaşcă de cafea. – First Bank din Boston aţi spus? a repetat Mary. First Bank din Boston vrea să cumpere Fair Acres? – Exact aşa am zis, Mary. Fiecare centimetru pătrat din plantaţie. Însă… Proprietarul plantaţiei Fair Acres, un afemeiat cu reputaţie chiar şi la şaptezeci de ani, şi-a unit degetele într-un gest jucăuş. Nu am acceptat încă. Îţi dau prima şansă să o cumperi şi să-ţi unifici plantaţia. Mary abia se stăpânea să nu urle. First Bank din Boston era instituţia unde fusese ipotecată plantaţia Somerset. La fel ca antreprenorii care pândeau din umbră ultima suflare a unui om pe moarte, şi reprezentanţii băncii aşteptau ca ea să nu mai poată plăti ipoteca. Dacă achiziţionau Fair Acres, iar Somerset dădea faliment, ei ar fi intrat în posesia unei plantaţii imense, aşezate pe un râu important, ceea ce o făcea să fie cea mai preţioasă plantaţie din estul Texasului, valorând de trei ori mai mult decât ce investiseră ei. Altfel, de ce ar fi fost interesaţi să cumpere acea fâşie, când erau plantaţii de bumbac mult mai bune pe care le-ar fi putut avea? Mary simţea că se sufocă în faţa unei asemenea insulte. Ajunsese să considere acea instituţie financiară drept duşmanul ei personal, al

cărui scop era să distrugă familiile ca a ei şi, odată cu ele, sistemul pe care îl foloseau. Unul câte unul, în Cotton Belt, cultivatori precum Jarvis Ledbetter vindeau clienţilor din est; vindeau arendaşii care depindeau de ei pentru traiul de zi cu zi, vindeau pământul şi se îndreptau către culturi mai profitabile decât cea de bumbac. Nu-i putea învinui. Era din ce în ce mai greu să menţii o plantaţie la un nivel rezonabil. Vremea neîndurătoare, costurile de întreţinere, pieţele tot mai mici de desfacere, paraziţii şi lipsa moştenitorilor care să ducă mai departe tradiţia rurală reprezentau motive serioase pentru care mulţi renunţau la chinul permanent de a-şi asigura ziua de mâine. Cu toate acestea, Mary avea un sentiment de dispreţ pentru acel om care semăna cu un broscoi, ai cărui ochi albaştri spălăciţi o priveau cu o plăcere urduroasă peste vârfurile degetelor. S-a hotărât imediat. – Dacă aşteptaţi până după recoltă, cumpăr plantaţia cu siguranţă, a răspuns ea. Bătrânul cu păr argintiu a dat din cap. – Îmi pare rău, draga mea. Nu pot să aştept până după recoltă, care, din păcate, sar putea să nici nu fie, după cum ştim cu toţii. Vând tot, fiecare bucăţică, şi mă mut în Europa. Vreau să trăiesc la Paris o vreme. Mereu am vrut să merg acolo, să văd lumea înainte să mor, şi nu există alt loc mai potrivit cu care să încep decât Moulin Rouge. Miles e tot la Paris? – Acolo era ultima oară când am vorbit cu el, domnule Ledbetter… Cu gura uscată, Mary a întrebat: Şi cât anume doriţi pentru Fair Acres? Când a auzit suma, i s-a oprit respiraţia. Era mult mai puţin decât se aşteptase. – E… este foarte rezonabil, a spus ea uimită, cu mintea în alertă, analizând în gând cifrele din registrul lăsat acasă. – Mult mai rezonabil decât am de gând să fiu cu grupul acela din Boston, a spus Jarvis, cu ochii albaştri strălucind. – De ce îmi faceţi o ofertă atât de generoasă? Mary a devenit brusc precaută. În timpul mesei, se aşteptase cumva ca bătrânul să-i facă avansuri.

Gazda ei a oftat şi a dus mâna în buzunarul interior de la pieptul jachetei de lână, de unde a scos un trabuc. După ce i-a muşcat vârful, i-a studiat capătul. – Ca să îmi mai liniştesc un pic conştiinţa, probabil. Dacă le vând lor plantaţia, deschid uşa din spate către Texas, şi şacalii vor începe să intre. Ştiu asta şi îmi pare rău, însă, dacă nu o fac eu, o vor face fetele mele şi soţii ăia ai lor, care nu-s buni de nimic. Cred că oferindu-ţi ţie şansa de a cumpăra Fair Acres, încerc să salvez pe cât posibil vechiul stil de viaţă. Iar dacă cineva va rezista aici, tu eşti aceea. Nu se mai nasc moştenitori care să semene cu noi, Mary. Tu eşti ultima. O să fiu fericit şi cu mai puţin. În plus… Bătrânul cultivator şi-a aprins trabucul. Bănuiesc că nu îţi permiţi mai mult. – Aşa e, a răspuns Mary. Acum era mai relaxată. Îi oferea o ocazie pe care ar fi fost fraieră să o refuze. Nu avea să mai poată cumpăra vreodată pământul acela atât de ieftin, mai ales dacă l-ar fi achiziţionat First Bank din Boston. A răspuns repede: Domnule Ledbetter, cred că pot să cumpăr acele porţiuni. Când vreţi răspunsul? – Sper să batem palma până la sfârşitul săptămânii. Ştiu că e din scurt, Mary, însă vreau să plec la sfârşitul lunii. Dacă îl cumperi, o să am grijă ca terenul să fie cultivat, însă responsabilitatea mea se termină aici. Iar tu trebuie să-mi dai banii. Îmi pare rău pentru asta, însă nu pot să ţi-l dau pe datorie. Am nevoie de bani acum şi nu vreau să las în urmă nimic nerezolvat. Afacerile sunt greu de gestionat din largul oceanului. Mary s-a ridicat şi a întins mâna către el. – O să vă anunţ până la sfârşitul săptămânii. După cum ştiţi, trebuie să mă consult cu Emmitt Waithe, ul de la Somerset. Jarvis Ledbetter şi-a lăsat ţigara, s-a ridicat şi i-a strâns mâna. – Draga mea, dacă Emmitt aprobă, atunci eşti mai deşteaptă decât am crezut. Mult noroc! Însă norocul nu-i era de-ajuns, îşi dădea seama Mary în timp ce îl mâna pe Shawnee pe strada noroioasă către oraş. Avea nevoie de cel puţin douăzeci de motive puternice pentru a-l convinge pe Emmitt să scoată ultimii bani ca să cumpere Fair Acres, iar şansele să reuşească erau foarte mici. De când îl numise Miles tutore, el nu-i ceruse niciodată socoteală pentru cheltuieli, însă de data

aceasta avea să o facă, mai mult ca sigur. Chiar dacă personal ira abilitatea şi talentul de ale lui Mary, devotamentul bărbatului se datora relaţiei pe care acesta o avusese cu tatăl ei. Fuseseră cei mai buni prieteni. Nici un alt bărbat din ţinut nu-l respectase şi nu-l plăcuse mai mult pe tatăl ei. Mary trebuia să înfrunte responsabilitatea pe care Emmitt simţea că o avea faţă de memoria prietenului său, iar asta nu era deloc o sarcină uşoară. Sub nici o formă n-ar risca să piardă Somersetul lui Vernon Toliver pentru ceea ce acesta ar fi considerat, fără îndoială, un capriciu al fiicei lui. Şi totuşi, cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât era mai convinsă că achiziţionarea parcelelor Fair Acres era o mişcare prudentă. Înainte de toate, ar deveni unica proprietară a Fair Acres. Trebuia să-l convingă pe Emmitt că pur şi simplu schimba o sursă de venit cu alta. Dădea bani şi primea un pământ care, de fapt, avea o valoare mult mai mare decât preţul cerut. Dacă recolta se dovedea insuficientă sau chiar inexistentă, putea să ipotecheze Fair Acres, urmând să gestioneze ambele ipoteci în timpul scurt rămas până când trebuia să plătească toată datoria pentru Somerset. Nu voia să se gândească ce ar fi însemnat asta pentru gospodărie, că şi-aşa le ajunsese cuţitul la os. În vreme ce mergea pe strada care ducea în oraş, se gândea şi la alte lucruri importante. Se ruga – implora – să aibă puterea de a-l face pe Emmitt să vadă situaţia la fel de clar ca ea. L-a găsit la birou, scăpând-o de grija de a vedea la fereastră plăcuţa cu „Închis“ sau „Plecat la masă“. – Mary, draga mea, a spus avocatul aproape amuţit de uimire, după ce ea i-a explicat motivul vizitei, nu pot să cred că mintea ta ar accepta vreodată o astfel de idee. Rezerva de bani pe care o ai trebuie folosită doar în caz de maximă necesitate. Nu te pot lăsa să cumperi cu ea alt teren, care l-ar putea compromite pe cel pe care îl ai. – Dar, domnule Waithe, a implorat Mary, ridicându-se în picioare în faţa biroului său, prea agitată ca să stea jos, nu-i cunoşti pe aceşti oameni. De ce-ar vrea să cumpere Fair Acres dacă nu în speranţa că vor pune mâna şi pe Somerset? Emmitt şi-a îndepărtat mâinile şi a căzut pe gânduri. – Nu neg că au făcut asta exact din acest motiv, însă de ce nu, draga mea? E important pentru ei, şi chiar are sens în lumea afacerilor. – Însă ar putea fi nişte vecini foarte neplăcuţi. Sunt multe feluri prin care pot

face rău plantaţiei Somerset, cu intenţia de a mă băga pe mine la fund. Emmitt a ridicat sceptic din sprânceană. – Cum ar fi? – De exemplu, pot sabota irigaţiile din Sabine. Familiile Toliver şi Ledbetter au cooperat întotdeauna ca să ţină aceste canale deschise peste proprietăţile noastre. Gândiţi-vă la toate metodele prin care cursul apei poate fi deviat – sau chiar oprit – şi veţi vedea că nu se poate face nimic. Fără irigaţii, Somerset e sortit pieirii. Iar banca din Boston poate să refuze să lucreze cu noi la îndepărtarea paraziţilor. Eu şi domnul Ledbetter am avut grijă întotdeauna de câmpiile noastre simultan. Dacă nu făceam asta, efortul celuilalt ar fi fost inutil. Sunt sigură că au mai multe metode prin care să mă saboteze decât îmi trece mie prin minte. De exemplu, focul. Emmitt a scos un sunet gâjâit şi gutural; se vedea clar că nu dorea să o contrazică. – Mary, asta ar însemna doar să le faci în ciudă. Banca din Boston vrea pământul ca investiţie, nu ca să te alunge pe tine. Locul pe care se află e foarte avantajos, pentru că poate fi irigat de Sabine. Îl cumpără ca apoi să îl vândă pentru profit. – Îşi pot permite să aştepte, domnule Waithe. Pot lăsa pământul să rodească un an, apoi să-l vândă ca parte din Somerset, şi ar scoate astfel o avere. – Asta în cazul în care motivul pentru care banca din Boston cumpără terenul este atât de abject pe cât spui, lucru de care mă îndoiesc, a răspuns Emmitt. Însă Mary îi dăduse un prim motiv să se răzgândească. S-a încruntat, lăsându-se pe spate în scaunul lui. Ea s-a aplecat către el, continuându-şi demonstraţia. – Dacă adaugă Fair Acres la teren, Somerset devine mult mai valoros, a continuat ea cu hotărâre. Şi nu uitaţi că dau de necaz doar dacă recolta nu e bună. Însă nu e un dacă foarte improbabil? Anul acesta aşteptăm o recoltă bogată. Dacă se va întâmpla asta, o să am destui bani cât să pun deoparte pentru anul viitor. Iar dacă şi anul următor e bun… Ah, domnule Waithe… Mary s-a ridicat şi a bătut din palme, cu ochii scânteind. Gândiţi-vă! Somerset unit, o mare de alb dintr-un capăt în celălalt, până la Sabine! Ar fi un vis devenit realitate.

Emmitt a dat cu tristeţe din cap. – Nu, Mary. Nu un vis devenit realitate, ci o răsplată a mândriei. Aici nu e vorba de viziune, ci despre o dorinţă oarbă care se deosebeşte de lăcomie doar pentru că tu iubeşti pământul. Iartă-mă că îţi vorbesc atât de direct, însă am datoria asta faţă de tatăl tău. Mândria e cea care te împinge să cumperi Fair Acres. Dacă ai face asta, ai deţine una dintre cele mai mari plantaţii din Texas şi ai dovedi că tatăl tău a procedat bine modificând testamentul aşa cum a făcut-o. Acum vorbeşte mândria din tine, nu speranţa împlinirii unui vis, şi tot ea te orbeşte să vezi crunta realitate a situaţiei. Rănită de cuvintele lui şi uimită de faptul că bărbatul îi interpreta atât de greşit motivele, Mary a început să plângă. – Nu, domnule Waithe, dumneata eşti cel care nu vede crunta realitate a situaţiei mele. Dacă banca din Boston cumpără acele terenuri, va distruge Somerset. Vreţi să riscaţi, fiind convins că nu o vor face? – Iar tu eşti gata să pui la bătaie tot ce ai ca să te asiguri că n-o vor face? i-a răspuns Emmitt. Pariezi pe ceea ce crezi că ar vrea să facă banca din Boston. Pui ca miză recolta din următorii doi ani. Dacă aceasta e săracă, te bazezi pe faptul că poţi ipoteca Fair Acres pentru un împrumut. Dar dacă nu poţi? Nu uita că ai doar douăzeci de ani. Abia la douăzeci şi unu ai drept de semnătură. Vei avea nevoie de un cosemnatar. Cine crezi că va fi? Expresia lui Emmitt îi dădu foarte clar de înţeles că pe el putea să-l scoată din calcul ca posibil candidat. El nu avea bani cu care să-i acopere pierderile în caz de dezastru. – În acel caz, sper că numele Toliver va fi suficient. Mary şi-a ridicat încrezătoare bărbia. Toţi ştiu că noi, Toliverii, ne ţinem promisiunile. Emmitt a oftat şi şi-a trecut mâna peste faţă. – Ah, copilă… Alt lucru la care nu te-ai gândit! Cum o să poţi istra Fair Acres şi Somerset fără ajutor? Şi-aşa ai ajuns aproape la limită. Îţi permiţi să îl ţii şi pe angajatul lui Ledbetter? Gândeşte-te la toate sarcinile pe care le preiei, la timpul, efortul, banii necesari şi, dacă-mi permiţi – Emmitt i-a aruncat o privire de îngrijorare părintească –, la tinereţea ta.

– Domnul Ledbetter spune că o să cultive terenul înainte să plece, a răspuns Mary, însă tonul ei se mai domolise. Şi-a tras un scaun şi s-a aşezat. Nu, nu se gândise la munca în plus sau la supraveghetor. Nu înota niciodată împotriva curentului decât dacă era nevoită; cât despre tinereţea ei… nu se mai simţea de mult tânără. L-a privit lung peste birou pe Emmitt Waithe, care îşi făcea cu încăpăţânare datoria. – Ştiu că vă gândiţi la ce e mai bine pentru mine, domnule Waithe, însă cum vă veţi simţi dacă instinctele mele sunt corecte, iar dumneavoastră vă înşelaţi? – Îngrozitor, a recunoscut Emmitt oftând. Însă nu la fel de îngrozitor pe cât m-aş simţi dacă eu am dreptate şi tu eşti cea care se înşală. Dacă ai dreptate, măcar pot să spun că raţionamentul meu mai bun m-a făcut să refuz să te las să-ţi cheltuieşti ultimii bani. N-o să mai am aceeaşi scuză dacă eu am dreptate. – Tata ar fi fost de acord cu mine, a răspuns Mary pe acelaşi ton, cu privirea aţintită asupra avocatului. El s-a gândit de multe ori la acest pericol. Tata ar fi riscat. Şi trebuie să vă spun, dragă domnule, că, dacă banca din Boston cumpără acel teren, iar temerile mele se transformă în realitate, nu cred că vă voi putea ierta. Emmitt şi-a ţuguiat buzele. Expresia lui încurcată o făcu să creadă că tocmai rostise cuvintele magice: „Tata ar fi riscat“. După câteva secunde, avocatul i-a zâmbit gânditor. – Semeni atât de mult cu el, Mary Toliver. Ştiai? Uneori, în ciuda diferenţei evidente de sex, am impresia că pe acel scaun e el. Da, tatăl tău ar fi riscat. Şi, la fel cum fac şi cu tine, eu aş fi încercat să-l conving să se răzgândească. – Aţi fi reuşit? – Nu. Avocatul s-a îndreptat în scaun, ca şi când ar fi luat o hotărâre. Trebuie să-i dai răspunsul lui Jarvis până la sfârşitul săptămânii? Hai să ne gândim amândoi la asta! O să te anunţ până vineri ce am hotărât, apoi poţi să-l ezi pe domnul Ledbetter. Emmitt a privit-o lung pe deasupra ochelarilor. Dar trebuie să-ţi spun, domnişoară Mary Toliver, că dacă accept, iar temerile mele se adeveresc, eu nu mă voi putea ierta.

Capitolul 19

După ce s-a întors acasă, Mary s-a îndreptat în grabă spre birou, să analizeze din nou cifrele, dar s-a oprit când a auzit-o pe mama ei din salon. – Mary? Tu eşti? Vino aici! Neîncrezătoare, s-a apropiat de uşa deschisă a camerei şi şi-a văzut mama stând în balansoarul ei preferat, frumos îmbrăcată, iar Sassie supraveghind-o de pe canapea. Privirea consternată a lui Sassie i-a amintit lui Mary că era ora patru, deci trecuse de mult ora la care promisese că se întoarce astfel încât Sassie să poată merge să facă piaţa – singura ei ocazie de a ieşi din casă şi de a mai schimba peisajul. – Sassie aştepta să pregătească cina, a certat-o Darla, tonul ei amintindu-i lui Mary de numeroasele dăţi când primise astfel de reproşuri în copilărie. Atunci, acestea o supărau. Acum, reproşul mamei ei era un mult aşteptat semn că femeia îşi revenea la normal. Darla a privit cu un ochi critic bluza şi fusta de călărie cu care Mary se îmbrăcase pentru discuţia despre Fair Acres înainte să meargă la plantaţie. Presupun că nu astea sunt hainele tale obişnuite de lucru. Unde ai fost? – Am avut treabă în oraş. Îmi pare rău că am întârziat. Sassie, mă revanşez. Poţi merge de dimineaţă în oraş. O să pregătesc eu masa de prânz, aşa că o să poţi sta cât vrei. Mamă, mă bucur mult să te văd aici. – Poţi pleca, Sassie, a spus Darla, făcându-i semn cu mâna. Şi ai grijă să nu arzi turtele de mălai. – Da, doamnă, a răspuns femeia, aruncându-i lui Mary o privire ce-i trăda suferinţa îndelungată în timp ce părăsea încăperea. Mary a tras un scaun lângă balansoarul mamei ei. Aceasta purta ochelarii şi avea un exemplar din Howbutker Gazette în poală. Trecă mai bine de patru ani de când nu mai citise ziarul. În strălucirea domoală a după-amiezii, Mary a observat

din nou că frumuseţea de odinioară a mamei ei pierise. Ea fusese printre primele femei care folosiseră rujul, însă acum acesta nu făcea decât să-i accentueze obrajii supţi. Părul ei, cândva des şi lucios, îşi pierduse strălucirea şi volumul. Îl ţinea desfăcut pe umerii atât de lipsiţi de carne, încât Mary îi putea vedea conturul ascuţit al oaselor sub şal. – Presupun că ai văzut câte schimbări s-au petrecut în oraş de când n-ai mai citit ziarul, a zis Mary cu blândeţe. – Este ca şi când aş fi intrat într-o lume nouă! Darla a întors o pagină şi i-a arătat-o lui Mary. Priveşte aceste modele pe care le-a publicat Abel în reclame! Fuste până sub genunchi! Şi vrei să-mi spui că Howbutker are cinematograf? – Şi mai mereu e plin, aşa se spune, a răspuns Mary, zâmbind. Eu nu am fost încă. Vrei să mergem acolo într-o seară? – Nu chiar acum. Trebuie să-mi păstrez energia. Mama ei a lăsat ziarul şi şi-a scos ochelarii. Ai vorbit cu Beatrice? Chipul lui Mary s-a schimonosit. – Mamă, îmi pare rău. Am uitat complet. O să vorbesc în seara asta. – Nu te deranja. Darla şi-a tras şalul şi mai aproape pe umerii subţiri. M-am răzgândit. Nu am nevoie de ea ca să organizez petrecerea. Vreau să fie şi pentru ea, şi pentru toţi ceilalţi o surpriză la fel de mare ca pentru tine. Însă mai vreau să fac ceva înainte de asta. Mary era neliniştită. – Tot mai vrei să îl ajuţi pe Toby în grădină? – Da, şi asta. Lui Toby i-ar prinde bine o mână de ajutor. Curtea şi grădina arată îngrozitor. Am fost astăzi şi le-am văzut. Trebuie să-mi caut pălăria şi haina pentru grădină. Nu vreau să mă bronzez ca tine. Sunt sigură că nici acum nu te protejezi de soare. Nu-ţi meriţi tenul la cât de puţină grijă ai de el! S-a oprit, văzând zâmbetul lui Mary. Ce e atât de amuzant? – Tu. Zâmbetul lui Mary a devenit şi mai larg. Îmi pare bine să mă cerţi din nou.

– Nu ascultai niciodată. Nu ştiu de ce mă mai oboseam. – Pentru că mă iubeai, probabil, a răspuns Mary. Mama ei părea să fi remarcat speranţa din vocea ei. Expresia i s-a înmuiat. I-a bătut uşor mâna lui Mary. – Da, pentru că te iubeam, a răspuns ea. Să nu uiţi niciodată asta. Mai vreau să fac ceva. Vreau să-ţi croşetez ceva de ziua ta şi trebuie să încep chiar acum. O să dureze ceva, aşa că trebuie să mergem neapărat în oraş să cumpăr fire. Avem bani suficienţi cât să-mi permit câteva suluri de aţă, nu-i aşa? – Da, mamă. Ai la bancă un cont separat în care ţi-am depus în fiecare lună cei douăzeci la sută. A regretat încă din primul moment că menţionase suma pe care i-o oprise din profituri, de teamă să nu reaprindă vechiul dispreţ împotriva tatălui ei şi a testamentului, însă expresia Darlei a rămas doar una de îngrijorare. – Ah, nu vreau să merg la bancă. Poţi să îmi împrumuţi tu bani şi să deduci costurile din suma pe care mi-o depui? – Bineînţeles, a răspuns Mary, uşurată. Însă nu trebuie să-mi faci nimic, mamă. Faptul că te-ai ridicat şi că te întorci la viaţă e mai mult decât îmi puteam dori. Este un cadou suficient. – Nu, nu e, a contrazis-o Darla cu un zâmbet, apoi i-a mângâiat obrazul. A trecut mult timp de când i-am făcut mieluşelului ceva cu propriile mâini. Mă gândesc la ceva care să-ţi amintească toată viaţa de mine. – Te am pe tine, mamă, a răspuns Mary. – Nu pentru totdeauna, draga mea. Timpul nu e atât de îngăduitor. Şi-a retras mâna. Aş vrea să încep cât mai repede. Eşti liberă să mergi cu mine în oraş mâine după-amiază să facem cumpărături? O să evităm magazinul lui Abel. Sunt sigură că nu ne permitem să cumpărăm nimic de la el. Fruntea ei palidă s-a încruntat când a văzut-o pe Mary tresărind. Ce s-a întâmplat? Nu este bine mâine? – Ba da, bineînţeles că e bine. Mary s-a chinuit să zâmbească.

Deja îi promisese să-i ţină dimineaţa locul lui Sassie, iar dacă mergea cu mama ei în oraş după-amiază, pierdea o zi întreagă de lucru pe plantaţie. Şanţurile de irigaţie erau programate pentru curăţare în ziua următoare, însă echipele puteau începe şi fără supravegherea ei. Era mai important ca mama ei să iasă din casă. – O să petrecem o zi întreagă împreună, a spus ea, iar când ne întoarcem acasă, o să ne încălzim cu o cană de ciocolată caldă, aşa cum făceam când veneam de la cumpărături. – Ar fi foarte frumos, a răspuns Darla, apoi a pus ziarul la locul său într-un fel care i-a sugerat lui Mary că nu-i plăcea să răscolească amintirile zilelor trecute, ci să le lase acolo unde erau. Erau prea dureroase. De acum înainte, avea să vorbească doar despre viitor. Mai târziu, în bucătărie, Mary a întrebat-o pe Sassie despre plimbarea făcută de mama ei prin curte şi prin grădină. – A mers în grădina de trandafiri? – Da, a răspuns Sassie. – Crezi că îşi aminteşte ce s-a întâmplat când a fost acolo ultima dată? – Da. Nu-mi spune că a uitat că a distrus-o cu ranga. Toby a zis că s-a oprit câteva minute în faţa Lancasterilor, apoi a plecat fără să scoată un cuvânt. Te asigur că pune ceva la cale. – Pentru numele lui Dumnezeu, Sassie, a repezit-o Mary, ce-ai fi vrut să spună? Cât de rău îi pare şi cât de umilită se simte? Ai puţină înţelegere pentru tot ce a îndurat! – O să încerc, de dragul tău, domnişoară Mary, a răspuns Sassie. În după-amiaza următoare, la ora stabilită, Darla se îmbrăcase şi era gata de prima ieşire în oraş după ziua în care fusese în biroul lui Emmitt Waithe. Moda se schimbase la 180 de grade de când pălăria ei mare şi turnura rochiei fuseseră în vogă. Mary s-a simţit ruşinată şi stânjenită privind-o cum cobora scările în timp ce îşi trăgea mănuşile lungi, fără să-şi dea seama cât de demodate erau hainele ei.

Când au intrat pe bulevardul principal, Darla a exclamat dintr-odată: – Dumnezeule! Priveşte toate aceste trăsuri fără cai! Au invadat deja toată piaţa centrală. – O să avem şi noi maşină cândva, mamă. – Nu cred că mai apuc să trăiesc eu până atunci, Mary Lamb, a răspuns Darla. Şi-au făcut cumpărăturile la Woolworth’s. Spre uşurarea lui Mary, magazinul era gol, aşa că Darla a avut-o pe vânzătoare la dispoziţia ei. Au ales suluri de aţă de croşetat, de culoare bej, pe care le-au lăsat într-un morman pe tejghea. Încercând să nu-şi scape mama din ochi, Mary trăgea cu urechea la şuşotelile lor. La un moment dat, Darla i-a spus: – Acum, Mary, întoarce-te cu spatele. Sub nici o formă nu trebuie să vezi ce cumpăr. Mary s-a conformat. A urmat o consfătuire în şoaptă între Darla şi vânzătoare. A auzit sunetul unei bobine desfăşurate, apoi pe cel al unei foarfeci şi fâşâitul hârtiei cu care era împachetat produsul. Gata, a spus mama ei, satisfăcută. Te poţi întoarce. Mama ei era îmbujorată şi zâmbea în timp ce mergeau în trăsură pe Houston Avenue. Expresia de bucurie sinceră de pe chipul ei a făcut-o pe Mary să întrebe: – Eşti fericită, mamă? Darla s-a întors către fiica ei. – Nu am mai fost de mult atât de fericită, Mary, mieluşelul meu, i-a răspuns ea. Mary a scuturat hamul lui Shawnee. Trebuia să-i scrie lui Miles şi să-i dea de ştire că mama lor înviase, că Darla Toliver se întorsese în sfârşit din morţi.

Capitolul 20

La sfârşitul primei săptămâni din ianuarie, Mary a cumpărat Fair Acres. Un Emmitt Waithe posomorât şi-a deschis biroul în după-amiaza de sâmbătă ca să încheie tranzacţia, iar la ora cinci contractul era semnat. În mod normal, în astfel de ocazii importante, Emmitt ar fi adus o sticlă de whisky ca să ciocnească, însă sticla de Wild Turkey a rămas pe biroul său. Luni, vestea se aflase deja. Ollie şi Charles Waithe au trecut să o felicite, însă Percy nu şi-a făcut apariţia. Un reporter de la Gazette i-a cerut un interviu. Mary i l-a acordat doar pentru că era vorba despre un vechi coleg de clasă, disperat să obţină un titlu de pagina-ntâi. Dorea să scrie un articol despre rolul femeii moderne în societate, politică şi afaceri, din perspectiva celei mai tinere proprietare a uneia dintre cele mai mari plantaţii din Texas, a explicat el. Mary nu se simţea chiar modernă văzând fotografia care însoţea articolul. Abia când sa văzut, fără nici o umbră de zâmbet pe chip, într-o bluză cu guler înalt, cu părul lung legat la spate, şi-a dat seama cât de în urmă rămăsese în privinţa modei. Din momentul achiziţionării lotului Fair Acres, zilele lui Mary au devenit chiar mai pline, de dimineaţă şi până după lăsarea serii. Pe lângă activităţile specifice lunilor de iarnă la Somerset, trebuia să se familiarizeze şi cu noua ei proprietate. A mers cu trăsura să îi viziteze pe toţi arendaşii din Fair Oaks, le-a cunoscut copiii şi a băut nenumărate ceşti de cafea în cocioabele lor modeste, pe care spera să le înlocuiască în scurt timp cu casele cu trei camere şi cu bucătărie separată pe care Vernon Toliver le construise pentru arendaşii săi. Inspectase noul câmp, gardurile, echipamentul, depozitele şi casa pe care Jarvis o eliberase înainte să plece în Europa. Neliniştea şi oboseala erau însoţitorii ei credincioşi. Noaptea mergea la culcare plină de griji şi la fel se trezea dimineaţa. Presupunerile ei despre Percy îi umbreau zilele. Încă nu primise nici o veste de la el. Ultima dată îl văzuse de Crăciun, când venise să-i ureze Crăciun fericit şi să o întrebe dacă voia să meargă la ei la masă. Ea refuzase, explicându-i că

trebuia să rămână cu mama ei. Pe Sassie nu o încântase ideea că trebuia să pregătească încă o dată masa de Crăciun pentru oameni fără poftă de mâncare ca ei, aşa că Mary o trimisese la nepoata ei, iar pe Toby – la fratele lui. După aceea, Percy şi Ollie plecaseră în Dallas, să fie cavaleri de onoare la nunta unui prieten din armată, în ciuda faptului că Ollie mergea în cârje. Se întorseseră înainte de Anul Nou, iar Mary aflase că Percy o însoţea pe Isabelle Withers, fiica unui bancher, la seara de dans de la club. Chiar dacă mintea ei era ocupată de grija pentru plantaţie, zile întregi simţise cum murea de invidie. Isabelle avea pielea ca porţelanul, era blondă şi cu ochii albaştri – tipul de femeie pe care i-l descrisese ea lui Lucy. Îşi amintise cum o luase Lucy în râs. „La dracu’ cu porţelanul! Îi plac femeile care nu se sparg, pe care poate să le apuce, să le ţină, care îi sunt egale lui…“ Şi-a alungat cu îndârjire acea imagine din mine, înlocuind-o cu alte chinuri zilnice. Percy avea tot dreptul să se întâlnească cu alte femei. Era bărbat şi avea nevoile unui bărbat. Ce-şi imagina, din moment ce ea refuzase să i le satisfacă? Însă de ce trebuia să fie chiar Isabelle, o prostănacă cu zâmbet tâmp? Era sigură că el se simţise jignit când auzise că achiziţionase Fair Acres. Ştia cât timp şi câtă energie avea să-i consume de-acum încolo plantaţia şi considera această nebunie o încheiere a înţelegerii lor. Avea să afle cum stăteau lucrurile la petrecerea organizată de mama ei. Era un eveniment de care se temea şi pe care îl aştepta în egală măsură. Nu avea timp de o asemenea prostie, însă era o petrecere de „ieşire în lume“ pentru mama ei şi era mulţumită că acea ocazie o făcuse pe Darla să se preocupe de propria înfăţişare. – Trebuie să mănânc mai bine, să pun nişte carne pe oase, şi-a justificat femeia a doua porţie de mâncare cerută. Trebuie să fac şi exerciţii, ca să capăt culoare în obraji, a zis când Mary a găsit-o în grădină săpând. Şi, chiar dacă rezultatele se vedeau cu greu – Sassie spunea că de multe ori găsise dovezi că mama ei vomitase mâncarea –, ţinuta impunătoare şi comportamentul ei de altădată începeau să iasă la iveală. – Cred că preferam ca mama ta să se ţină departe de nervii mei şi să nu-mi stea în cale, a comentat Sassie după o zi, epuizată.

Mary i-a aruncat un zâmbet compătimitor, emoţionată, însă uşor alarmată de cererile exagerate ale mamei ei, acum că era din nou în putere. – Nu-mi place ce spui, Sassie, însă te înţeleg. Şi totuşi, se bucura că Darla, spre deosebire de zilele din trecut, se întrecea pe sine, iar acum se simţea uşurată că mama ei avea un motiv să se dea jos din pat dimineaţa. După plimbarea lor în oraş, se trezea în zori, se îmbrăca şi cobora, apoi croşeta firele în ceva ce rămânea necunoscut pentru toţi cei care vedeau mormanul crescând în coşul de lângă balansoarul ei. – Ce vor fi toate acele fire, doamnă Darla? o întrebase Sassie. – Nu mai întreba, Sassie, drăguţo. Este o surpriză pentru Mary, pentru aniversarea ei de douăzeci de ani. O să vedeţi atunci. – Ştiu că nu te bucuri să auzi, domnişoară Mary, însă nu-mi place treaba asta deloc, a mărturisit Sassie. Mă înfioară când o văd stând acolo în salonaş, legănându-se în balansoar şi zâmbind singură, ca şi când ar avea un secret. Pune ceva la cale, ascultă ce-ţi spun eu! – E doar pierdută în trecut, Sassie! Poate că retrăieşte un moment plăcut de când era tânără şi frumoasă. Las-o să se simtă bine cu amintirile ei. Şi ai observat că fotografiile de familie au reapărut? Aşa că ea, Sassie şi Toby s-au pregătit pentru petrecere. Invitaţiile au fost scrise şi trimise, meniul a fost stabilit, mâncarea cumpărată, casa curăţată şi aerisită. Au fost invitaţi familia Warwick, Ollie şi Abel, mai mulţi vecini şi Emmitt Waithe şi familia lui. Mary a scos din fundul şifonierului un costum roşu şi demodat din tafta, gândindu-se că Abel avea să se îngrozească văzând-o îmbrăcată astfel, însă pentru mama ei a comandat de la magazinul lui un costum de catifea de culoarea chihlimbarului. – Dumnezeule! La ce vom renunţa ca să plătim asta? s-a plâns Sassie când a fost adusă rochia. – La carnea pentru luna următoare, a răspuns Mary, ducând sus cutia aurie, ca săi facă mamei ei o surpriză. Anulează comanda, Sassie. În noaptea petrecerii, s-a îmbrăcat fără nici o bucurie în vechea ei rochie de tafta.

Trebuia să poarte corset, cu toate că nu mai erau la modă, căci fuseseră înlocuite de sutien, dar Mary nu avea aşa ceva. Părea epuizată şi fără nici un chef de petrecere. Cel puţin, mâinile ei arătau bine. Începuse să poarte mănuşi la lucru, însă nu pe cele primite de Crăciun de la Percy. Pe alea le păstrase alături de bilet, pentru că erau mult prea frumoase pentru munca la câmp. Şi totuşi, privindu-se în oglindă, ştia că nu avea nici o şansă în faţa fetei de porţelan. – Acum nu te mai încrunta şi alungă-ţi grijile din ochi, copilă, a spus Sassie pe un ton poruncitor, când a intrat în cameră şi a văzut-o. Asta e noaptea ta şi vreau să te văd cum chefuieşti. Mary îşi aranjase cosiţele prinse în vârful capului, în vreme ce se ocupa de ultimele pregătiri. Coafura aceea nu prea o avantaja. – Mi-e teamă că nu prea mă simt în stare să chefuiesc. Ai fost la mama? – Am încercat, domnişoară Mary, însă nu m-a lăsat să intru. Spune că se poate îmbrăca şi singură şi că nu vrea să o vadă nimeni înainte să iasă. – Mă întreb ce intenţionează să facă cu toate acele fâşii pe care le-a croşetat. – Aş vrea şi eu să ştiu. Zice că fac parte din cadoul tău, însă va trebui să mai aşteptăm până vom vedea despre ce e vorba. – O să vin să vă arăt ţie şi lui Toby după ce îl deschid. Acum, mă duc să mă asigur că e bine. În timp ce străbătea coridorul, Mary se gândea la numeroasele ore în care mama ei lucrase în salon – un efort sincer de a-i cere iertare. Un simplu trandafir roşu ar fi fost de-ajuns, iar ea ar fi răspuns cu ceva original: trandafiri albi ca zăpada, ca să o asigure că o iertase. Mama ei îi mai croşetase ceva de îmbrăcat doar de două ori. O dată o eşarfă şi, cu mult timp în urmă, de Crăciun, o pereche de mănuşi. Alte mame brodau bluze şi bonete, rochii şi şaluri, pulovere şi pălării pentru fiicele lor, însă Darla prefera să croşeteze obiecte mici. Mary îşi spunea că, indiferent de cadou şi în ciuda lipsei de chef pentru petrecere, avea să îşi arate aprecierea pentru ce pregătise mama ei şi era fericită că zilele negre se terminaseră. A ciocănit la uşă.

– Mamă, eşti bine? Ai nevoie de ajutor să te îmbraci? – Deloc! Răspunsul Darlei a venit însoţit de un râs. Rochia este uimitoare, draga mea. O să-ţi placă mult cum îmi stă în ea. Acum du-te jos şi lasă-mă să-mi pregătesc intrarea. Mary s-a întors dezamăgită. Dorea să fie prima care o vedea în rochia aceea, ca pe vremuri, când mama ei o lăsa să o ire. Rămăsese o fetiţă când venea vorba să o vadă pe mama ei într-o rochie de petrecere. În timp ce cobora scările, a zărit capul blond fără pălărie al lui Percy prin luminatorul de deasupra uşii de la intrare. Venea pe alee, singur şi mai devreme ca restul invitaţilor. Panica pe care o resimţise în toate aceste săptămâni se ridica în ea precum un val. A alergat pe scări cu respiraţia tăiată, deschizând uşa înainte ca el să apuce să sune. A ştiut imediat ce voia să-i spună. Ochii lui erau la fel de lipsiţi de culoare ca sticla, iar maxilarul îi era încleştat. – Ştiu că e devreme, Mary, însă vreau să-ţi spun câteva lucruri înainte să ajungă ceilalţi. Mama şi tata vor ajunge mai târziu, cu maşina lor. Eu am venit pe jos pentru că am vrut să iau o gură de aer. Ea a zâmbit uşor. – Cred că ai multe de spus. – Din păcate, da. – De ziua mea? – Nu am ce face. – Atunci intră. Mama nu a coborât încă. – Mama? S-a încruntat la auzul tonului ei nefamiliar. Mary a roşit sub privirea lui scrutătoare.

– Lasă-mă să-ţi iau haina. – Nu e cazul. Nu rămân. Cuvintele lui au lovit-o ca un trăsnet. – Percy, nu vorbeşti serios. E ziua mea. – Nu-ţi pasă că e ziua ta decât pentru că te aduce cu un an mai aproape de Somerset. – Are legătură cu faptul că am cumpărat Fair Acres, nu-i aşa? Simţea cum îi creşte presiunea în plexul solar, ameninţând să-i taie respiraţia. Ai văzut asta ca pe un fel de pecetluire a devotamentului meu pentru Somerset. – Şi nu e aşa? – Percy… Mary încerca să formuleze o explicaţie convingătoare. Fair Acres nu a fost o alegere între tine şi Somerset. A fost o ocazie pe care nu-mi puteam permite să o scap. Decizia mea nu are nici o legătură cu tine. Am avut prea puţin timp să mă gândesc la asta. Atunci, nici măcar nu m-am gândit la cum ne-ar afecta pe noi această achiziţie… la cum ai crede tu că ne-ar influenţa relaţia. – Şi dacă te-ai fi gândit, ar fi fost vreo diferenţă? N-ai fi cumpărat-o oricum? Ea se simţea ca într-o capcană. Cum îl putea face să înţeleagă că nu avea de ales? Îl privea fără cuvinte, simţind o arsură în piept. – Răspunde! a tunat el. – Ba da, a recunoscut ea. – Aşa credeam şi eu. Scotea flăcări pe nări. Sunt curios ce o să te mai coste în afară de mine. Doamne Dumnezeule, Mary… A măsurat-o cu privirea de sus până jos, iar ea a simţit cum i se strânge inima, închipuindu-şi cât de nepotrivit arăta în rochia ei demodată de tafta, cu talia ieşită în evidenţă şi cu sânii conturaţi în spatele marginii dantelate a corsetului. La modă erau atunci taliile abia vizibile şi sânii mici, aşa cum se obişnuise,

probabil, să ire la Isabelle Withers. – Eşti la jumătatea tinereţii tale şi nu te-ai bucurat nici măcar de o zi din ea, a continuat Percy, cu o expresie dispreţuitoare întipărită pe chip. Trebuia să mergi la petreceri şi la dans, să porţi haine frumoase şi să flirtezi cu băieţi, însă uită-te la tine! Eşti epuizată, munceşti optsprezece ore pe zi pe câmp şi pentru ce? Ca să trăieşti în sărăcie, cu grija continuă pentru următoarea felie de pâine? Ca să porţi haine a căror vreme a trecut de mult? Ca să-ţi faci nevoile în găleată şi să citeşti la lampa cu kerosen? Ţi-ai pierdut fratele şi mama, iar acum eşti pe cale să-l pierzi şi pe bărbatul care te iubeşte, care ar putea să-ţi ofere tot ce-ţi lipseşte; şi totul de dragul unei plantaţii care te sleieşte de puteri şi care îţi va frânge inima, care nu va merita niciodată sacrificiile tale. – Nu va fi mereu aşa. Mary şi-a întins mâinile către el. În câţiva ani… – Bineînţeles că mereu va fi aşa! Pe cine încerci să păcăleşti? Te-ai asigurat de asta când ai cumpărat Fair Acres. Nu am cum să mai aştept câţiva ani! – Ce încerci să îmi spui? El s-a întors. Chipul său frumos era congestionat. Nu îl văzuse niciodată plângând. Mary a făcut un pas spre el, însă el a ridicat o mână să o oprească, iar cu cealaltă a scos o batistă din haină. – Îţi spun ce ai încercat şi tu să-mi zici mereu. Am crezut că pot să te îndepărtez de Somerset, însă văd că nu este posibil. Faptul că ai cumpărat Fair Acres mi-a dovedit asta. Am stat departe de tine ca să îţi dau timp să înţelegi câtă nevoie ai de mine şi cât de mult mă doreşti, însă tu nu ai făcut decât să umpli acest timp cu mai mult pământ şi mai multă muncă… aşa cum vei face mereu ca să-ţi umpli zilele când vom fi departe. O să sufăr îngrozitor, dar asta nu contează, căci tu o să plantezi alt rând de bumbac. Şi-a şters lacrimile şi s-a întors către ea. Nu pot trăi astfel. Ai avut dreptate în privinţa mea, Mary. Am nevoie de o femeie care să ne iubească pe mine şi pe copiii noştri mai presus de orice. Nu pot să împart cu ea ceva care o distruge treptat şi care la sfârşitul zilei nu va lăsa în ea nici un strop de energie pentru mine şi familia noastră. Acum ştiu acest lucru şi nu accept jumătăţi de măsură. Dacă nu îmi poţi oferi… A privit-o cu o speranţă disperată, cu chipul rugător, iar Mary ştia că acela era un moment crucial. Dacă îl lăsa să plece, avea să dispară pentru totdeauna.

– Credeam că mă iubeşti… – Aşa este. De-asta e atât de tragic. Ei bine, ce alegi, pe mine sau Somerset? Ea şi-a frânt mâinile. – Percy, nu mă pune să aleg… – Trebuie. Aşadar, ce va fi? Ea l-a privit, într-o tăcere lungă şi resemnată. – Am înţeles…, a spus el. Pe alee s-a auzit zgomotul uşilor de maşină, care se închideau. Sassie a ieşit din bucătărie în capătul coridorului, cu un şorţ înălbit şi apretat peste o rochie neagră pe care o purta la înmormântări. – Vin cu toţii, a anunţat ea. Domnule Percy, de ce nu v-aţi dat jos haina? – Tocmai plecam, a răspuns el. Salutările mele mamei tale, Mary, şi… la mulţi ani! Sassie s-a uitat mirată cum Percy s-a întors şi a deschis uşa, apoi a închis-o în urma lui fără să mai privească înapoi. – Domnul Percy pleacă? Nu se mai întoarce? – Nu, a răspuns Mary, cu o voce la fel de goală ca a unui butoi pentru apă de ploaie pe timp de secetă. Domnul Percy nu se mai întoarce.

Capitolul 21

Mary încă stătea încremenită pe hol când oaspeţii au intrat în casă. Toţi au sosit în acelaşi timp, toţi erau eleganţi, prosperi şi încântaţi de ideea că aveau să o vadă din nou pe Darla, că acea casă urma să se redeschidă, iar familia Toliver avea să revină la normal. Expresia lui Abel nu trăda nici o urmă de oroare când a văzut-o pe Mary în rochia roşie de tafta; la urma urmei, provenea din magazinul lui. Charles Waithe, care se angajase de curând la firma de avocatură a tatălui său, o privea plin de iraţie. S-a aplecat şi i-a luat mâna foarte galant, spunând: – Ce rochie uimitoare, Mary. Culoarea ei se contopeşte cu tine. La mulţi ani. Mary i-a întâmpinat cu un zâmbet rigid, cu gândul la pierderea copleşitoare pe care o suferise. Însă nimeni nu părea să remarce asta în afară de Ollie. Acesta a rămas în urmă când Sassie i-a condus pe ceilalţi în salon, unde fusese pus bufetul. – Ce s-a întâmplat cu Percy? De ce nu rămâne? – Am avut… o ceartă. – Din nou? Ce s-a întâmplat? – Fair Acres. – Ah, a spus el, ca şi când nu ar mai fi fost nevoie de alte explicaţii. Mi-era teamă că se va întâmpla asta. Percy a fost foarte, foarte supărat când a aflat că ai cumpărat încă o plantaţie, Mary Lamb. Tulburat peste măsură. A considerat-o o alegere între el şi Somerset. – A fost o decizie, nu o alegere. – Atunci trebuie să-l facem să înţeleagă asta.

Mary i-a privit chipul blând, emoţionată ca întotdeauna de dragostea pe care el le-o purta. Apoi i-a pus o mână pe umăr. – Ollie, ai făcut destule sacrificii pentru mine şi Percy. Nu mai irosi nici un minut pe doi oameni care ţi-au fost atât de puţin recunoscători. Ollie i-a luat mâna şi i-a dus-o la reverul de catifea al hainei lui. – Nu ştiu despre ce vorbeşti, însă nici un sacrificiu nu e prea mare pentru doi oameni care pentru mine înseamnă totul. În capătul scărilor s-a auzit o mişcare. Mary şi Ollie au privit-o pe mama ei, care cobora cu o mână pe balustradă, într-o postură impunătoare, ca a Darlei de odinioară. În salon, Beatrice le-a văzut chipul uimit şi a zâmbit către ceilalţi. – Vine Darla, a anunţat ea emoţionată, iar în câteva secunde s-au adunat cu toţii să o privească pe femeie coborând scara. Rochia fusese o alegere excelentă. Chihlimbariul ei şi silueta fără rotunjimi a femeii îi înmuiau chipul obosit. Catifeaua texturată dădea greutate corpului vlăguit, iar mânecile lungi de şifon îi ascundeau braţele slăbite de anii de stat în pat. Rujul şi fardurile nu o ajutau prea mult să-şi înfrumuseţeze chipul ajuns doar piele şi os, însă zâmbetul, postura şi felul în care îşi înclina capul erau la fel ca în anii trecuţi, când Mary stătuse în acelaşi loc să o privească pe mama ei alunecând graţios pe scări, să-şi întâmpine musafirii. – Bună seara tuturor, a salutat ea cu o voce cadenţată. Ce drăguţ din partea voastră că aţi venit! Ochii li s-au umezit, iar holul a răsunat de aplauze, în timp ce toţi îşi arătau fericirea de-a o revedea. – Ai ales rochia perfectă, a şoptit uşor Abel în urechea lui Mary. – Bravo, a spus Ollie. Darla a intrat râzând în cercul de prieteni vechi, mângâind-o pe Mary pe obraz, ca să le amintească tuturor de motivul petrecerii, înainte ca acesta să fie pus în umbră de sărbătoarea revenirii ei. Mary se simţea uşurată că atenţia era îndreptată asupra mamei ei. Ollie a condus conversaţia când s-au aşezat în salon,

iar ea a putut să se retragă într-un colţ. Se întâmplaseră multe în politica naţională şi aveau o mulţime de subiecte de discuţie – prohibiţia, campania prezidenţială, al nouăsprezecelea amendament. – Sper să nu apuc ziua în care femeile vor obţine drept de vot, a declarat Jeremy Warwick. Soţia lui l-a lovit uşor peste braţ. – O să apuci ziua aceea, dragul meu, ba chiar o să apuci ziua în care soţia ta îţi va anula votul. O să votez pentru Warren G. în alegerile din noiembrie dacă legea se aprobă. – Iar asta îmi arată că am dreptate când spun că femeile nu au ce căuta la urne, a răspuns soţul ei, în hohotele de râs ale tuturor celor prezenţi. Când a venit timpul ca Mary să deschidă cadoul primit de la Darla, s-a lăsat liniştea. Era împachetat în cutia aurită în care fusese adusă rochia ei şi stătea pe masă printre florile pe care le trimiseseră oaspeţii ca răspuns la rugămintea de a nu aduce cadouri. Toţi priveau atent în timp ce Mary deschidea capacul, iar un cor de exclamaţii a întâmpinat obiectul de culoare bej, cu panglici, pe care l-a scos din cutie. – E… cel mai frumos lucru pe care l-am văzut! a declarat Beatrice. – Darla, draga mea! Abel privea lung cuvertura pe care o ridicase Mary. Aş fi încântat să cumpăr cât de multe poţi face. Te asigur că se vor vinde ca îngheţata în iulie. Pe buzele Darlei a apărut un zâmbet palid, ca şi când simplul gând la oferta lui ar fi obosit-o. – Mulţumesc, Abel, însă am croşetat asta special pentru fiica mea, ca să-şi amintească de ziua în care a împlinit douăzeci de ani. Nu voi mai face alta. A rămas tăcută, în timp ce toţi ceilalţi o pipăiau şi lăudau detaliile meticuloase, lucrătura şi modelul cuverturii. Lungimile fuseseră unite cu panglici de satin roz, legate în funde care formau un model deosebit. – Mamă… m-ai lăsat fără cuvinte, a spus Mary uimită şi încântată, trecându-şi

degetele peste lucrătura fină. Ai făcut asta pentru mine? Încă nu-i venea să creadă că mama ei lucrase atât pentru ea. Era o schimbare radicală faţă de felul în care se purtase cu ea în trecut. – Doar pentru tine, draga mea, a răspuns mama ei, cu ochii strălucind de afecţiune. E singurul cadou care ar putea să-ţi arate ce însemni pentru mine acum. Amintindu-şi de promisiunea făcută, Mary i-a lăsat pe musafiri la tort şi la cafea şi s-a dus în bucătărie să le arate cadoul lui Sassie şi lui Toby. Menajera nu se arată impresionată. – De ce a ales panglici roz, dacă în camera ta nu sunt decât albastru şi verde? Nu se potriveşte cu nimic de acolo. Nu pot s-o înţeleg pe femeia asta. – Ştii că întotdeauna a încercat să mă oblige să port culori pastelate, Sassie. Alegerea ei e un mod subtil de a-mi spune din nou asta şi e încă un semn că se însănătoşeşte. După recoltă, o să-mi vopsesc şi o să-mi decorez camera în bej şi roz. – Bej şi roz! Nu ţi se potrivesc culorile astea. Sunt slabe şi plăpânde. Sunt culorile mamei tale! Când s-a întors în salon cu pătura, mama ei a întâmpinat-o. – Dă-mi mie cuvertura. O împăturesc la loc şi o iau cu mine când urc. Oaspeţii au schimbat priviri amuzate, iar Beatrice a zis: – Mama ta a lucrat din greu la cadoul tău, Mary, aşa că n-o putem învinui că nu vrea să se despartă de el. Tot restul serii s-a derulat într-o stare de tensiune sesizabilă. Se părea că toată viaţa se scursese din Darla. Stătea în balansoarul ei, obosită şi distantă, mai palidă decât înainte. Nici Mary nu-şi mai păstra zâmbetul pe care se forţase să-l aibă la început. Disperarea punea stăpânire pe ea. Certitudinea că îl pierduse pe Percy pentru totdeauna era mai dureroasă decât cele mai rele închipuiri ale sale din timpul războiului.

Brusc, Darla s-a ridicat din balansoar, ducând la piept cutia aurită. – Mă tem că trebuie să mă retrag, dragii mei, a spus ea. Însă, vă rog, nu plecaţi din cauza mea. Rămâneţi la petrecere cât de mult vreţi. Insist. Imediat s-au ridicat cu toţii şi s-au adunat în jurul ei, îmbrăţişând-o şi ciupind-o de obraji. Mary a rămas deoparte până când şi-au luat toţi rămas-bun, apoi a îmbrăţişat cu grijă trupul fragil al mamei ei. – Mulţumesc, mami, a spus ea, pe un ton plin de recunoştinţă. Mama ei şi-a lipit obrazul de al său. – Sunt încântată că i-am oferit fiicei mele o aniversare pe care şi-o va aminti pentru totdeauna. – N-aş putea s-o uit niciodată, mamă. Cadoul tău va garanta asta. – Ăsta a fost şi scopul meu. Darla s-a desprins de ea. Rămâi jos şi ajut-o pe Sassie să strângă după ce pleacă toată lumea. A îmbătrânit şi nu vreau să piardă jumătate de noapte ca să cureţe bucătăria. A luat cutia şi s-a întors zâmbind spre grup, apoi a făcut un gest de rămas-bun cu degetele. La revedere tuturor! Ollie a fost cel care a spart petrecerea. – Îmi pare rău, dragii mei, a spus el, însă mă simt ca o sticlă de şampanie fără dop, din care s-a dus tot acidul. Eu şi tata mergem acasă. În hol, în timp ce toţi îşi puneau pardesiele, pălăriile şi mănuşile, a întrebat încet, îngrijorat: Vrei să rămân? Mary era tentată să spună da. El ştia că ea nu se bucurase de petrecere şi înţelegea şi de ce. I-ar fi prins bine compania lui în timp ce făcea curăţenie, însă Abel ar fi trebuit să se întoarcă după el cu Packardul şi era deja târziu. – Mulţumesc, Ollie, dar sunt bine. Te rog, nu te mai gândi la mine şi la Percy. Nu a fost să fie. El i-a dus mâna la buze. – Aţi fost făcuţi unul pentru altul, Mary Lamb. Sunteţi ca uleiul şi oţetul; un amestec perfect când sunteţi bine agitaţi. Poate că fix de asta aveţi nevoie

amândoi, să vă scuture cineva zdravăn. Mereu o amuzase felul în care vorbea el şi a zâmbit, în ciuda tristeţii pe care o simţea. – Mi se pare că suntem mereu scuturaţi, dar tot nu ne amestecăm. După ce toţi au plecat, Mary i-a trimis pe Sassie şi pe Toby la culcare şi a dus singură la bucătărie tacâmurile şi vesela. Îi părea bine că făcea curăţenie, ca să nu stea trează în pat gândindu-se la viitorul ei fără Percy. Cu toate că îşi spusese de o sută de ori că nu aveau nici o şansă împreună, în adâncul sufletului ei nu credea asta; şi se baza pe faptul că nici Percy nu credea. Cumva, lucrurile trebuiau să se rezolve. Percy o iubea. Nu ar fi putut să renunţe la ea niciodată. Timpul avea să rezolve tot – dacă el era dispus să aştepte. Dar se părea că nu era. I-a trecut prin cap să meargă să vadă ce făcea mama ei, însă scările păreau imposibil de urcat pentru picioarele ei grele ca plumbul şi nici nu dorea să explice de ce avea ochii roşii. Iar uşa camerei mamei scârţâia îngrozitor şi ar fi putut s-o trezească dacă adormise deja. Mai bine aştepta până dimineaţă. Trecuse de mult de miezul nopţii când s-a băgat în sfârşit în pat. Cutia aurie era pe măsuţa ei de toaletă. A doua zi avea să scoată comoara din ea şi să o întindă pe pat. Cu toate că era obosită, se aştepta să rămână trează şi să se gândească la nefericirea ei, întorcându-se de pe o parte pe alta, însă a adormit imediat. Visa cum zăpada cădea peste bumbac când Sassie a trezit-o brusc în dimineaţa următoare, scuturând-o de umeri. – Ce… ce e? – Ah, domnişoară Mary! se văicărea Sassie, cu ochii strălucind în lumina soarelui de dimineaţă. Mama ta… – Ce e? Mary a dat la o parte plapuma, conştientă că Sassie se dusese la ligheanul cu apă să vomite. A mers împleticindu-se pe coridor până în camera mamei ei şi s-a oprit în faţa uşii deschise. Urletul i-a sfâşiat gâtul.

– Mami! Încă îmbrăcată în rochia de catifea chihlimbarie, mama ei atârna de tavan, cu un laţ de lână de culoare bej în jurul gâtului. Pe podea, sub picioarele ei suspendate, zăcea o grămadă de panglici de satin roz. Încet, înţelegând în sfârşit totul, Mary a îngenuncheat în faţa grămezii şi a luat panglicile în mâini. – Ah, mami…, a suspinat ea, lăsând panglicile să-i cadă printre degete ca nişte petale de trandafir roz.

Capitolul 22

Plângea în hohote, strângând panglicile la piept, îmbrăcată în cămaşa de noapte, când Percy a apărut lângă ea şi a luat-o în braţe. – Sassie, închide uşa în urma mea şi du-te să-l chemi pe doctorul Tanner, a poruncit el. Ţine-l pe Toby departe de camera asta şi nu-i spune nici un cuvânt despre ce s-a petrecut aici. – Da, domnule Percy. – Şi adu nişte lapte cald. Trebuie să o încălzim pe domnişoara Mary înainte să intre în stare de şoc. – Mami… Mami… – Linişteşte-te, a spus Percy uşor, întinzând-o pe pat şi acoperind-o cu păturile până la bărbie. – M-a urât, Percy. M-a… urât. El i-a mângâiat fruntea. – Era o femeie bolnavă, Mary. – Panglicile roz… Ştii ce înseamnă. – Da, a răspuns el. A fost foarte crud din partea ei. – Ah, Dumnezeule, Percy… Dumnezeule! El a reaprins focul şi a mai acoperit-o cu câteva pături. Când s-a întors Sassie cu laptele, a ajutat-o pe Mary să-şi ridice capul din pernă şi i-a dus cana cu băutura caldă la buze.

– Încearcă să te linişteşti. Haide, Mary! – Doctorul Tanner o să sosească în câteva minute, domnule Percy. Ce să fac când ajunge? – Trimite-l sus, Sassie. O să-l întâmpin pe coridor. Mary l-a prins de mână, privindu-l cu ochii plini de groază. – Ce vrei să faci? Ce se va întâmpla acum? El i-a şters laptele care i se scursese pe bărbie. – Nu-ţi face griji. O să am grijă de tot. Asta o să rămână între noi doi, Sassie şi doctorul Tanner. Nimeni altcineva, nici măcar Toby, nu trebuie să ştie. O să-i telegrafiez lui Miles. – Şi… ce o să-i spui? – Că mama voastră a murit de moarte naturală. Asta va scrie doctorul Tanner pe certificatul ei de deces. A mers la culcare şi nu s-a mai trezit. Mary a căzut din nou pe perne şi a întors capul. Dezgustul său pentru acea prefăcătorie era vizibil. Trebuia să-l mintă pe Miles şi să îi ceară doctorului Tanner o favoare pe care familia Warwick nu o aşteptase şi nici nu o dorise pentru contribuţiile lor generoase la activitatea sa medicală de-a lungul anilor. – Îţi mulţumesc, Percy, a spus ea cu faţa la perete, scrâşnind din dinţi. Îngropată între pături, a ascultat vocile şoptite şi sunetele paşilor lui Percy şi ai doctorului Tanner, care intrau şi ieşeau din camera mamei ei. Când a reapărut, Sassie a anunţat-o că trupul mamei ei fusese dat jos şi înfăşurat într-un cearşaf. Cei de la pompe funebre o vor lua aşa, a spus ea, aşezând păturile pe Mary. Domnul Percy va merge la casa funerară şi se va asigura că sicriul e bătut în cuie. Le va spune tuturor că anii lungi în care doamna Darla a fost bolnavă au distrus-o – acesta este cuvântul domnului Percy –, iar fiica ei vrea ca lumea să-şi amintească de mama ei aşa cum era. Percy a rămas lângă ea pe tot parcursul pregătirilor pentru înmormântare. Nu a făcut nici o acuzaţie, nu şi-a dat nici o clipă cu părerea, dar semnificaţia

panglicilor roz se încolăcea între ei ca un şarpe veninos pe care amândoi hotărâseră tacit să-l ignore, însă de care erau perfect conştienţi. Tăcerea lui tăioasă îi confirma lui Mary părerea lui: ea era de vină pentru sinuciderea mamei ei. Era o altă consecinţă a obsesiei ei pentru Somerset. – Ce să fac cu cordoanele şi cu panglicile, domnişoară Mary? a întrebat Sassie după ce a văzut-o ridicându-se din pat şi mişcându-se doar din inerţie, ca o victimă de război aflată în stare de şoc. Domnul Percy spune să le ardem. – Nu! Strigătul i-a ieşit hârşâit din gât. Sunt făcute de mâinile mamei mele… Adu-mi-le mie. Când le-a primit, a strâns panglicile roz sub forma unei mingi şi le-a înfăşurat cu cordoanele de culoare bej, apoi le-a împachetat şi le-a ascuns în fundul şifonierului. La înmormântare, a simţit din partea celorlalţi aceeaşi învinovăţire tăcută pe care o simţise din partea lui Percy. Chiar dacă nimeni nu ştia de ce murise mama ei, decesul ei era grăitor. Darla murise de inimă rea, din cauza nedreptăţii soţului ei, pe care fiica sa nu încercase să o îndrepte. Mary l-a văzut chiar şi pe Emmitt Waithe dând din cap cu tristeţe, ca şi când şi el ar fi fost de părere că această tragedie era rezultatul testamentului lui Vernon Toliver. La câteva zile după înmormântare, Mary i-a spus lui Sassie: – Mă mut momentan în casa Ledbetter. O să-mi fie mai uşor să am grijă de plantaţie de acolo. Profită de ocazie şi mergi în vizită la fiica ta. Toby se poate ocupa aici de tot, iar casa aceea are telefon. Uite numărul! – Domnişoară Mary, cum o să ai grijă de tine singură acolo? – O să mă descurc. – Domnului Percy şi domnului Ollie n-o să le placă asta deloc. – Ştiu, Sassie, însă o să îmi prindă bine puţină distanţă de grija lor binevoitoare. „Şi de învinovăţirea tăcută a lui Percy“, se gândea ea.

În aprilie, câmpul era deja cultivat. Mary stătea cu mâna la ochi, să se ferească de soarele de primăvară, şi privea şirurile infinite de moviliţe care aşteptau germinarea seminţelor din interiorul lor. În spatele ei se aflau Hoagy Carter, supraveghetorul alb pe care îl primise odată cu achiziţionarea Fair Acres, şi Sam Johnson, unul dintre arendaşii de la Somerset, al cărui tată lucrase cândva acelaşi pământ ca sclav. În momentul egrenării, Sam şi ceilalţi primeau o treime din profiturile recoltei pe care o supravegheau în acea zi. Amândoi bărbaţii aşteptau cu pălăria în mână verdictul lui Mary. – Arată bine, Sam. Mai bine ca niciodată, a spus ea. Dacă totul merge cum trebuie, vom avea o recoltă foarte bogată. – Ah, domnişoară Mary… Sam a oftat şi a închis ochii încântat. Nici nu vreau să mă gândesc. Dacă Dumnezeu ne ajută cu vreme bună până la cules, o să băgăm nişte bani în bancă. – Da, până acum am avut noroc, a spus Mary. Plouă la intervale regulate şi nu au fost îngheţuri târzii. Însă noi doi avem ceva în comun. Nici eu nu voi sta liniştită până nu e cules şi ultimul rând. – Atunci putem începe să ne îngrijorăm pentru anul următor, a glumit Hoagy, însă ochii cu care o privea pe Mary deveniseră neliniştiţi. Asta dacă nu vine un vânt puternic şi te ia pe sus. Mary nu a scos nici un cuvânt, iar cei doi bărbaţi şi-au pus din nou pălăriile pe cap şi au însoţit-o la pas către cabana lui Sam. – Domnul Hoagy are dreptate, domnişoară Mary, a spus Sam cu aceeaşi expresie de îngrijorare. Trebuie să mănânci înainte să te topeşti. Vrei să rămâi să iei cina cu noi? Bella are o oală mare de mazăre cu costiţă pe foc. Au ajuns pe verandă, unde îi aştepta soţia lui Sam. Auzise invitaţia făcută de soţul ei şi dorea să o întărească: – Şi tocmai am scos din cuptor o plăcintă cu mure, domnişoară Mary. Hoagy o privea cu ochii plini de speranţă. Mary ştia că el îşi dorea să accepte. În caz contrar, aveau să mai treacă încă două ore înainte ca el să se poată aşeza la propria masă şi să mănânce mâncarea care se răcise. Mary vedea deja plăcinta scoasă la răcit pe pervazul ferestrei deschise de la bucătărie şi simţea mirosul

murelor şi-al aluatului cu unt. – Mulţumesc din suflet, a spus Mary, însă trebuie să mai trecem pe la câteva case. Hoagy, eşti gata? Imaginea plăcintei şi mirosul de fructe îi întorceau stomacul pe dos. De când se sinucisese mama ei, abia dacă mai putea a simplul gând la mâncare. Sam şi Bella i-au urmat pe Mary şi pe Hoagy cel dezamăgit pe palierul care despărţea casa, unde au fost întâmpinaţi de Daisy, fiica de paisprezece ani a familiei Johnson. Mamă, vine un automobil frumos în direcţia asta. Tocmai a luat curba. – Una dintre trăsurile acelea fără cai? a întrebat Bella. Cine să vină aici cu aşa ceva? Prin plasa de la uşă, Mary a văzut subiectul discuţiei lor oprindu-se sub unul dintre nucii pecan din curtea din faţă. – Ia te uită, este tipul acela, Percy Warwick, a spus Hoagy, cu ochii îngustaţi. Oare ce-o căuta aici? – Cred că a venit să mă vadă pe mine, a răspuns Mary. Voi rămâneţi aici. Mă duc să aflu ce vrea. În sfârşit, o găsise, se gândea Mary, deja obosită la gândul întâlnirii. O căutase din casă în casă şi o găsise aici. El s-a rezemat cu mâinile şi cu picioarele încrucişate de un Pierce-Arrow nou, care îl înlocuise pe cel pe care tatăl lui i-l păstrase în timpul războiului. – Salut, Percy, a spus ea fără entuziasm. Ştiu de ce ai venit. – Ollie a avut dreptate. Privirea lui a măsurat-o critic din cap până-n picioare. Chiar arăţi ca un schelet. – Inventezi. Ollie nu ar spune niciodată aşa ceva despre mine. – Ba da, cu alte cuvinte. A spus „piele şi os“ după ce te-a văzut zilele trecute acasă, însă ambele afirmaţii sunt corecte. Ea ştia că se referea la seara în care Ollie o acostase când se întorsese acasă să

înlocuiască hamul lui Shawnee. O aşteptase pe verandă în fiecare seară, cu o perseverenţă neobosită, sperând să o vadă când se întorcea. – Ollie nu ar trebui să-şi piardă serile aşteptându-mă pe mine după ce lucrează toată ziua la magazin. Are nevoie de odihnă. Percy s-a îndreptat şi a rămas lângă maşină. – Ai putea să apreciezi grija pe care ţi-o poartă. Nu înţelege de ce te pui pe tine mai jos decât confortul celor care te iubesc. „Dar tu înţelegi, nu-i aşa?“ se gândea Mary. Înţelegea de ce ea rupsese legătura cu toată lumea şi trăia ca un pustnic, departe de casă. Fusese martor la o scenă care o schimbase pentru totdeauna, iar vederea lui nu făcea altceva decât să-i amintească de ea şi să-i sporească sentimentul copleşitor de vină pe care îl simţea în fiecare clipă. Era surprinsă să îl vadă îmbrăcat în haine de casă. Era zi de lucru, în care purta de obicei costum. Însă, ca întotdeauna, strălucea ca un zeu grec sub soarele amiezii. În mod normal, pulsul ei ar fi luat-o razna – însă nu şi acum. – Ollie spune că te-ai mutat în casa Ledbetter, a zis el. Înţeleg de ce nu te găseam niciodată acasă. Toby nu a vrut să ne spună nimic. S-a strâmbat ca şi când şi-ar fi putut imagina casa goală şi murdară în care se întorcea în fiecare seară, salteaua veche şi conservele de supă pe care şi le încălzea când simţea nevoia să mănânce. Dar măcar se bucura de confortul unei toalete în casă. – Am încercat să păstrez aparenţele, a spus ea. Am trimis-o pe Sassie la fiica ei, iar Toby are grijă de casă. Percy a oftat exasperat. – Mary, povestea asta trebuie să se termine. Nu să văd ce-ţi faci. – Nu ai de ales. I-a aruncat o privire neliniştită lui Hoagy, care era nerăbdător să termine turul ca să poată merge la masă. Ştiu că tu, Ollie şi familiile voastre sunteţi îngrijoraţi pentru mine, însă nu puteţi face nimic în privinţa asta. Sunt în locul în care vreau să fiu şi fac ceea ce vreau să fac. Nu vreau să par o ingrată după toate câte ai făcut pentru mine, însă acum vreau să fiu lăsată în pace.

– Nu pot să te las în pace. Conştientă că Hoagy îi asculta cu urechile ciulite, Mary a şoptit: – Percy, ascultă-mă. Nu poţi face absolut nimic. – Ba da, pot. De asta am venit. Am o propunere. – Am auzit-o deja. – N-ai auzit-o şi pe asta. Percy s-a apropiat de ea, iar lucirea din ochii lui a avertizat-o să nu se îndepărteze. Nu crezi că îmi eşti datoare măcar să asculţi ce am de spus? Deci asta era. O favoare pentru care ar fi trebuit să ţină capul plecat toată viaţa. Însă el avea dreptate. Îi rămăsese datoare. Pentru totdeauna. – Dacă vorbeşti încet, a răspuns ea printre dinţi. Nu vreau să se discute despre conversaţia noastră pe toate verandele din ţinut. – Atunci du-te şi spune-i lui Hoagy că ai treabă în oraş şi urcă în maşină. Am pregătit o masă pentru noi. Poate pleca el cu trăsura ta şi o luăm noi mai târziu. Ea îl privea ca pe un om care îşi pierduse minţile. – Nu! Mai am încă două vizite şi trebuie să stabilesc apoi cu Hoagy programul de plivit. El s-a apropiat şi mai mult. – Vii cu mine de bunăvoie sau te iau pe sus şi te bag în maşină! Cum ar fi asta ca subiect de bârfă pe verande? Mary ştia că vorbea serios. Strălucirea din ochii lui îi spunea că avea doar câteva secunde să se hotărască. – Bine! a pufnit ea şi s-a întors către cabană, unde trei perechi de ochi foarte atenţi s-au retras în grabă din spatele plasei de la uşă. Pe verandă, Hoagy o privea curios. Ea ştia că auzise destul din conversaţie ca să-şi dea seama că se întâmpla ceva între ea şi atotputernicul Percy Warwick.

– Hoagy, o să merg în oraş cu domnul Warwick, a spus ea, pe un ton cât mai calm cu putinţă. Termină tu vizitele, apoi du-te şi mănâncă ceva. O să iau trăsura de la tine. Hoagy a privit-o lung. – Trebuie să fie tare important dacă ai decis să pleci în mijlocul zilei. – Da, aşa e, a răspuns ea nervoasă, însă mă întorc mai pe după-amiază. Chipul lui s-a înăsprit, iar ea şi-a dat seama că bărbatul intenţionase să-şi ia liber toată ziua dacă ea nu s-ar fi întors. „O să-l concediez cu prima ocazie“, se gândea ea în timp ce se îndrepta către Pierce-Arrow şi către Percy. – Vizita asta a ta o să fie imediat pe buzele tuturor arendaşilor din partea locului, a spus ea, aşezându-se pe locul pasagerului şi trântind uşa. Percy a rânjit. – La dracu’, Mary, nu crezi că noi suntem mai interesanţi decât gărgăriţele?

Capitolul 23

Când praful drumului a început să se ridice în urma lor, Mary s-a întors către Percy. Şi unde anume mergem? – La cabană. O să facem un picnic, bem ceva rece şi vorbim. – Cabana… A simţit cum i se strânge stomacul. Îşi amintea că Percy îi spusese că visa să o bage sub duşul de la cabană şi să o săpunească din cap până-n picioare. Fusese în ziua în care o luase prin surprindere pe câmpul de la Somerset, când arăta ca Muma-Pădurii. Parcă trecuse o viaţă de atunci. – Încă o folosesc pentru pescuit şi pentru vânătoare. – Şi ca loc în care să-ţi duci femeile, presupun. El i-a aruncat o privire. – Dacă vrei. – Nu, nu vreau, Percy Warwick. Nu intenţionez să devin una dintre femeile tale. – Nu vreau să devii una dintre femeile mele. Vreau să devii soţia mea. În acea clipă, simţi cum i se încordează tot corpul. – Asta e imposibil. – Cândva, am crezut şi eu la fel, însă acum sunt gata să fac un compromis. Ea a scos un scâncet de mirare. – Compromis? Despre asta e propunerea ta?

– Aha. O să-ţi spun mai multe după ce te hrănesc. Inima lui Mary bătea cu putere. Mai fuseseră în aceeaşi situaţie înainte. Şi-a adus aminte de cuvintele lui Percy din ziua aceea de demult, de la Somerset: „Poţi să-i spui îngâmfare masculină, sau aroganţă, sau puterea dragostei, însă cred că te pot face să renunţi la Somerset“. Sigur înţelesese deja că nu putea. Trebuia să-şi fi dat seama că, dacă nici măcar sinuciderea mamei sale nu o îndepărtase de devotamentul ei pentru Somerset, nimic din ce ar face sau ar spune el nu ar putea. Pierduse prea mult, sacrificase prea mult. Într-un fel pervers, pe care Percy nu l-ar înţelege niciodată, era de datoria ei – de dragul mamei sale – să facă din plantaţie o afacere de succes. Nu avea să accepte niciodată un compromis care să o împiedice să-şi atingă obiectivul. „Soţia lui“, spusese el; nu amanta lui. De ce ar mai vrea să se căsătorească acum cu ea? Ea n-o să-şi scoată niciodată din minte imaginea trupului mamei ei atârnat de fâşiile bej pe care le ţesuse pentru a-şi face spânzurătoare. În ciuda chipului ei grotesc şi a limbii care-i ieşise în afară, pe buzele ei se putea citi o expresie triumfătoare. Percy o văzuse, cu siguranţă, când o coborâse. Din pieptul ei a răzbătut un oftat de regret. Percy l-a auzit şi a întrebat încet: – Te-au copleşit amintirile? – Da, oarecum, a răspuns ea. Mary nu fusese niciodată la cabana de lemn pe care Miles, Ollie şi Percy o începă pe malul lacului Caddo când aveau zece ani. Proiectul le ocupase toată vara acelui an şi încă alte câteva vacanţe pentru a o termina şi a o finisa. Încă îşi amintea de discuţiile de la masă despre construcţia şi finisajele ei şi de sfaturile mamei lor: „Miles, nu uita că trebuie să fie un loc în care nu te porţi altfel decât cum te porţi în camera ta de acasă“. Chiar dacă avea doar cinci sau şase ani, Mary considera că acela era un sfat inutil, gândindu-se că motivul pentru care băieţii construiau acel loc era ca să se poarte exact cum nu s-ar purta acasă. Crescuse gândindu-se că era o ascunzătoare foarte secretă şi exclusivă, un loc unde băieţii le duceau pe fete şi beau alcool. – Deci asta e cabana, a spus ea când Percy a oprit în faţa uşii de pin. N-am mai fost aici niciodată în toţii anii care au trecut.

– Ai fost vreodată curioasă? – Nu. – Corect, a murmurat el. Au intrat într-o încăpere împărţită într-o bucătărie, o cameră de zi şi un dormitor cu perdea în care se aflau un pat dublu şi două paturi suprapuse. Percy a lăsat-o să studieze împrejurimile şi s-a dus să ia ceva de băut. Ea a recunoscut o canapea aruncată din biroul tatălui ei, două scaune care cândva se aflau pe veranda din spate a familiei Warwick şi un lavoar cu oglindă, model z, fără îndoială contribuţia familiei DuMont. Cabana era curată şi răcoroasă. Ea se aşteptase să fie o cocioabă fierbinte, întunecată, lipsită de aer, infestată cu muşte, ţânţari şi Dumnezeu ştie ce alte creaturi ciudate de pe apă. Însă, în ciuda umbrei copacilor, lumina intra prin ferestre, iar ventilatoarele de pe tavan mişcau curenţii de aer care veneau dinspre lac. Măsuţa din zona bucătăriei fusese pregătită pentru doi, cu şerveţele şi o vază cu flori de primăvară. Obiectele aşezate cu grijă, de mâinile musculoase, de cherestegiu, ale lui Percy, au mişcat-o într-un fel care i se părea curios de tandru. – De ce m-ai adus aici, Percy? a întrebat ea, când el s-a întors cu o sticlă de vin pe care o răcise într-o găleată, în apa din fântână. Alcoolul n-o să te ajute să-ţi atingi scopul, oricare ar fi ăla. Şi ai grijă să nu treacă pe aici şeriful Pitt, să găsească vreo astfel de sticlă la răcit în fântâna ta. Percy era ocupat să desfacă vinul. – Şeriful are altceva mai bun de făcut decât să caute unde nu trebuie. – Vrei să spui că familia Warwick e scutită de lege? Ea a regretat remarca imediat ce a rostit-o. Percy a avut suficientă eleganţă încât să nu spună nimic, liniştea lui amintindu-i că nici Toliverii nu se simţiseră obligaţi să asculte de litera legii, aşa cum dovediseră evenimentele recente. – Doar de acele legi a căror încălcare nu afectează pe nimeni, a spus el, umplând două pahare de Sauvignon Blanc. Stai jos, Mary. Un pahar de vin n-o să-ţi facă nimic. Eşti mai încordată decât un arc. Bea în timp ce pregătesc eu picnicul. Apoi o să vorbim.

– Aş prefera să vorbim acum, a spus Mary, ridicând paharul fără intenţia de a-l bea. De ce vrei să te căsătoreşti cu mine, Percy? Mai ales… după tot ce ai văzut? El a dus-o la un scaun, i-a luat paharul, l-a pus deoparte şi a împins-o cu blândeţe să stea jos. Apoi a tras alt scaun, iar genunchii lor aproape s-au atins. – Ascultă-mă cu atenţie, Mary, a spus el, luându-i mâinile în ale sale. Ştiu ce ai impresia că am crezut eu. Te înşeli. Nu tu ai făcut-o pe mama ta să-şi ia viaţa. Poate ar fi fost încă în viaţă dacă tatăl tău şi-ar fi scris altfel testamentul, însă nu s-a întâmplat asta. Nu este vina ta. Împietrită, Mary a bolborosit: – Cum… cum poţi să negi că m-ai învinuit întotdeauna pe mine pentru că tata mi-a lăsat Somerset? Ăsta a fost motivul tuturor certurilor noastre. Şi nu-mi spune că nu mă consideri vinovată pentru moartea mamei. Ştii că m-ai considerat vinovată. – Certurile mele cu tine au avut legătură cu obsesia ta pentru Somerset şi cu îndepărtarea tuturor celorlalţi, însă mama ta nu trebuia să moară din cauza asta. Nu trebuia să zacă în pat. Ar fi putut să aleagă să trăiască, să te iubească şi să te sprijine, chiar dacă ai fost favorizată de testamentul tatălui tău. Mary îl privea nedumerită. – Şi totuşi, crezi că Somerset trebuia să ajungă la ea! – Da, asta cred. Însă mai cred şi că moartea ei nu ar fi trebuit să fie o consecinţă a acţiunilor tatălui tău şi că a fost îngrozitor din partea ei să te lase să crezi asta. Lacrimi fierbinţi, neîncrezătoare, i-au umplut ochii. – Chiar… chiar crezi asta, Percy? – Ah, iubirea mea, din toată inima, a răspuns el, ridicându-se în picioare şi trăgând-o în braţele lui, legănând-o ca pe un copil abia trezit dintr-un coşmar. Am fost un prost că nu mi-am dat seama ce credeai. Ăsta e unul dintre motivele pentru care te-am adus aici, să îţi explic neînţelegerea. Vedem multe lucruri dintr-un unghi diferit, însă moartea mamei tale nu face parte dintre ele.

– Ah, Percy… A oftat, fără să mai opună rezistenţă. Braţele lui erau un loc periculos, însă era o adevărată binecuvântare să le simtă în jurul ei, oferindu-i refugiu, putere şi… iertare. El a sărutat-o pe frunte şi a privit-o fix. – Eşti toată numai piele şi os, a spus el, cu mâinile pe umerii ei. Hai să te hrănim un pic, apoi ne terminăm discuţia. Bea-ţi vinul. O să-ţi facă poftă de mâncare. Mary s-a aşezat din nou, simţindu-se uşurată de parcă ar fi scăpat de o povară. Îl urmărea pe Percy cum lucra în bucătărie, fredonând încet. Părea mulţumit de el însuşi, observa ea, în timp ce sorbea din vin. Îşi trăia viaţa fără efort, trecând peste valurile ei ca o corabie bine făcută. Oare chiar era posibil să fie fericiţi dacă se căsătoreau? Era un bărbat de fier, la fel ca tatăl ei. Vernon Toliver nu avusese nevoie de nici un aliaj ca să-l completeze, de aceea îşi permisese să ia de soţie o femeie ca mama ei. Însă ea era făcută dintr-un material mai dur. Era inevitabil ca ea şi Percy să se ciocnească… fier pe fier. Alcoolul începea să-şi facă efectul. Trebuia să aibă grijă. Acesta era motivul pentru care mama ei se apucase de băut. Să se simtă mai bine, să-şi facă poftă de mâncare, să îşi mai domolească durerea. – Ai nevoie de ajutor? a întrebat ea. Percy era la masă, cioplind dintr-un bloc de gheaţă care se topea în chiuvetă. – Nu. Stai acolo şi relaxează-te! Da, aşa ar trebui să facă. Să se bucure de un astfel de moment rar de linişte. Aşezându-se mai confortabil, s-a uitat la obiectele decorative pe care băieţii le consideraseră demne de a fi cărate de acasă. Pe un perete se afla podoaba de pus pe cap a unui şef indian, care fusese cândva atârnată în camera lui Miles. Mary se gândea la fratele ei cu o tristeţe asemănătoare unei dureri surde şi persistente. Nu primise nici un răspuns la scrisoarea lungă pe care i-o trimisese, în care îi descria ultimele zile ale mamei lor. Încercase să le facă să pară fericite, povestind cum Darla stătuse în salon în fiecare zi, fericită să croşeteze pătura pe care i-o făcuse cadou la petrecerea de ziua ei. – Masa e servită, a anunţat Percy, iar Mary a râs văzându-l cum se apleacă într-

un gest de o formalitate ironică, o ia de mână şi o duce la masă. A făcut un efort să nu se strâmbe când a văzut farfuriile pline. Îşi simţea stomacul cât un pumn. – Arată… apetisant, a spus ea, luând cu furculiţa o bucăţică dintr-un amestec de pe farfurie, pe care nu îl mai gustase până atunci. Era o salată de carne de pui, struguri verzi şi migdale prăjite, combinate cu un sos dulce şi răcoritor. După ce a mestecat şi a înghiţit, a închis ochii cu o expresie de mulţumire. Hmm, Percy, e delicios. El i-a întins coşul de pâine. – Încearcă asta. Ea a luat una dintre semilunile untoase şi a muşcat din ea. – Ah, Dumnezeule! – Se numeşte croissant, este una dintre puţinele plăceri pe care le-am avut în Franţa. Bucătăreasa familiei DuMont a învăţat-o pe a noastră cum să le facă. Ea a mâncat toată salata şi două cornuri. La sfârşitul mesei, a împins farfuria şi şi-a lipit mâinile de stomac. – Nu ştiu unde o să mai încapă piersicile şi îngheţata, Percy. Am stomacul plin. – E în regulă, a spus el. Îngheţata e la rece. O s-o mâncăm cu piersici mai târziu. Acel „mai târziu“ a întors-o pe Mary la motivul pentru care Percy o adusese aici. Cât mâncaseră, Percy animase conversaţia cu veşti despre întâmplările din partea locului, familie şi prieteni, în timp ce cuţitele şi furculiţele lor răsunau plăcut pe farfuriile Willow Wood. Subiectul principal al discuţiei rămăsese la distanţă, ca un nor de ploaie. Ea şi-a împachetat şerveţelul şi l-a lăsat pe masă. – Percy, cred că a venit vremea să-mi spui propunerea. Percy a ridicat farfuriile. – Întâi să spăl astea. Toaleta e afară dacă ai nevoie. Alege orice copac şi fii

atentă la purici. Apa din fântână e curată şi sunt prosoape alături. O să ne terminăm vinul pe terasă. Se simţea prea plină ca să-l contrazică, asemenea unei pisici mulţumite, bine hrănite. A ieşit în liniştea verde a după-amiezii care era pe sfârşite şi a găsit un loc ascuns, şi-a spălat mâinile şi s-a uscat la fântână, apoi s-a întors pe terasă, unde Percy turna ultima picătură de vin. La umbra chiparoşilor, terasa fusese construită ca să prindă briza dinspre lac şi acoperită cu plasă pentru a ţine ţânţarii la distanţă. – Nu mai vreau, s-a împotrivit ea, scoţând ceasul cu lanţ de la rever. Este trecut de trei. Chiar trebuie să mă întorc. – De ce? a întrebat Percy. Nu poate să se ocupe Hoagy? – Hoagy trebuie să fie supravegheat. Îi place prea mult să facă vizite şi să ia pauze de cafea. – Bucuriile istrării unei plantaţii, nu-i aşa? – Hai să nu stricăm un picnic perfect cu subiectul ăsta, Percy. – Ah, dar trebuie să fac asta. Plantaţia este subiectul principal al propunerii mele. Mary s-a încordat. „Acum e acum“, se gândea ea. „Altă zi perfectă împreună se strică.“ – Şi ce propui? a întrebat ea. – M-a gândit din nou la ceea ce e important, la ce pot renunţa şi la ce nu. Şi am hotărât. A învârtit vinul în pahar cu atenţie. Pot trăi cu o plantaţie infestată de gărgăriţe, însă nu pot să trăiesc fără tine. Mary încerca să înţeleagă sensul cuvintelor lui, pe care era sigură că nu le auzise bine. – Poftim… ce vrei să spui, Percy? – Vreau să ne căsătorim aşa cum suntem… eu, cherestegiu, şi tu, cultivatoare.

Simţea cum ochii ei se măresc cât farfuriile. – Adică poţi să mă accepţi şi pe mine, şi Somerset? Nu era posibil. Auzul îi juca feste. Percy şi-a întors privirea către ea. – Asta promit. Te căsătoreşti cu mine dacă promit să îmi retrag obiecţiile în privinţa plantaţiei şi să accept lucrurile aşa cum sunt? Însă lui Mary tot nu-i venea să creadă. – Nu cred, a spus ea, cu vocea uşor mai ridicată decât o şoaptă. El şi-a lăsat jos paharul şi a întins mâna către ea. – Crede-mă, Mary. Te iubesc. Cu precauţie, ea şi-a lăsat mâna pe palma lui lată. – Ce a provocat schimbarea asta? – Faptul că văd ce se întâmplă cu tine. Şi cu mine. Degetele lui s-au strâns în jurul mâinii ei. Câte necazuri crezi că vei mai îndura singură? Câţi alţi ani o să mai pot trăi singur, fără tine? Zilele noastre sunt pline de dimineaţa până seara, draga mea, însă vieţile noastre sunt goale. – Dar cum rămâne cu toate lucrurile pe care ai spus că ţi le doreşti de la o soţie? Cineva care să te pună pe tine şi copiii înainte de orice şi care să mai aibă energie şi pentru voi? – Poate se va întâmpla cu timpul, însă îţi promit că nu voi începe relaţia noastră ca soţ şi soţie bazându-mă pe asta. Dacă nu te pot găsi acasă când vin de la muncă, măcar mă vei găsi tu când termini treaba. Mă mulţumesc să trăim împreună sub acelaşi acoperiş, căsătoriţi. Promit. Neîncrederea încă îi umbrea bucuria. – În cazul ăsta, doar tu ai face compromisuri. Eu la ce trebuie să renunţ? Ce trebuie să promit?

El i-a strâns şi mai tare mâinile. – Trebuie să-mi promiţi că, dacă Somerset dă faliment, o să renunţi. Şi cu asta se termină povestea. Nu vii la mine să-mi ceri bani pentru a salva plantaţia. O să-mi fie greu să te refuz, dar o voi face, şi trebuie să-mi promiţi că refuzul meu nu ne va afecta căsnicia. Ştii ce părere am despre cultivarea bumbacului. Consider că plantaţiile de genul acesteia sunt o cauză pierdută, a căror vreme a trecut de mult. Ea şi-a întins mâna liberă către el şi i-a dus vârful degetelor la buze. – Nu mai spune nimic, Percy. Ştiu ce simţi şi nu, nu voi aştepta niciodată să vii în ajutorul meu. Ar fi o încălcare a regulilor pe care le-am urmat întotdeauna. – Atunci promiţi? a întrebat el, temându-se să-şi arate bucuria înainte ca ea să-şi dea cuvântul. – Bineînţeles, promit! a strigat ea, sărind de pe scaunul ei ca un copil cu chef de joacă. Percy… chiar vorbeşti serios? – Chiar vorbesc serios, a răspuns el, râzând. Apropo, încă nu ai spus da. Mary a îngenuncheat înaintea lui şi şi-a aruncat braţele în jurul gâtului său. – Da, da, da! a strigat ea, sărutându-l apăsat, de multe ori, pe gură. În sfârşit, Dumnezeu îi zâmbea şi ei. Ah, Percy, a spus ea. Tot timpul m-am întrebat cum ar fi dacă m-aş căsători cu tine. – Dacă mă laşi să mă ridic de pe scaunul ăsta, a răspuns el, îţi arăt.

Capitolul 24

A dus-o în braţe până în dormitor. Ea a observat aşternuturile curate când a lăsato pe pat. Plănuise să o seducă, însă nu părea s-o deranjeze asta. Era fericită că în curând avea să fie cu singurul bărbat care reuşea să potolească bestia din ea. – Percy… a spus ea încet, mi-e… – Frică? a întrebat-o el, descheindu-i bluza. Să nu-ţi fie! – Dar nu ştiu ce să fac… – Nu contează. O să găsim împreună calea. Şi aşa au făcut. Multe ore mai târziu, când camera se întunecase şi luna era deja sus, ea stătea în braţele lui, lipită de trupul său. – Ştii cum a fost? a murmurat ea. – Nu, dragostea mea, a răspuns el, mângâindu-i părul. Spune-mi! – Ca acasă. M-am simţit ca şi când aş fi ajuns acasă. – Eşti acasă, a spus el. Înainte să se lumineze de ziuă, a luat-o de mână şi a condus-o afară la duşul montat într-un paravan de pini şi au intrat amândoi, goi, sub jetul de apă. Mary chicotea şi stropea, făcându-l pe Percy să râdă în hohote. „Acesta e raiul, se gândea ea, iar noi suntem Adam şi Eva.“ Oare mai existaseră vreodată un bărbat şi o femeie atât de potriviţi unul pentru altul? După o vreme, i-a mângâiat pieptul bronzat, şoptindu-i numele cu o voce plină de dorinţă, iar el a dus-o din nou în cabană. De dimineaţă, el a pregătit micul dejun: şuncă, ouă şi piersicile şi îngheţata de care uitaseră cu o zi în urmă. Mary a mâncat repede şi cu poftă. Apoi, în timp ce

se îmbrăcau, Percy a spus: – Măcar eu am haine de schimb, ca să nu bată la ochi când te duc la Hoagy, dar tu ce faci? Mary a atins gulerul bluzei şi a privit în jos la fusta maro de călărie. – Asta e ţinuta mea zilnică atunci când nu înlocuiesc pe cineva la câmp. Hoagy n-o să observe că nu m-am schimbat. Tristă la gândul că trebuia să plece, privea lung lacul de pe terasă. Percy s-a apropiat de ea pe la spate, lipindu-şi faţa de părul ei. – Eşti bine? a întrebat el. – Sunt bine, a răspuns ea. Ai fost foarte atent. – O să am grijă. După-amiaza asta o să-ţi aduc o alifie. – N-o să mă găseşti. Încă nu ştiu ce zone voi inspecta. Braţele lui s-au încordat uşor. – Atunci diseară. O să fii acasă? – Da, cu siguranţă. O să pregătesc cina şi… poţi să rămâi. Toby o să fie plecat. Petrece fiecare zi de joi la fratele lui. Merg la pescuit. A strâns-o şi mai tare în braţe, iar ea simţea cum îi clocoteşte sângele în vene. – O să las maşina şi vin pe jos, a spus el, cu vocea răguşită. A întors-o şi i-a ridicat bărbia, mângâindu-i gropiţa cu degetul. Eşti fericită, Mary? – Mai mult decât credeam vreodată că este posibil, a spus ea. I-a atins faţa cu mirare. Acum era puţin mai ţepoasă şi începea să i se vadă părul blond. I s-a oprit respiraţia. Asta era dragoste, nu dorinţă. Cum de îi fusese atât de frică să îl iubească? Aveau să regleze toate divergenţele. Aveau nevoie unul de altul. Intenţiona să se poarte frumos cu el. Iar el nu avea să regrete niciodată că se căsătorise cu ea. Simţea din nou dorinţa, fără să se mai gândească la durerea lăsată de noaptea lor de dragoste. Dacă nu pleca atunci, nu mai pleca

niciodată. Însă trebuia să se întoarcă la Hoagy. S-a îndepărtat de el. – Trebuie să mergem, Percy. Dacă întârzii prea mult, Hoagy va intra la bănuieli. Şi sunt sigură că nu l-a hrănit pe Shawnee. Percy o privea cum îşi prindea părul la spate. – Crezi că putem stabili în seara asta o dată pentru nuntă? Vreau să ne căsătorim cât mai repede. S-a întors către el cu o privire dezolată. Nu-i trecuse prin cap faptul că el ar vrea să se căsătorească înainte de culesul bumbacului. Nu era posibilă o nuntă, nu una făcută cu toate pregătirile necesare. Ea trebuia să-şi petreacă toate zilele şi toate orele de lucru pe plantaţie. – Am… crezut că aşteptăm până după recoltă, a răspuns ea, implorându-l din priviri să nu se simtă rănit. Ştii că ne bazăm foarte mult pe recolta asta. Trebuie să se facă. Nu sunt permise întârzieri sau întreruperi. Trebuie să fiu zi de zi la plantaţie. Credeam… că ai fost de acord cu asta. El a înghiţit în sec, iar ea a văzut nodul dezamăgirii alunecându-i pe gâtul puternic. – Când crezi că va fi momentul potrivit? – Sfârşitul lui octombrie? – Sfârşitul lui octombrie! Mai e foarte mult până atunci, Mary. – Ştiu. Şi-a trecut braţele în jurul gâtului lui. Însă momentul acela va veni. Între timp, dacă suntem discreţi, putem fi împreună. Şi o să mă revanşez pentru amânare, îţi promit. Te iubesc. Capitulând, Percy a cuprins-o în braţe. – Bine, a spus el, însă mi-aş fi dorit să fie mâine. Am sentimentul că nu facem bine aşteptând. – Ar fi o greşeală să nu aşteptăm, a spus Mary. Aşa vom avea timp să organizăm o nuntă frumoasă şi o lună de miere cum se cuvine. Şi putem să ne relaxăm. O să

vezi.

Aprilie s-a terminat, apoi şi mai, amândouă uscate şi fierbinţi. Mary începea să se îngrijoreze. Însă, în primele zile ale lui iunie, cu puţin timp înainte ca bumbacul să îşi deschidă capsulele, a căzut o ploaie măruntă, oferind plantelor cantitatea potrivită de umezeală cu care să îşi potolească setea. Deşi norocul a continuat să-i surâdă, Mary se trezea în fiecare dimineaţă cu neliniştea în piept. Dacă ploaia se potolea şi nu mai apărea nimic neprevăzut, atunci ultimul capitol al necazurilor familiei Toliver avea să se încheie. Precaută în privinţa fericirii ei, nu se putea abţine să nu-şi imagineze cum urma să fie când recolta avea să fie culeasă, ipoteca aproape plătită, iar banii depuşi la bancă. Ar putea să înceapă căsnicia cu Percy cu grijile lăsate în urmă şi, atâta timp cât el avea să se ţină de cuvânt, ea avea să se asigure că el nu va suferi niciodată din cauza plantaţiei. Plănuia să-şi împartă timpul şi energia şi avea să înceapă prin a angaja un care să îi mai ia din responsabilităţi. Avea să colinde tot statul dacă era nevoie, ca să găsească un înlocuitor pentru Hoagy Carter, care era leneş şi pe care nu se putea baza. Îşi făceau deja planuri pentru viaţa împreună. Aveau să locuiască în vila Toliver. Asta ar fi pe placul celor doi Warwick seniori, bucuroşi să-i aibă doar la câteva case distanţă pe fiul, pe nora lor şi pe toţi micii Warwick ce aveau să apară. Percy voia ca imediat după nuntă să bage şi acolo electricitate şi telefon, Dumnezeule! Vor fi construite băi, bucătăria va fi modernizată, iar şopronul pentru trăsură – transformat în garaj. Schimbarea includea şi grădina de trandafiri, şi curtea, precum şi schimbarea culorii cu care era vopsită casa la exterior. Desigur, aveau să-i păstreze pe Sassie şi pe Toby, însă intenţionau să angajeze mai mulţi servitori. Percy era foarte hotărât să angajeze şi un contabil, ca să o scape pe Mary de registre. Grija lor principală era să îşi vadă de întâlnirile şi de relaţia lor în secret. Mary ia explicat lui Percy cât de important era să-şi păstreze reputaţia neatinsă de un scandal sexual. Oamenii o priveau strâmb, dat fiind faptul că nu avea remuşcări pentru favoritismul tatălui ei, însă niciodată cu dispreţ. Era o Toliver! Însă numele ei nu ar fi salvat-o dacă s-ar fi descoperit că se culca cu un bărbat fără să fie căsătorită cu el. Iar Percy nu dorea să se afle că a întreţinut relaţii sexuale cu soţia lui înainte de cununie.

Astfel că îşi plănuiau foarte atent întâlnirile şi ascunzătorile. De cele mai multe ori, se întâlneau în cabana izolată, de pe malul lacului. Nimeni nu bănuia ce se petrecea dincolo de uşa de lemn. Pentru că recolta se apropia, Sassie, care se întorsese, ştia că Mary îşi petrecea nopţile în casa Ledbetter. Hoagy credea că stăpâna lui îl mână pe Shawnee către Houston Avenue la sfârşitul unei zile lungi şi fierbinţi. Observase totuşi că, în mod ciudat, era mai fericită, mai împlinită şi începuse, în sfârşit, să mai pună ceva carne pe oase. Îşi petreceau serile de joi la vila Toliver, când Sassie şi Toby erau plecaţi. Abia se atingeau de cina pe care o pregătea Mary, alergând pe scările dinspre camera ei, aruncându-şi hainele pe drum. Mary, care trăia cândva pentru zilele petrecute pe plantaţie, trăia acum pentru nopţile cu Percy. Îşi împărţeau cu Ollie şi cu Charles Waithe doar după-amiezile de duminică, în care jucau bridge. Cu toate că Mary le îndura cu greu, aceste întâlniri de duminică erau necesare ca subterfugiu. Era sigură că o simplă privire către ea şi către Percy ar fi fost suficientă pentru ca prietenii lor să-şi dea seama unde ar prefera cei doi să fie. Era o adevărată agonie să stea la aceeaşi masă cu el – uneori ca partener, alteori ca adversar –, simţindu-i fiecare mişcare, fără să poată risca un zâmbet sau măcar o privire în direcţia lui. După-amiezile se întindeau interminabil şi era întotdeauna o mare uşurare când auzea pendulul bătând ora patru, semn că venise vremea ca oaspeţii să plece. Chiar dacă la început s-a împotrivit, Percy şi-a dat seama că era mai prudent să ţină secretă o vreme intenţia lor de a se căsători. Astfel erau protejaţi de speculaţii pe seama intimităţii lor, lucru pe care Mary voia să-l evite cu orice chip. Amândoi ştiau că Beatrice i-ar fi dat de gol cu exuberanţa ei dacă afla de nuntă şi, desigur, trebuiau să se gândească şi la Ollie. Au vorbit mult despre Ollie. – Trebuie să-i spunem curând, Mary. – De ce? – Pentru că e îndrăgostit de tine, prostuţă frumoasă. Te iubeşte de când te iubesc şi eu. – Am bănuit asta la un moment dat, însă am crezut că sentimentele lui s-au transformat în prietenie.

– Crede-mă, nu s-a întâmplat asta. Dacă aş fi crezut că există cea mai mică şansă să-i împărtăşeşti dragostea, nu ţi-aş fi făcut niciodată avansuri. Dacă nu era Ollie, acum aş fi zăcut într-un mormânt din Franţa. – Ştiu, a răspuns Mary, simţind acelaşi fior ca de fiecare dată când avea acest gând. – Crezi că mai are vreo speranţă? – Nu conştient, însă, până nu ai inelul pe deget, o parte din el va crede că are o şansă. – Aşteaptă până la mijlocul lui august, apoi cumpără-mi un inel, a spus Mary.

Capitolul 25

Era sfârşitul celei de-a doua săptămâni din august. Venise timpul pentru prima zi de cules. – Luni de dimineaţă în zori, şi-a anunţat Mary arendaşii în sâmbăta de dinainte să înceapă culesul. Odihniţi-vă bine mâine. Luni începem din sud şi lucrăm către est. Marţi, de la vest la nord. Să fiţi gata să urcaţi în căruţe la patru şi jumătate. În acea duminică după-amiază, Mary era prea neliniştită ca să joace bridge şi şi-a supralicitat mâna de două ori. – Sper să nu fie un semn rău, a comentat Ollie. Mary a interpretat remarca drept o aluzie. – Ce vrei să spui? a ripostat ea răstit, tonul ei ascuţit venind ca o lovitură de bici în camera liniştită. Cei trei bărbaţi s-au întors surprinşi către ea. – Mă refeream la rezultatul jocului, a răspuns Ollie cu un zâmbet slab, prin careşi cerea iertare. Probabil te gândeşti că mă refeream la recoltă. A fost un lucru prostesc să spun aşa ceva chiar astăzi. Sunt sigur că totul e sub control la Somerset. Cred că duminica viitoare pe vremea asta o să fii cea mai fericită femeie din ţară. – Să bem pentru asta, a propus Charles, umplând rapid paharele cu şampania luată pe ascuns din pivniţa de vinuri DuMont. Toţi credeau că prohibiţia era pentru cei care votaseră pentru ea. Ca de obicei, Mary a refuzat, însă şi-a ridicat paharul cu apă. Pentru regina bumbacului, a spus Charles. Dea Domnu’ ca bumbacul să fie întotdeauna rege! – Da! Da! au strigat ei în cor şi au ciocnit paharele. Însă remarca lui Ollie

distrusese orice încercare de a face seara plăcută. Făcuse să iasă la iveală întrebarea la care Mary se gândise permanent în ultimul timp: Oare nu cumva judecase pripit lucrurile? Folosindu-se de pretextul că a doua zi dimineaţă trebuia să se trezească foarte devreme, şi-a trimis oaspeţii acasă înainte de ora normală, inclusiv pe Percy, care se întorcea de obicei după ce plecau toţi. – Sunt agitată ca un leu în cuşcă, i-a explicat ea fără să audă ceilalţi, iar el i-a strâns uşor braţul în semn de înţelegere. Liniştea profundă a fost cea care a trezit-o la câteva ore după miezul nopţii. S-a ridicat brusc în capul oaselor şi a ascultat, mirosind aerul. A dat la o parte păturile şi a deschis uşa ce dădea pe terasa camerei ei. „O, nu!“ a strigat ea cu groază. În depărtare, în est, unde se afla Somerset, cerul nocturn era despicat de fulgere. Se simţea mirosul ploii şi începea să se audă zgomotul îndepărtat al tunetelor. Şi încă ceva. Mary a adulmecat. Praful era suspendat în aerul nemişcat. „O, Dumnezeule, nu! Nu-mi face asta. Te rog, Doamne. Nu-mi face asta. Tată, Thomas, ajutaţi-mă!“ Inima îi bătea să-i spargă pieptul. A alergat înăuntru, şi-a tras ghetele şi o pelerină, apoi a coborât în grabă scările. I-a pus frâul lui Shawnee şi a sărit pe spatele lui, în cămaşă de noapte, mânândul cu tocurile ghetelor din grajd pe bulevardul adormit, apoi către şoseaua din spate care ducea la plantaţie. – Hai băiete! şi-a îndemnat Mary calul cel bătrân, aplecându-se peste coama lui în vânt, ca să-i grăbească înaintarea. Mintea i se limpezea pe măsură ce gonea în noapte. Arendaşii ştiau ce aveau de făcut. Săptămâna asta le explicase tuturor familiilor ce să facă în caz de ploaie. „Da, domnişoară Mary, vom ieşi cu toţii în câmp cu sacii şi vom culege cât de repede putem. Când începe ploaia, alergăm să ducem sacii sub prelate în căruţe. Hoagy era treaz şi dădea instrucţiuni familiei sale. Slavă Domnului, amândoi fiii lui erau acasă, unul în permisie din armată, iar celălalt în căutarea unei slujbe, iar sacii de bumbac le atârnau deja pe umeri. – Bună dimineaţa, domnişoară Mary, au spus ei, prefăcându-se că nu observă că

aceasta purta cămaşa de noapte şi o pelerină. – Cât e de rău, Hoagy? Hoagy a ridicat din umeri. – Îţi dai seama la fel de bine ca mine, domnişoară Mary. – Dă-mi un sac! Afară era încă întuneric beznă când familia Carter, cu şapte membri, şi Mary, fiecare luând câte un şir, au început să culeagă bumbacul. Nu căzuse nici o picătură de ploaie, însă fulgerele încă luminau cerul, iar praful rămăsese parcă suspendat în aer. Se ruga să bată vântul. Acea încremenire o înspăimânta. De-a lungul câmpului vedea pâlpâirea lămpilor de kerosen şi capetele acoperite de baticuri, aplecate deasupra mării de bulgări albi; mâinile culegeau rapid şi cu îndemânare, în timp ce cerul nocturn îi îndemna: „Grăbiţi-vă, grăbiţi-vă, grăbiţivă!“ Treizeci de minute mai târziu, cădea grindina, urmată de ploaie. Mary şi cei şapte membri ai familiei Carter erau aplecaţi deasupra şirurilor lor, prea departe ca să ajungă la căruţe. – Băgaţi-vă sub saci! a strigat cineva. Grindina e la fel de tare ca pietrele de râu. Însă Mary a continuat să culeagă chiar şi pe grindină, până când, în sfârşit, şi-a dat seama că era în zadar. A tras sub ea sacul plin pe jumătate, acoperindu-l cu trupul ei şi protejându-şi capul cu mâinile. După o vreme nu a mai simţit nimic, doar sunetul inimii ei care bătea lipită de sac. Turna cu găleata când a fost luată în sfârşit de acolo. – Domnişoară Mary, a spus Hoagy, nu mai putem face nimic. Hai să ducem sacii acasă! Cu cămaşa de noapte lipită de corp, tivul târându-i-se în noroi, iar nămolul intrându-i în ghetele ude, Mary şi-a apucat propriul sac şi a mers chinuit spre cabana supraveghetorului. – O să mori, domnişoară Mary, a spus soţia lui Hoagy.

„Aş vrea asta“, se gândea Mary. Ajunsă sub acoperişul verandei unde adunaseră toţi sacii, Mary a tras cu ochiul prin buclele ude la chipurile din jurul ei. Toţi păreau să aştepte să le spună ceva, să facă ceva. Viaţa lor era în mâinile ei, iar ea trebuia să găsească o soluţie să repare dezastrul din acea noapte, să-l facă să dispară. Hoagy o privea cel mai insistent. Pentru că nu-l putuse plăti pentru serviciile sale de supraveghetor, îi promisese un procent mai mare din profiturile câştigate din recoltă. Şi-a îndreptat privirea către noaptea cenuşie şi umedă, ca şi când ar fi aşteptat să audă de acolo vocea tatălui şi a bunicului ei, care să o sfătuiască; însă nu auzea decât ploaia care cădea batjocoritor şi propriile ei visuri spulberându-se. – La naiba! a înjurat supraveghetorul, ştergându-şi faţa cu un prosop. Alt an pierdut degeaba. – Ce-o să facem, tati? a întrebat una dintre fetiţe cu ochii în lacrimi şi cu chipul plin de noroi. – Acum o să uscăm bumbacul ăsta şi să vedem ce avem, a răspuns Mary. Mattie, a zis ea întorcându-se către soţia lui Hoagy, aprinde focul în camera din faţă şi usucă sacii cât se poate de bine. Dimineaţă o să-i umplem cu bumbac. Au lucrat până la răsărit, sortând bumbacul salvat în grămezi în cabana cu trei camere, ca să-i determine valoarea. – E rău. E foarte rău, domnişoară Mary, a dat Hoagy verdictul. Ploaia se oprise, iar noaptea aproape trecuse când Mary a acceptat, în sfârşit, o ceaşcă de cafea şi a ieşit pe terasă ca să îşi vadă terenul. Zorii se întindeau peste câmpie, dând încet la iveală şirurile distruse, care, cu doar o zi în urmă, fuseseră întinderi de bumbac numai bune de cules. Tulpinile erau rupte, culcate la pământ, iar capsulele de bumbac decapitate se amestecau cu grindina. Nici măcar o plantă nu fusese cruţată. – Arată ca o tocăniţă de legume cu napi, a spus mirat unul dintre băieţii familiei Carter. – Taci, fiule, l-a certat mama lui, aruncându-i o privire lui Mary. Mary a auzit uşa din faţă deschizându-se şi închizându-se. Familia Carter a tăcut

brusc; se lăsase o linişte ca într-o sală de clasă când directorul intră pe neaşteptate. Înainte ca mintea ei amorţită să-şi dea seama ce se întâmplase, pe umerii ei era pusă o jachetă, iar în ureche a auzit o voce familiară. – Am venit să te iau acasă, Mary, a spus Percy. Nu mai poţi face nimic aici acum. Mary s-a uitat la membrii familiei Carter. Toţi îl priveau încurcaţi pe marele Percy Warwick, care îşi ţinea braţul în jurul domnişoarei Mary. Dacă înainte existaseră îndoieli în privinţa relaţiei lor, acum acestea dispără. Ignorându-l pe Percy, ea a spus: – Hoagy, când termini aici, fă tot posibilul să culegi bumbacul din Fair Acres şi du-l la punctul de cântărire Ledbetter. Eu şi Sam o să evaluăm situaţia de la Somerset şi vom cântări bumbacul de acolo. Ne vedem la casă la zece dimineaţa. – Da, domnişoară Mary. – O dimineaţă bună tuturor, a spus Mary, mişcându-şi umerii aproape imperceptibil, ca un semn pentru Percy să-şi ia braţul. Apreciez eforturile voastre din noaptea asta. Mattie, mulţumesc pentru cafea şi îmi pare rău pentru deranj. Percy şi-a luat braţul şi, făcând un semn cu capul către familie, a urmat-o pe Mary prin camerele pline de bumbac ud până la Pierce-Arrow. Ea s-a oprit să-l certe pentru apariţia lui inutilă şi stânjenitoare, însă tocmai atunci a observat aripile lovite de grindină şi roţile murdare de noroi. După ce a respirat adânc, l-a întrebat: – Percy, de ce ai venit? El i-a aranjat haina pe umeri. – Am venit să mă asigur că eşti bine şi să te duc acasă. – Ce te face să crezi că o să merg acasă? E nevoie de mine aici. În plus, am venit călare pe Shawnee. Animalul stătea răbdător lângă stâlpul de care îl priponise Mary, ud de la apa de ploaie. Şi-a întors capul când şi-a auzit numele şi i-a aruncat o privire tristă.

– O să-i spun unuia dintre Carteri să-l ducă acasă, a continuat Percy. – Nu, nu înţelegi. E nevoie aici de toţi băieţii Carter, iar eu am nevoie de Shawnee ca să merg la Somerset. Când termin acolo, trebuie să merg în oraş să îl văd pe Emmitt Waithe. – Mary, pentru numele lui Dumnezeu, te duc eu la Emmitt. – Nu! Tonul ei nu lăsa loc de împotrivire. Trebuie să merg singură. Carterii se adunaseră în pragul uşii şi se holbau. – Aşa? a întrebat Percy, privindu-i hainele ude şi murdare de noroi. Măcar lasămă să te duc acasă să te schimbi în haine uscate înainte să răceşti. Mary s-a gândit rapid. Percy avea dreptate. Dacă îşi făcea apariţia în faţa arendaşilor în cămaşă de noapte, nu ar fi inspirat deloc încredere, şi, în plus, îi era foarte frig. Ultimul lucru de care avea nevoie era să se îmbolnăvească. – Bine, a acceptat ea cu îndoială. Au legat animalul de maşină, iar ea şi Percy au stat fără să scoată o vorbă, în timp ce el se concentra ca nu cumva maşina şi Shawnee să se înfunde în noroi. Au intrat pe şoseaua pavată recent către Howbutker, în loc să aleagă drumul noroios care ar fi oferit o intrare mai puţin vizibilă pe Houston Avenue. Oraşul abia se trezea la viaţă, iar şoferul şi pasagerul murdar erau recunoscători că doar câţiva vânzători de magazin vedeau alaiul ciudat care străbătea încet piaţa centrală. – Cât de rău e? a întrebat Percy când s-au oprit în faţa verandei. S-a dus totul? Mary stătea nemişcată, iar el îi vedea profilul. – Încă mai am nişte aşi în mânecă. El i-a pus mâna pe umeri şi a spus încet: – Îmi pare rău, draga mea, însă înţelegerea este înţelegere. – Am spus eu că nu e? Şi-a dat jos jacheta şi a deschis uşa. Numai… nu fi atât de

fericit pentru cele întâmplate! – Dumnezeule, nu sunt fericit pentru asta. Mary… Percy a ieşit din maşină, în timp ce ea alerga să-l dezlege pe Shawnee. Cum poţi să gândeşti aşa? Draga mea, îmi dau seama cum te simţi… – Îţi dai seama pe naiba! Cum poţi să-ţi dai seama cum mă simt? Să văd plantaţia distrusă e ca şi când mi-aş vedea copilul mort. Nu pot să descriu în cuvinte tristeţea pe care o simt. – Dar, draga mea, ştiai că există riscuri. Mary îşi simţea faţa arzând. – Nu îmi ţine predici, Percy! Ultimul lucru pe care-l doresc acum de la tine este o doză de logică Warwick. Te rog, du-te la muncă şi lasă-mă să îmi văd singură de treaba mea. Apoi, cu ghetele şi cu hainele pline de noroi, Mary l-a tras pe Shawnee de căpăstru şi l-a dus în grajd să-l usuce şi să-l hrănească, lăsându-l Percy să vadă cum femeia pe care o iubea îl abandona când avea nevoie de el.

Capitolul 26

Târziu, în acea dimineaţă însorită şi înveselită de ciripitul păsărilor, de parcă dezastrul din urmă cu o noapte nu fusese decât un vis urât, Mary şi Shawnee au sosit la biroul lui Emmitt Waithe. Avocatul a oftat când a văzut-o intrând şi i-a făcut semn către un scaun, în timp ce el s-a aşezat obosit pe al lui. Părea mai gârbovit decât de obicei, ca şi când contribuţia lui la acel dezastru ar fi fost o greutate care îi apăsa umerii. – Somerset nu s-a prăbuşit încă, domnule Waithe, a început Mary, gata să-i prezinte o întreagă serie de argumente pe care şi le tot repetase. Am vorbit despre posibilitatea asta, şi încă mai am o carte de jucat. Fair Acres. Vreau să împrumut şi să ipotechez Fair Acres. Şi-a dat seama că vorbea prea repede, însă voia să alunge acea privire plină de regret – de „trebuia să nu mă iau după tine“ – de pe chipul prietenului de încredere al tatălui ei. Pentru a proteja bunurile afacerii, sunt sigură că o să consideraţi drept responsabilitatea dumneavoastră de tutore să mă ajutaţi să obţin un împrumut. Este singura metodă… Emmitt a bătut cu pumnul în birou, reducând-o la tăcere. – Nu îmi spune mie care este responsabilitatea mea de tutore acum, domnişoară! Nu după ce te-ai arătat atât de nerăbdătoare să uiţi de ea data trecută! Dacă m-aş fi luat după responsabilitatea mea de tutore, nu te-ai fi aflat aici în dimineaţa asta, iar eu nu aş fi stat toată noaptea treaz blestemându-mă. Vernon Toliver se răsuceşte în mormânt. – Nu e adevărat, l-a contrazis Mary, hotărâtă să-i vorbească pe un ton convingător. Tata ar fi înţeles riscul. Ar fi înţeles de ce mă lăsaţi să risc. Da, am riscat şi am pierdut. Acum trebuie să salvez ce mai pot. Singura soluţie e să ipotechez Fair Acres. Ar trebui să pot obţine un împrumut suficient de mare cât să îmi achit obligaţiile financiare. Apoi, la anul, dacă recolta este bună… Văzând privirea pe care i-a aruncat-o Emmitt pe deasupra ochelarilor, s-a oprit şi a ridicat din umeri. Ce altă opţiune am?

– Să îndrăznesc să îţi spun una foarte evidentă? – Nu, domnule. Nu voi vinde plantaţia. Emmitt şi-a scos ochelarii şi s-a frecat la ochi. – Deci ce vrei să fac eu? – Vreau să îmi aranjaţi azi o întâlnire cu reprezentanţii băncii şi să mă ajutaţi să negociez un împrumut. – De ce atât de repede? Du-te acasă şi odihneşte-te! Sunt sigur că ai stat trează aproape toată noaptea. După ce te odihneşti, o să ştii mai bine cum să procedezi. De ce te grăbeşti să mergi azi la bancă? – După ce s-a întâmplat azi-noapte, nu voi fi singura care va merge la bancă. Howbutker State are o limită pentru împrumuturile către fermieri. Vreau să fiu printre primii. Sper că e loc în agenda dumitale. – Ar fi contat dacă nu era? Cu un oftat adânc, Emmitt şi-a pus din nou ochelarii şi a tras telefonul lângă el. După câteva momente, îi explica motivul apelului preşedintelui băncii Howbutker State, care a acceptat să se întâlnească în acea după-amiază cu el şi cu Mary. Mary venise de la plantaţie îmbrăcată într-o fustă de călărie tocită şi o bluză, ambele cu urme de noroi, la fel ca ghetele sale. Când a intrat în bancă, a dat nas în nas cu Isabelle Withers – rivala ei la dragostea lui Percy –, îmbrăcată după ultima modă, iar asta a întristat-o şi mai mult. Tatăl lui Isabelle era preşedintele băncii Howbutker State. – Ia te uită, este chiar Mary Toliver, a pufnit tânăra femeie, privind amuzată ţinuta lui Mary. – Da, ea este, i-a răspuns Mary, pe un ton la fel de încrezut. – Îmi pare rău pentru grindină, că a venit chiar la vremea recoltei. Sunt sigură că, din păcate, plantaţia a fost foarte afectată. – Puţin, dar o să fie bine.

– Da? Isabelle se juca relaxată cu şiragul de perle lung, care cădea până la talia rochiei ei de voal. Înseamnă că asta e o simplă vizită de curtoazie la tata. O să fie încântat. O să îmi povestească totul diseară. Ce bine îmi pare să vă văd, domnule Waithe. Sunteţi aici tot într-o vizită de curtoazie, bănuiesc. A zâmbit, cu buzele vopsite în roşu, după moda lansată de Theda Bara la Hollywood, apoi a trecut pe lângă ei, lăsând în urmă un vag parfum floral. Emmitt, clipind fără să înţeleagă acel schimb tensionat de replici, a murmurat: – Dumnezeule! În biroul lui Raymond Withers, avocatul a lăsat-o pe Mary să vorbească, stând într-o tăcere neutră în timp ce ea îşi pleda cazul aruncând priviri către o foaie cu cifre pe care o întocmise în grabă la masa din bucătărie din casa Ledbetter. – Am dreptul asupra parcelelor Fair Acres şi sunt dispusă să le ofer ca drept colateral dacă ajungem la o înţelegere, a spus ea în final. Raymond Withers ascultase atent, bătând din când în când în birou cu mâinile sale moi, de om de afaceri. Dintr-un raft cu cărţi din spatele lui, mândria şi bucuria lui rânjeau insipid la Mary, din fotografii însorite montate în rame ornamentale. A tăcut câteva clipe, măsurate de ceasul de pe dulapul său. Mary nu putea citi gândurile din spatele chipului său lipsit de expresie, un şiretlic la care era sigură că apela pentru a-i ţine pe solicitanţi în suspans. Când a vorbit, în sfârşit, chipul lui era încruntat. – Te putem ajuta într-o oarecare măsură, a răspuns el, însă sunt sigur că nu va fi suficient pentru nevoile tale financiare. – Cum adică? a întrebat Mary, cu inima strânsă. Emmitt a mârâit scurt şi s-a îndreptat în scaun. – Banca îţi poate împrumuta doar patruzeci la sută din valoarea bunului, care, din cauza războiului şi a preţurilor în descreştere la bumbac, este mult mai mică decât era. Să vedem… Bancherul a consultat documentul. Sunt două porţiuni. Astăzi, valoarea lor, cu casa, clădirile şi echipamentul, ar fi de… De parcă n-ar fi at să spună suma cu voce tare, a scris cifra pe o bucată de hârtie pe care a împins-o pe birou.

Mary a luat biletul. – Dar Fair Acres valorează de două ori mai mult! a strigat ea, calculând în minte că un împrumut bazat pe evaluarea băncii nu i-ar acoperi nici pe departe cheltuielile. I-a dat hârtia lui Emmitt. – Pentru tine, într-adevăr, dar, din păcate, nu şi pentru consiliul director, a spus bancherul. Emmitt şi-a dres glasul. – Ah, haide, Raymond! Sigur poţi face ceva. Tu controlezi consiliul director. Dacă Mary nu reuşeşte să plătească, chiar dacă îi împrumuţi cincizeci la sută din valoarea adevărată a Fair Acres, poţi să-l vinzi şi să scoţi profit. Raymond Withers s-a gândit un moment. – Există o singură condiţie care poate convinge consiliul director, dacă şi domnişoara Toliver e de acord. Mary se agăţa cu disperare de o speranţă. – Ce condiţie? – Să nu cultivi bumbac. Este prea riscant. Alune, sorg, trestie-de-zahăr, porumb, orez – sunt o mulţime de plante cu care îl poţi înlocui. Putem să acceptăm să-ţi dăm împrumutul dacă eşti de acord să foloseşti plantaţia pentru a cultiva altceva decât bumbac, ceva mai profitabil. Astfel, banca va fi asigurată că-şi va primi banii înapoi. – Nu pot să fiu de acord cu aşa ceva, a răspuns Mary, îngrozită că unui Toliver i se făcuse o astfel de sugestie. Somerset e o plantaţie de bumbac… – A fost o plantaţie de bumbac, a corectat-o bancherul, care începuse să-şi piardă răbdarea. Ar fi înţelept să accepţi propunerea asta, domnişoară Toliver. Vremea bumbacului a trecut în estul Texasului. Soarele său apune. Alte ţări produc bumbac la fel de mult şi de o calitate mai bună decât tot Cotton Belt la un loc şi îl vând mai ieftin. Ai auzit că în Franţa se produce un material nou, sintetic, care

înlocuieşte mătasea? a întrebat el. E doar o chestiune de timp până când se va găsi ceva care să înlocuiască şi bumbacul şi o să înceapă să fie produs aici. Materialele sintetice sunt mai uşoare şi mai rezistente decât bumbacul şi au costuri de producţie mai mici. Reprezintă un concurent foarte dur pentru o cultură care nu poate face faţă gărgăriţelor, ca să nu mai vorbim – după cum ai văzut – de dezastrele naturale. Bancherul s-a lăsat pe spate în scaun şi şi-a împreunat mâinile peste vesta costumului. Dacă eşti dispusă să cultivi ceva cu şanse mai mari de a aduce venit decât bumbacul, cred că pot convinge consiliul director să mărească împrumutul cu zece la sută din valoarea iniţială. Altfel, patruzeci la sută din preţul evaluat e tot ce poţi obţine. Mary era atât de şocată, că nu putea scoate o vorbă. Din nou, Emmitt şi-a dres glasul. – De ce are nevoie ca să primească întocmai ce vrea, Raymond? – Ei bine… Bancherul şi-a desfăcut mâinile şi i s-a adresat lui Emmitt ca şi când Mary n-ar fi fost acolo. Dacă reuşeşte să convingă pe cineva acceptat de bancă să cosemneze documentul, atunci putem să-i împrumutăm banii. Acea persoană trebuie să înţeleagă că devine datoare la bancă dacă domnişoara Toliver e în incapacitate de plată. Pentru că nu a împlinit încă douăzeci şi unu de ani, nu poate fi obligată să îi plătească acelei persoane banii înapoi, pentru că, după cum ştiţi, legea nu-i trage la răspundere pe minori pentru împrumuturi. S-a întors către Mary. Ştii pe cineva care ar dori să fie cosemnatar al documentului în aceste condiţii, domnişoară Toliver? Aluzia din tonul său a neliniştit-o. „Ştie de mine şi de Percy“, se gândea ea, alarmată. „Crede că eu i-am distrus speranţa ca Isabelle să devină doamna Percy Warwick. Oare tot oraşul ştie de mine şi de Percy? Şi, dacă e aşa, oare cât de mult ştiu?“ – Vă gândiţi la cineva anume? a întrebat ea, ţinând privirea în jos. Zâmbetul bancherului se transformă în rânjet. – Banca ar accepta fără probleme semnătura lui Percy Warwick, care nu ar trebui să fie prea greu de obţinut, domnişoară Toliver, din moment ce… familiile voastre sunt atât de apropiate. Mary şi-a strâns hârtiile pe care le adusese.

– Vă mulţumesc, domnule Withers. Eu şi domnul Waithe o să ne gândim şi vă vom da un răspuns cât mai repede. – Nu aştepta prea mult, domnişoară Toliver, a spus bancherul, ridicându-se de pe scaun. Nu avem prea mulţi bani de dat fermierilor şi deja mai sunt şi alţii care depun aplicaţii. Urmând-o pe Mary afară din bancă, Emmitt părea distrus. – Mary, draga mea, ce o să faci? La ce te gândeşti? Mary a tras aer în piept. – La ceva ce probabil o să regret toată viaţa.

Capitolul 27

Pe drumul de întoarcere spre Houston Avenue, Mary se lupta cu riscul pe care urma să şi-l asume, însă nu avea de ales. Nu avea să mai lase plantaţia să se prăbuşească din nou. Nici nu intra în discuţie. Ştia ce punea în pericol ducânduse la Percy să-i ceară semnătura. „O înţelegere e înţelegere“, îi amintise el şi sigur se aştepta ca ea să îşi onoreze promisiunea. Într-adevăr, nu se putea numi Toliver dacă nu o făcea. Ea adusese în discuţie politica fără împrumuturi, însă nu dorea de la el un împrumut, ci o semnătură. Nu dorea să îi ceară bani. Da, el ar fi fost dator la bancă dacă în anul următor nu se făcea recolta, însă nu pierdea nici un bănuţ. Fair Acres era al ei în întregime. În caz de dezastru, îl vindea şi îi dădea banii înapoi lui Percy. I se strângea inima când se gândea la asta, dar ştia că altfel ar fi fost nevoită să vândă şi o parte din Somerset ca să plătească restul datoriei bancherilor din Boston. Aşa că merita riscul. Tot ce trebuia să facă era să-l convingă pe Percy că solicitarea ei nu însemna nerespectarea promisiunii, că nu încălca regula pe care familiile o respectaseră timp de aproape un secol. În tropăitul copitelor lui Shawnee, Mary se gândea la acea regulă, analizând-o pentru prima oară de când o acceptase fără discuţie ca parte a istoriei familiilor. S-a întrebat de ce adoptaseră un asemenea principiu. Dacă se gândea mai bine, i se părea o abordare lipsită de inimă a ideii de prietenie. Cui să ceri ajutor dacă nu unui prieten? Cine ar fi mai în măsură să-l ofere decât un prieten? Toţi erau la fel de apropiaţi ca o familie. De ce aprobaseră aşa ceva? Apoi, în ciuda a ceea ce voia ea să creadă, răspunsul a venit singur, clar ca acea după-amiază senină. Capul fiecărei familii ştiuse că împrumutul de la celălalt echivala cu pierderea puterii. Mai rău, împrumutul implica automat un datornic, iar asta ar slăbi, ba chiar ar distruge, prietenia. Să fii îndatorat unui prieten însemna să nu mai fii egal cu el. Chiar dacă achita datoria, cel care împrumuta rămânea dator toată viaţa. Era o realitate a firii umane. „Da, poate că aşa e“, şi-a spus Mary. Însă o semnătură nu era echivalentă cu un împrumut. Nu încălca înţelegerea lor.

Pe Houston Avenue, Mary s-a oprit la casa unui vecin, ca să îl sune pe Percy la birou. Pentru că exista posibilitatea ca operatorul să asculte convorbirea, în rarele ocazii în care îl suna, îşi vorbeau ca două simple cunoştinţe. – Oho, Mary Toliver, ce surpriză, a spus el, uşurat să-i audă vocea. Îmi pare foarte rău pentru ce s-a întâmplat de dimineaţă. Dezastrul e prea mare sau se mai poate face ceva? – Câmpul e distrus, însă casa nu a suferit stricăciuni prea mari. De asta am sunat. Din păcate, este nevoie de nişte reparaţii. Poţi trimite pe cineva să vadă ce se poate face? – Va fi plăcerea mea. La ce oră vrei să te întâlneşti cu el? – La cinci după-amiază e bine? – E perfect. Mary a închis, gândindu-se la faptul că, indiferent de cât de atenţi fuseseră, relaţia lor fusese descoperită. Era suficient ca bucătăreasa familiei Warwick să spună altcuiva de mesele pentru două persoane pe care le pregătea de obicei pentru ca domnul Percy să le ia la Lawsey. Întrucât nu mai fusese văzut cu vreo altă fată din oraş, era uşor de ghicit că împărţea sarea şi piperul cu Mary Toliver, fata pe care o sărutase în faţa lui Dumnezeu şi a tuturor în dimineaţa în care plecase la război. Însă nu mai avea importanţă, se consola Mary, dacă ea şi Percy se căsătoreau. A tras aer în piept. Cum adică „dacă“? El era deja la cabană când a ajuns ea. Nu avusese timp să îşi schimbe costumul, însă îşi scosese sacoul, îşi slăbise cravata şi îşi suflecase mânecile. În momentul în care a auzit-o, a deschis uşa şi s-a dus să o ajute să coboare din trăsură. – Dumnezeule, ce bine e să te strâng iarăşi în braţe, a spus el oftând, după ce a sărutat-o îndelung. Ea şi-a lipit faţa de gâtul lui. – E minunat să fiu din nou aici, a răspuns ea.

Au intrat, iar Percy a turnat două pahare de ceai rece. Dinspre lac bătea vântul, învârtind ventilatoarele de pe tavan, alungând umezeala de după ploaie. – Sunt foarte fericit că ai vrut să mă vezi, a spus el, întinzându-i ceaiul, dar cred că eşti frântă de oboseală şi vrei să dormi puţin. Sigur nu vrei să mergi acasă să te odihneşti? Mary s-a aşezat pe un scaun de pe terasă. – Trebuia să te văd, Percy. – După tonul pe care îl ai, nu pare să fie motivul la care mă aşteptam. – Nu e. Am dat de necaz. Percy a sorbit din ceai în felul său obişnuit, însă sprâncenele i s-au arcuit ca două steaguri. S-a aşezat pe canapea, departe de ea. Mary a interpretat gestul lui ca pe un semn rău. Îşi dăduse seama de motivul pentru care venise. – Să auzim, a spus el. Ea a înghiţit în sec, simţind cum frica îi coboară în gât. A luat o gură de ceai rece şi a încercat să îşi liniştească inima care bătea necontrolat. – Azi am fost cu Emmitt să negociez un împrumut la bancă. Am vorbit cu Raymond Withers… Percy nu a avut nici o reacţie când a auzit numele de familie al fostei sale iubite, iar Mary s-a grăbit să-i povestească despre oferta ridicolă pe care i-o făcuse bancherul, omiţând intenţionat condiţia acestuia de a cultiva altceva ca să-şi asigure împrumutul. – Suma pe care e dispus să mi-o dea nu ar acoperi nici costul seminţelor, a exagerat ea. În nici un caz nu m-ar ajuta să trec anul. – Şi care e următorul pas? a întrebat el, privind-o fix. Nu mai avea de ales, trebuia să-i spună direct. Împotriva strigătelor de avertizare din mintea ei, a zis:

– O să îmi dea împrumutul de care am nevoie doar dacă eşti cosemnatar al documentului. În tăcerea care a urmat, clinchetul nevinovat al gheţii din paharul lui Percy suna ca un foc de armă. – Şi ce i-ai spus? – I-am spus… că o să-l anunţ. – Trebuia să-i răspunzi pe loc. De ce n-ai făcut-o? Avem o înţelegere. Mary s-a aplecat către el. – Da, ştiu asta, a spus ea, însă acceptarea condiţiei lui nu anulează înţelegerea noastră. Tot ce vreau e semnătura ta, pentru numele lui Dumnezeu! Nu e ca şi când ţi-aş cere bani. De fapt, n-o să pierzi nici un bănuţ, chiar dacă ajung în incapacitate de plată. – Cum aşa? – Dacă şi anul următor va fi rău, o să vând Fair Acres şi chiar o parte din Somerset dacă trebuie. O să-ţi primeşti toţi banii înapoi. Îţi dau cuvântul meu, Percy. Percy şi-a depărtat uşor picioarele puternice şi s-a ridicat. Ea avea în faţa ochilor imaginea înspăimântătoare a unui taur care fornăie cu nările umflate. – Cuvântul tău, a repetat el. Chiar aici în camera asta ţi-ai dat cuvântul că nu mă vei ruga niciodată să dau bani pentru Somerset dacă dai de necaz. Ai promis că o să renunţi şi o să te mulţumeşti să fii soţia mea. – Percy, nu e acelaşi lucru. Nu dai bani pentru Somerset. N-am nevoie decât de semnătura ta. Nu este acelaşi lucru. – Pe naiba nu e! Despici firul în patru, şi tu ştii asta. Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat, şi sunt sincer când spun asta, Mary, însă am de gând să respect înţelegerea noastră. Ea s-a ridicat încet, cu chipul alb ca varul.

– Adică… n-o să mă ajuţi? – Nu, n-o să fiu cosemnatar pentru documentul tău. El începuse să-şi lase mânecile în jos. Mary îl privea îngrozită. Pleca! I-a ieşit în faţă şi i-a pus mâinile pe piept, implorându-i înţelegerea cu toată puterea marii ei frumuseţi. – Percy, ştiu că asta pare o încălcare a înţelegerii noastre, însă încearcă să vezi altfel lucrurile. Am promis să nu îţi cer niciodată bani ca să salvez Somerset. Cum încalc promisiunea dacă îţi cer semnătura? N-o să pierzi nici măcar un bănuţ. Simţea cum pieptul lui se încordează şi ştia că îl excitase, însă el a continuat săşi încheie manşetele. – Să presupunem că obţii împrumutul şi că o să ai alt an prost. Ce se va întâmpla atunci? Dacă Fair Acres nu mai e, nu mai ai ce să foloseşti drept ipotecă. – Ţi-am mai spus. O să vând o parte din plantaţie. Îţi promit, Percy. Trebuie să mă crezi. – Aş vrea să pot. El i-a dat mâinile la o parte şi şi-a strâns nodul de la cravată. Asta se va întâmpla din nou. Ştii că am dreptate. Te aştepţi să ai o rezervă cu care să te descurci, aşa cum ai făcut când ai cumpărat Fair Acres. Însă cât timp ai impresia că vor sta banii aceia în bancă, atunci când piaţa va fi invadată de tentaţiile noilor produse, unelte, sisteme de irigaţie şi pământ? Mary Toliver Warwick va fi prima care le va cumpăra, o cunosc prea bine, şi o să se afle în aceeaşi situaţie ca acum dacă apare un alt dezastru. – Nu vorbim despre atunci, ci despre acum. – Iar eu spun că lucrurile nu vor fi diferite. El a făcut un pas către ea, cu ochii lipsiţi de speranţă. – Nu este vorba despre bani, Mary. Ştii asta. E vorba despre înţelegerea noastră. Am promis că o să-ţi susţin… obsesia pentru Somerset – Dumnezeu ştie că asta e –, însă, dacă treaba cu plantaţia nu mai merge, ai promis că renunţi, fără ca asta să ne afecteze căsnicia. Dovedeşte-mi că ai vorbit serios!

Ea s-a întors către el, cu pumnii strânşi. Ochii i s-au umplut de lacrimi. – E foarte nedrept. Încerci să-mi forţezi mâna când tot ce vreau e numele tău pe o bucată de hârtie. El stătea în spatele ei, iar ea putea simţi nevoia lui disperată de-a o auzi spunându-i ce dorea să audă, ce trebuia să audă. – Ce s-ar întâmpla cu noi dacă ai apela din nou la mine după ce ne-am căsători şi aş refuza să te ajut, iar tu te-ai vedea nevoită să vinzi plantaţia ca să-ţi plăteşti datoriile? Din nou, se afla într-o situaţie crucială… Cea finală, după cum o prevenea vocea din interiorul ei. Pasul pe care urma să-l facă avea să-i decidă viitorul. El a întors-o către el. – Răspunde-mi, la naiba! Ea şi-a încrucişat braţele, ca şi când ar fi vrut să se încălzească. – Te-aş… urî, a răspuns ea în şoaptă, plecându-şi capul. I s-a părut că a trecut o eternitate înainte ca Percy să vorbească. – Aşa am crezut şi eu. Deci nu ai avut niciodată de gând să-ţi respecţi promisiunea. Ea a ridicat privirea. Pe chipul lui era aceeaşi durere pe care o simţise ea când văzuse în zori câmpia devastată. – Eu sunt Somerset, Percy, a spus ea. Nu am încotro. Asta sunt. Asta e femeia pe care o iubeşti. Dacă mă separi de plantaţie, o să mă ai doar pe jumătate. N-aş mai fi la fel. Acum sunt convinsă de asta. Dacă mă împarţi, o să mă ai în întregime. O umbră de neîncredere îi străbătu chipul bronzat. – Îmi spui că nu pot să am una fără cealaltă? Că dacă nu semnez te pierd? Mary şi-a trecut limba peste buzele uscate.

– Fără Somerset sunt pierdută oricum pentru tine, Percy. – Mary… Percy a luat-o de umeri. Somerset e doar pământ şi seminţe. Eu sunt carne şi oase. – Percy, a implorat ea, te iubesc. De ce nu poţi să faci loc în viaţa noastră şi pentru Somerset? El şi-a retras mâinile. – Poate că aş fi făcut-o dacă m-ai fi iubit la fel de mult. Vorbeşti de împărţit, însă Somerset o să aibă bucata cea mai mare din tine. Mi-ai dovedit asta. El a făcut un pas înapoi, cu chipul schimonosit de durere. Nu-ţi dai seama ce faci? Eşti pe cale să ne pierzi – şi pe mine, şi plantaţia. Unde e câştigul tău? Deodată, în mintea lui încolţi o idee, prea greu de crezut să fie adevărată. Nu s-a mişcat, iar pupilele lui s-au contractat ajungând asemenea vârfului lamei unui cuţit. Dar nu ai de gând să pierzi plantaţia, nu-i aşa? Când ea a lăsat din nou capul în jos, el a spus încet: – Nu… nu-mi spune că mergi la Ollie… Tăcerea ei, capul plecat şi braţele încrucişate păreau un răspuns grăitor. El a lăsat să-i scape un răcnet de furie şi de dezgust. – Dumnezeule, eşti în stare de orice ca să salvezi bucata aia de pământ sterp? Şia luat rapid haina, băgând în buzunar o cutiuţă ce se aflase sub ea. Înainte să pleci, i-a spus el, cu haina în mână, strânge-ţi lucrurile. Nu mai ai ce căuta aici. Mary ştia că orice încercare de a-l convinge era în zadar. Fără să se clintească, la privit din nou cum o părăsea, de data asta pentru totdeauna. A auzit uşa de la Pierce-Arrow trântindu-se, apoi zgomotul de cauciucuri pe stratul de ace de pin. Era jumătatea lui august. Şi-a dat seama că Percy tocmai băgase în buzunar cutia cu inelul ei de logodnă.

Capitolul 28

Devreme în dimineaţa următoare, Mary l-a sunat pe Ollie şi i-a spus că ar vrea să aibă o întrevedere cu el la magazin la ora zece. Petrecuse o noapte îngrozitoare în salon, ca să fie lângă uşă în cazul în care ar fi sunat Percy. Mersese de nenumărate ori pe verandă să tragă cu ochiul pe stradă către Warwick Hall, iar o dată chiar ieşise în halat până pe alee, sperând să vadă lumina aprinsă în camera lui, ca o dovadă că nu putea să doarmă gândindu-se la ea. Însă nu era nici o lumină aprinsă. S-a îmbrăcat în costumul ei demodat de călătorie, şi-a strâns părul în coc şi a pornit cu Shawnee spre magazinul general DuMont. Ollie ieşise după ea şi o aştepta în capul scărilor. – Îmi pare rău pentru pierderea ta, Mary, a spus el, luându-i mâinile în ale sale, echilibrându-şi cârjele cu abilitate. A fost atât de rău cum ne-am temut cu toţii? Preţ de o clipă, Mary a crezut că se referea la Percy, însă apoi şi-a dat seama că grija lui se îndrepta spre dezastrul adus de furtună. Se părea că Ollie nu ştia de despărţirea lor. Chipul său ar fi arătat-o. – Chiar mai rău, a răspuns ea scurt. De asta sunt aici, Ollie. Aşezându-se în faţa biroului său, Mary i-a explicat motivul vizitei sale, de data aceasta menţionând toţi termenii impuşi de bancher. – Ştiu că, dacă te rog să fii cosemnatar al documentului, încalc codul pe care familiile noastre l-au respectat de când au ajuns în Howbutker, a zis ea. – Ei, pe naiba! Ollie a făcut un semn cu mâna sa imaculată. O convenţie arhaică. Bineînţeles că nu poţi cultiva altceva decât bumbac pe plantaţia Somerset. E firesc. Raymond Withers ar trebui să ştie că va exista întotdeauna o piaţă pentru fibrele naturale, în ciuda ascensiunii celor sintetice. Voi fi onorat şi încântat să

semnez documentul, draga mea. – Trebuie să-ţi spun ceva, Ollie, a răspuns Mary, profund mişcată, ca întotdeauna, de generozitatea lui. Iniţial l-am întrebat pe Percy. – Ah. Şi te-a refuzat? – Da. Şi-a ridicat mâinile într-un gest tipic franţuzesc. – Poate că aşa e mai bine. N-aţi vrea să vă începeţi căsnicia cu… complicaţii. Mary a făcut ochii mari. – Ştii… de noi? Ollie a chicotit. – Sentimentele voastre sunt la fel de uşor de observat ca un elefant la o petrecere. Bineînţeles că ştiu. Şi ştie şi Charles. Când e nunta? Mary şi-a plecat privirea ca să-şi îndrepte un pliu al fustei. – Oh, nu! Ollie şi-a lipit palmele de obraji, înspăimântat. Deci de asta a plecat Percy în dimineaţa asta pe nepusă masă. M-a sunat la şase, mi-a spus că lua trenul spre unul dintre şantierele de cherestea Warwick din Canada şi că nu ştie când avea să se întoarcă. Înseamnă că v-aţi certat destul de rău! Mary împietrise. Percy plecat? În Canada? Tipic pentru el! Un sentiment de teamă a făcut-o să se cutremure. Una era să fie despărţiţi, dar totuşi în acelaşi oraş, separaţi de doar câteva case, şi alta era să fie despărţiţi de o ţară… Ştia că urma să te rog să semnezi documentul, a spus ea. – Şi nu a fost de acord? – Crede că profit de afecţiunea pe care mi-o porţi. Ollie a oftat şi a dat din cap, îndepărtându-şi o şuviţă de păr şaten, tuns cu măiestrie astfel încât să-i ascundă raritatea.

– Câte necazuri se abat peste bărbaţii mândri, a spus el cu ironie, ferindu-se să o privească pe Mary. Ca să nu mai vorbesc despre femeile mândre! Mă nelinişteşte să ştiu că eu sunt motivul acestei supărări. – Nu eşti, l-a asigurat Mary rapid. Eu şi Percy suntem de vină pentru cearta noastră. Între noi sunt… deosebiri mari, pe care se pare că nu le putem rezolva. Dacă preferi să renunţi la toată treaba asta… – Ah, prostii! Ollie i-a făcut semn să rămână la locul ei. O să treacă peste asta înainte să ajungă la graniţă şi va lua trenul următor înapoi. Voi doi n-aţi stat niciodată prea mult certaţi. E firesc să vii la mine dacă el te refuză. De ce n-ai face-o? O să vorbesc cu el când se întoarce, să-l fac să-şi dea seama că a fost un prost. I-a zâmbit. Acum stai acolo, şi eu îl sun pe Raymond. Însă, în timp ce el se întindea către telefon, Mary i-a prins încheietura. – Ollie, ştiu că nu sunt într-o situaţie care să-mi dea dreptul să pun condiţii, însă, înainte să facem asta, trebuie să îmi promiţi ceva. – Orice, a răspuns el încet. Pot spune fără rezerve că voi promite tot ce îmi ceri. – Uite despre ce e vorba. Dacă vreodată te vei afla în dificultăţi financiare şi eu pot să te ajut, trebuie să îmi permiţi acest lucru. Trebuie să-mi promiţi asta, Ollie. Ollie a bătut-o uşor pe mână, zâmbind bonom. – Bine, mon amie, dacă insişti, îţi promit, a spus el, privirea lui sugerând îndoiala că avea să fie vreodată necesar să-şi respecte acea promisiune. Ea a scos din poşetă o batistă şi şi-a şters ochii. Era prea sensibilă în ultima vreme. – Ollie, eşti cel mai minunat prieten, o comoară pentru noi toţi. Să ştii că nu îţi cer altceva decât semnătura. Numele tău va ieşi din toată povestea asta anul viitor după recoltă. El a ridicat telefonul din furcă. – Atunci să sperăm că va fi vreme bună şi blândă.

După ce au încheiat discuţia despre bancă, Ollie a condus-o la scări. – Sigur Percy nu a spus când se întoarce? a încercat ea. – Nu, Mary Lamb, dar, când o să-şi dea seama cât de dor îi e de tine, o să vină alergând acasă. Însă Percy nu a venit acasă alergând. Toată săptămâna următoare, în timp ce supraveghea curăţarea câmpului, Mary a aşteptat să vadă maşina lui roşie pe unul dintre drumurile din Somerset, cu roţile pline de noroi. În fiecare seară, căuta un mesaj de la el pe măsuţa din hol. De fiecare dată când intra cu Shawnee pe alee privea către stradă, îşi dorea să zărească maşina Pierce-Arrow, iar într-o seară şi-a mânat animalul credincios până la cabana de lângă lac. Ferestrele erau întunecate, uşa încuiată şi locul părea aproape părăsit; era ca şi când momentele petrecute de ei doi împreună nu ar fi existat niciodată. Depresia i-a cuprins întreaga fiinţă ca un virus de gripă, luându-i energia şi buna dispoziţie. Luna august i-a făcut loc lui septembrie, dar sentimentul profund al pierderii era încă apăsător. Nici măcar Ollie nu mai era în preajmă să o aline. Participa la prezentările de modă de la New York şi se întorcea abia în octombrie. După aceea, urma să plece în Europa într-o altă călătorie de afaceri care includea Parisul, unde plănuia să-l viziteze pe Miles şi să îşi revadă camarazii zi alături de care luptase în război. Avea să fie plecat o bună parte din an. Nefericirea ei a început să ia forma acceselor de greaţă, mai ales dimineaţa, imediat după ce se trezea. Sassie i-a spus că are „febră de apă“, o boală de vară ciudată care apărea la cei care beau apă din albiile râurilor şi din lacuri. Mary nu i-a contrazis diagnosticul, gândindu-se că era posibil să fi luat acest virus când înotase în lac cu Percy. Însă, într-o dimineaţă, în timp ce se apleca deasupra ligheanului, se gândea dacă nu cumva starea ei impunea o programare la doctorul Tanner. Era foarte ocupată, însă nu-i venise ciclul… Şi-a ridicat capul. S-a privit cu groază în oglinda de deasupra ligheanului cu apă. Şi-a pipăit sânii cu teamă. Erau umflaţi şi o dureau. „Dumnezeule!“ A alergat pe scări până în bibliotecă, de unde a scos un volum de pe un raft. Era despre bolile, simptomele şi tratamentele familiei şi fusese publicat în 1850, însă anumite afecţiuni şi diagnosticul lor rămăseseră la fel de la începutul lumii. Ameţită, Mary a citit simptomele „afecţiunii“ de care se temea. Toate i se potriveau – dispariţia ciclului menstrual, sâni umflaţi, sfârcuri închise la culoare,

greţuri, urinare frecventă, oboseală, pierderea apetitului. „Dumnezeule, ai milă… sunt însărcinată!“ Şi-a dat seama că ieşea din discuţie vizita la doctorul Tanner pentru a-i confirma suspiciunile. Trebuia să consulte un doctor din alt oraş, şi asta însemna să facă o programare prin telefon. Apelul ei ar isca tot felul de discuţii, chiar dacă operatorul nu ar răspândi vestea că Mary Toliver renunţă la doctorul Tanner şi caută servicii profesioniste în altă parte. A alergat imediat la Beatrice, pe care a găsit-o curăţând fasole alături de bucătăreasă. – Mary! a exclamat ea, când a văzut-o intrând în bucătărie. Ce surpriză minunată. Ce te aduce aici? – Beatrice, îl caut pe Percy, a spus Mary în grabă. Şi-a dat seama că îi tremurau mâinile, aşa că şi le-a băgat în buzunarele fustei. Este foarte important să vorbesc cu el. – Şi eu mi-aş dori să vorbesc cu el, draga mea, a spus Beatrice, întinzându-i bucătăresei castronul ei. A luat-o pe Mary de braţ şi a condus-o din bucătărie în salonaşul ei. Este undeva în Stâncoşii Canadieni şi lucrează cu una dintre echipele companiei. A plecat în urmă cu două săptămâni, şi nici eu, nici tatăl lui nu dăm de el. Ce s-a întâmplat? – Trebuie… trebuie să vorbesc cu el, atâta tot, a răspuns Mary, chinuindu-se să respire normal. Beatrice avea o intuiţie extraordinară şi şi-ar fi dat imediat seama de motivul neliniştii ei. Ne-am certat, a explicat ea. Am venit să îmi cer iertare şi să-i spun că… nu pot să-mi trăiesc zilele fără el. Beatrice a zâmbit. – Sunt foarte fericită să aud asta, iar el va fi la fel de fericit. Eram sigură că asta s-a întâmplat când am auzit că pleacă în Canada să muncească pe un şantier de cherestea. Când sună, o să-i transmit mesajul tău, iar el se va întoarce numaidecât acasă. A mângâiat-o cu dragoste pe cap. Nu crezi că a venit timpul pentru voi, copii, să vă puneţi pirostriile? Dacă mai aşteptaţi, eu o să fiu prea bătrână pentru a mai fi bunică.

Zâmbetul lui Mary era larg şi strălucitor, în ciuda neliniştii care o rodea. – O să avem grijă să nu se întâmple asta. Însă, te rog, spune-i lui Percy să vină cât mai repede acasă… am nevoie de el. – Cu siguranţă îi voi spune, copilă. Beatrice şi-a întins braţele. M-ai făcut foarte fericită. Săptămânile au trecut. A venit şi luna octombrie. În continuare, nici un semn de la Percy. În fiecare dimineaţă, Mary îşi examina abdomenul, căutând semne care să trădeze existenţa sarcinii, şi era uşurată când nu observa nimic neobişnuit. Însă, în afara copilului, în ea se mai dezvolta ceva. Acel sentiment aşteptase ca un vierme, până la ultima ei pierdere, ca să iasă din ascunzătoarea lui. Ea îi conştientizase prezenţa la scurt timp după grindină. Într-o dimineaţă, obosită de griji şi de lipsa de somn, privea cu atenţie plantaţia distrusă când a simţit că pământul îşi bate joc de ea, dând la iveală eşecul tuturor sacrificiilor şi al chinurilor ei. Acel sentiment a persistat în timpul săptămânilor în care a curăţat terenul, a sortat bumbacul salvat şi s-a chinuit să le ridice arendaşilor moralul. Ea dădea vina pe starea în care se afla. Citise că sarcina afectează starea mentală şi emoţională a femeii. Nu putea fi adevărat că pământul şi natura conspiraseră împotriva ei, se transformaseră în trădători lacomi ai tuturor speranţelor şi ai visurilor ei. Şi totuşi, acea idee persista şi, de câte ori mergea cu Shawnee printre şirurile distruse, cu o mână pe pântec, i se părea că aude vocea lui Percy în freamătul pinilor de pe margine: „Somerset e doar pământ şi seminţe. Eu sunt carne şi oase.“ La jumătatea lui octombrie, îşi dăduse seama că putea trăi fără plantaţie, însă niciodată fără Percy. Noaptea, când nu putea dormi, stătea pe scaun lângă fereastra ce dădea spre nord, unde se afla Canada. Se ruga, ducându-şi genunchii la piept: „Te rog, Doamne, trimite-l pe Percy acasă. Renunţ la Somerset. O să mă mulţumesc să fiu soţia lui şi mama copilului nostru toată viaţa. Acum ştiu ce e important. Ştiu că nu voi fi niciodată fericită fără el. Te rog, Doamne, trimite-l pe Percy acasă.“ Apoi, într-o dimineaţă, Sassie a alergat pe scări să o anunţe pe Mary, care abia se putuse ridica din pat, că doamna Beatrice era jos şi dorea să discute cu ea. A alergat pe scări în picioarele goale, însă sentimentul de uşurare i-a dispărut când Beatrice i-a explicat că Percy nu se întorsese în Seattle cu echipa. Le trimisese

vorbă printr-unul dintre oamenii săi că plecase într-o excursie de recunoaştere în Munţii Stâncoşi Canadieni şi că mai lipsea încă o lună. Mary abia auzea dezlănţuirea de deznădejde a lui Beatrice. – Ce-a fost în capul lui Percy de a plecat şi l-a lăsat pe tatăl său să aibă grijă singur de toate? Jeremy nu s-a însănătoşit complet, şi e nevoie de fiul nostru la fabrică. Se pare că aţi avut o ceartă destul de gravă, Mary Lamb. Încet, Mary s-a lăsat pe scaunul din spatele ei, simţind cum pământul se căsca sub picioarele ei. Şi-a dus mâinile la umflătura imperceptibilă a stomacului ei. „Ce o să fac?“ se întreba ea în gând. Şi a găsit răspunsul.

Capitolul 29

În acea seară, la chemarea lui Mary, Ollie a venit în vizită. Se întorsese cu câteva zile înainte din excursia lui la New York şi îi adusese un ursuleţ adorabil de la magazinul general Macy. – Aş fi preferat ceva de la Tiffany, a spus el, însă ai fi refuzat. Căldura umedă a verii trecuse. Era momentul perfect să stea în foişor şi să se bucure de prima adiere a toamnei. În leagăn, cu cârjele sprijinite de peretele de lemn, Ollie a sorbit din ceaşca de ciocolată, în vreme ce aştepta ca Mary să-i spună motivul invitaţiei. Se lăsase noaptea şi se vedeau stelele, iar de pe gard se auzea o bufniţă. – Ştiu că mai e ceva în afară de dorinţa de a-ţi povesti despre excursia mea, Mary. Ce e? – Sunt însărcinată, Ollie, a răspuns ea, cu vocea înecată de durere. Copilul e al lui Percy. S-a lăsat o linişte profundă, întreruptă doar de

sunetele indiferente ale animalelor nocturne din tufe şi din copaci. După o clipă, Ollie a tuşit. – E minunat, Mary! – Ar fi fost dacă Percy era aici, a spus ea, ferindu-şi privirea. – El ştie? – A plecat înainte să aflu. – Care e problema, mon amie? Fruntea lui netedă se încreţi. Ca de obicei, cracul gol al pantalonului fusese ridicat la nivelul genunchiului şi prins discret cu acul. Tu şi Percy aţi fost îndrăgostiţi unul de altul de când eraţi copii. Când îi vei spune, va veni acasă şi se va căsători cu tine cât ai zice peşte. După cât ai plâns de când a plecat, cred că amândoi preferaţi să fiţi nefericiţi împreună decât despărţiţi. Cine altcineva în afară de tine l-ar fi putut trimite în sălbăticia din Canada? – Problema e că nu am cum să dau de el. Ultima veste trimisă părinţilor lui a fost că pleacă timp de cel puţin o lună. Asta a fost ieri. – Adică… Ah, Mary Lamb… Ollie i-a luat mâna. În… ce lună eşti? – Nu sunt prea sigură. Cred că în a treia. Începe să se vadă. – Ah, draga mea, trebuie să ne gândim la ceva. Nu vrei să… nu te gândeşti să scapi de copil, nu-i aşa? – Nu, nici vorbă. Nici nu mă gândesc. – Atunci trebuie să plecăm să-l căutăm, asta trebuie să facem. Ollie a făcut o mişcare ca şi când ar fi vrut să îşi ia cârjele şi să înceapă căutarea. Pot să angajez oameni pentru asta. – Nu, Ollie. Mary şi-a lăsat resemnată mâna pe braţul lui. Nu e timp pentru asta. Ar putea dura multe săptămâni până-l găsim pe Percy. Chiar dacă ne căsătorim imediat ce ajunge acasă, tot va fi prea târziu pentru a putea susţine că acest copil s-a născut prematur.

Ollie se uita la ea neajutorat, cu o privire neliniştită. – Atunci ce vei face? A respirat adânc şi s-a întors către el rapid, înainte să-şi piardă cumpătul, ca să-l întrebe direct: – Ollie, vrei… vrei să te căsătoreşti cu mine şi să creşti copilul ca şi cum ar fi al tău? Percy nu va şti niciodată. Nu trebuie să afle niciodată. O să fiu… o soţie bună pentru tine, Ollie. Promit. Nu îţi va părea niciodată rău că te-ai căsătorit cu mine. Gura lui Ollie s-a rotunjit într-o mirare mută. Când i-a revenit suflul, a spus: – Vrei să mă căsătoresc cu tine? Cu tine, Mary? Niciodată… În urechile ei, refuzul lui a sunat ca un tunet. Nu-i venea să creadă. Speranţa i se spulberase, fiind înlocuită imediat de ruşine. – Ollie, dragul meu, iartă-mă! Îmi pare foarte rău că te-am pus în situaţia asta. Cât de insensibilă şi de nerecunoscătoare am fost după tot ce ai făcut… – Nu, nu, Mary! Nu înţelegi! Dădea agitat din mână. Se apropiase periculos de mult de marginea leagănului, fiind pe punctul să cadă. Niciodată, nici în cele mai frumoase vise, nu m-am gândit că o să am ocazia să mă căsătoresc cu tine. Dumnezeu mi-e martor că te iubesc din ziua în care te-ai născut, însă… Chipul său se încruntase, ca şi când s-ar fi străduit să nu plângă. Însă vezi tu… nu pot să mă căsătoresc cu tine. Nu pot să mă căsătoresc cu nimeni. Ea i-a pus mâna pe umăr cu blândeţe. – Din cauza piciorului? Ollie, pierderea ta nu te face mai puţin bărbat. Ba, mai mult, felul în care ai făcut faţă situaţiei… curajul de care ai dat dovadă, toate astea te fac un bărbat mai bun decât înainte, dacă aşa ceva e posibil. – Nu e vorba doar despre pierderea piciorului, Mary Lamb… Chiar şi în beznă, Mary îi vedea faţa înroşindu-se. Au mai fost şi alte… pierderi. Vezi tu, grenada mi-a distrus… bărbăţia. Nu-ţi pot oferi copii. Nu pot să fiu soţ pentru tine. Pot doar să te iubesc.

Împietrită, îl asculta vorbindu-i despre rană, în timp ce în memorie îi reveniseră cuvintele de pe patul de moarte ale tatălui ei: „Mă întreb dacă nu cumva, scriind testamentul în favoarea ta, am prelungit blestemul care chinuie familia Toliver încă de când primul pin a fost tăiat de pe Somerset“. Vedea buzele lui Ollie mişcându-se, însă auzea doar vocile profetice ale lui Miles şi ale doamnei Peabody. Şi-a dus mâinile la obraji. „Ah, Dumnezeule, nu. Nu asta.“ – Aşa că înţelegi de ce nu mă pot căsători cu tine, Mary, cu toate că mi-aş dori asta cu toată fiinţa mea, a încheiat Ollie, simţindu-se de parcă i s-ar fi surpat pământul sub picioare. Ea s-a forţat să afişeze o expresie care să nu-i trădeze sentimentele care-i invadaseră sufletul. – Percy ştie cât de gravă e rana ta? a întrebat ea. – Nu. Nu va afla niciodată. Ar spori vina pe care o simte deja. Mary încerca să zâmbească. – Atunci nu-mi pot imagina o femeie care să vrea mai mult de la un bărbat decât să fie dorită cu toată fiinţa lui, a răspuns ea. Sprâncenele lui de culoarea nisipului s-au arcuit. – Asta înseamnă că… încă vrei să te căsătoreşti cu mine? – Da, a răspuns ea, dacă mă iei. – Dacă te iau? Chipul său angelic explodase de bucurie. Bineînţeles că te iau! Mary, draga mea… niciodată nu am îndrăznit să sper… S-a oprit la jumătatea propoziţiei, ca lovit de trăsnet. Dar… ce se va întâmpla cu Percy? Cum o să se simtă când o să afle? Mon dieu, Mary, o să fie distrus. O să creadă că l-am trădat! Ea i-a pus o mână pe genunchiul sănătos. – Nu, nu va crede asta. Va crede că eu l-am trădat, că te-am păcălit să te căsătoreşti cu mine ca să mă asigur că plantaţia va avea întotdeauna sprijinul tău financiar. O să creadă asta pentru că ştie că aş face orice pentru a salva Somerset.

Ăsta a fost motivul pentru care ne-am certat. – Dar, Mary, cum poţi să-l laşi să creadă asta despre tine când nu e adevărat? – Fac asta ca să-l cruţ de adevăratul motiv pentru care ne căsătorim. Dacă află că m-am căsătorit cu cel mai bun prieten al lui pentru Somerset, va suferi mult mai puţin. Sunt convinsă că şi tu vezi lucrurile tot aşa, Ollie. Ollie a dat din cap ca şi când în el ar fi bâzâit un roi de albine. – Ah, Mary Lamb, vreau să mă căsătoresc cu tine. Vreau copilul. Vreau asta mai mult decât orice pe lume, dar să-l rănesc pe Percy… Fără ezitare, Mary a îngenuncheat în faţa leagănului. I-a luat amândouă mâinile în ale sale. – Ascultă-mă, Ollie. Percy nu te va învinui niciodată că te-ai căsătorit cu mine. Ştie ce simţi pentru mine. Trebuie să-l lăsăm să creadă că mă căsătoresc cu tine pentru Somerset. E singura modalitate de a-l scuti pe acest copil de scandal. Imaginează-ţi ce stigmat ar fi pentru el dacă s-ar afla că e născut în afara căsătoriei… Ce ar face asta numelui Warwick, numelui meu, al copilului. Curând, tu pleci în Europa. Merg cu tine. Când ne întoarcem, copilul va fi suficient de mare cât să-i convingă pe toţi că s-a născut cu câteva săptămâni mai târziu. Dacă aştept, nu voi mai avea avantajul ăsta. – Dar Percy ne iubeşte atât de mult… Cum putem să-i facem asta? Mary i-a cuprins faţa cu mâinile şi l-a privit fix în ochi. – O să ne revanşăm faţă de el, Ollie. O să-l iubim ca întotdeauna, cu cea mai mare dragoste izvorâtă din prietenie. – Dar… Acum că… v-aţi cunoscut unul pe altul, cum o să rezistaţi să fiţi despărţiţi, Mary? N-aş putea să te împart, nici măcar cu Percy. Cum o să putem fi în continuare toţi trei prieteni? – Trebuie, dragul meu, a răspuns Mary, ridicându-se să-i sărute fruntea. De dragul tuturor celor pe care îi iubim: tatăl tău, Beatrice şi Jeremy, Percy, copilul şi… noi. Percy se va căsători, va avea propriii săi copii, iar timpul petrecut împreună va deveni o amintire îndepărtată pentru amândoi. Minciuna a ieşit cu

abilitate din gura ei, însă Mary a continuat cu cea mai mare sinceritate: Îţi voi fi credincioasă întotdeauna, Ollie. Îţi promit asta. Ollie a scos o batistă din buzunarul interior al costumului şi a dus-o la ochi. – Nu-mi vine să cred, a spus el. Să mă gândesc că tu… te-ai căsători cu mine… Visul cel mai imposibil a devenit realitate. Singura umbră a fericirii mele este Percy… O să fie distrus… însă nu am ce să fac… – Exact, a răspuns Mary şi s-a ridicat să se aşeze lângă el în leagăn. Avea să-i găsească şi lui un loc în inima ei. Mary abia se stăpânea să nu plângă. Lui nu îi vor lipsi niciodată afecţiunea, devotamentul şi respectul ei, însă în acel moment a simţit în ea o zvâcnire, ca şi când acea parte din ea care îi aparţinea singurului bărbat pe care ar putea să-l iubească vreodată se desprinsese să se ascundă întrun colţ îndepărtat şi ascuns al fiinţei ei, ca un animal căruia îi venise vremea să moară.

Capitolul 30

S-au căsătorit o săptămână mai târziu, în salonul aranjat cu eleganţă al familiei DuMont, şi au plecat în aceeaşi seară în prima parte a călătoriei lor, către New York, de unde urmau să se îmbarce pe un vapor către Europa. Mary purta o cămaşă largă şi scurtă de satin alb, prima rochie de mireasă din Howbutker care devia de la tradiţionala rochie lungă cu trenă. Doar Abel, Jeremy şi Beatrice Warwick, Emmitt Waithes şi fiul lui, Charles, erau prezenţi. Emmitt a însoţit-o la altar. Ceremonia a fost condusă de un judecător de pace şi a fost urmată de o mică petrecere cu ceai, prăjituri şi punci condimentat cu un rom excelent de contrabandă. Anunţurile despre căsătoria celor doi au fost trimise după ce Mary şi Ollie erau plecaţi de mult din ţară. Celor din Howbutker li s-a spus că nunta a fost făcută în grabă deoarece luna de miere trebuia să coincidă cu călătoria de afaceri a juniorului DuMont în Europa. Ceea ce a stârnit însă mirarea tuturor a fost căsătoria bruscă şi neaşteptată a lui Mary cu Ollie DuMont, când toată lumea era sigură că ea va deveni soţia frumosului Percy Warwick. Alt motiv de mare mirare era plecarea fără precedent a lui Mary departe de Somerset, care rămânea astfel în grija supraveghetorului ei cel leneş. La micul dejun, la ceai sau la cină, s-a ajuns în unanimitate la concluzia că singurul motiv pentru care Mary s-a căsătorit cu Ollie atât de repede după grindină era ca să salveze plantaţia. Era o părere pe care Mary spera să o împărtăşească şi familia Warwick, ca să îşi aline astfel dezamăgirea provocată de faptul că nu se căsătorise cu fiul lor. Însă nu putea fi sigură. Se aşteptase la o reacţie vehementă de respingere din partea lui Beatrice, însă a primit în schimb o acceptare resemnată. – Sigur nu vrei să aştepţi până se întoarce Percy? a întrebat ea. O să fie foarte dezamăgit. – Nu, Beatrice, a răspuns Mary. Atunci chiar va fi prea târziu. Beatrice îi aruncase o privire lungă şi disperată, iar Mary se tot întreba dacă nu

cumva ghicise adevăratul motiv pentru care nunta nu putea fi întârziată. Doar Jeremy a rămas destul de rigid când Mary s-a ridicat în vârful picioarelor să-l sărute după ceremonie. Imediat ce cuplul a ajuns la Paris şi s-a cazat la hotelul Ritz, Ollie a dus-o pe Mary la un medic pentru o primă consultaţie. Medicul z i-a spus că era prea devreme să estimeze data naşterii. După calculele ei, Mary se gândea că ar trebui să fie pe la sfârşitul lui aprilie. Când i-a menţionat asta la următoarea întâlnire, el a dat din cap. – Din câte îmi dau seama, copilul tău se va naşte mai târziu. Diagnosticul meu fixează data cu cel puţin două, probabil trei săptămâni mai încolo. – Poftim? Mary simţea cum se învârte camera. Adică… nu sunt atât de însărcinată cum am crezut? Doctorul a zâmbit. – Un mod foarte americănesc de-a o spune, dar da. A fost conceput mai târziu decât ai crezut, probabil cu puţin timp înainte să nu îţi mai vină ciclul. Simţea cum i se urcă fierea în gât. Îşi amintea foarte bine momentul. Imaginile iau revenit în minte cu o ascuţime atât de dureroasă, încât a trebuit să se sprijine ca să nu cadă. Se întâmplase în săptămâna de dinainte de primul cules, când sângele îi clocotea în vene la gândul că urma să poată pune bani în bancă, să plătească ipoteca şi să-l reabiliteze pe tatăl său. Era prima zi în care se simţea bine de la sinuciderea mamei ei. Percy o aştepta deja la cabană, cu un şorţ la brâu şi cu o lingură în mână. Rânjetul lui prostesc se transformase în zâmbet înţelegător când văzuse dorinţa pe chipul ei. Lăsase lingura deoparte, îndepărtase oala de pe foc, îşi desfăcuse şorţul şi se apropiase ea. Mary simţea cum i se înmoaie genunchii, retrăind pasiunea lor din acea dupăamiază, în care trupurile lor se uniseră, deveniseră unul singur, inseparabil, de neatins, sfânt, etern… ziua în care fusese conceput copilul lor. A alunecat în jos pe lângă perete şi s-a ghemuit cu genunchii la piept. „Ah, dragul meu Percy, ce am făcut cu noi doi? Ce am făcut?“ Era albă ca varul şi tremura când Ollie a venit să o ia. A dus-o înapoi la hotel, unde a rămas în pat două zile, mâncând pâine franţuzească şi ciorbă, singurele alimente pe care le putea tolera organismul ei. (Refuzase cornurile.)

După două luni de la plecarea din Howbutker, Abel DuMont fuma trabuc la o mică petrecere la care era invitată şi familia Warwick. Curând, avea să fie bunic, a anunţat el. Copilul urma să se nască în iulie 1921. Ollie dorea ca acel copil să vină pe lume în ţara lor de origine, astfel că ei aveau să se întoarcă la Paris, urmând ca după naştere să revină acasă. De fapt, Matthew Toliver DuMont s-a născut în luna mai a acelui an. A fost nevoie de o recompensă serioasă oferită medicului care a asistat naşterea pentru a le da un certificat pe care era scris că singurul copil care avea să se nască vreodată în familia lui Ollie DuMont a venit pe lume la două luni după adevărata dată a naşterii sale. Ollie a cercetat cu mândrie şi cu uşurare copilul adus să sugă la sânul mamei sale. În loc de părul blond de care amândoi se temă în linişte, buclele bebeluşului erau la fel de negre ca ale lui Mary, ochii lui sugerând deja culoarea verde pe care urmau să o capete. În mijlocul bărbiei mici se vedea o urmă de gropiţă şi toţi cei care îi vedeau părul de pe frunte susţineau că „e ca al mamei lui“. – Draga mea, ai un Toliver, a spus Ollie, cu chipul inundat de fericire. A devenit imediat un soi de sclav al bebeluşului şi cu greu a să-l scape din ochi. Într-o seară, când îl urmărea legănându-l pe micuţ, gângurind şi mângâindu-l, sărutându-i capul mic şi moale, Mary se întreba dacă el îşi dădea seama de ironia situaţiei lui. Îşi pierduse piciorul şi abilitatea de a face copii ca să salveze viaţa prietenului său pentru femeia pe care el însuşi ajunsese să o aibă, alături de copilul ei. Plantaţia era în continuare o prioritate pentru Mary. Îi trimitea săptămânal scrisori cu instrucţiuni lui Hoagy Carter. Înainte să plece, încheiaseră o înţelegere. Dacă, la întoarcerea ei, Mary găsea plantaţia istrată cu grijă şi cu eficienţă, sub monitorizarea lui Emmitt Waithe, avea să-l lase să-şi păstreze tot profitul din cultura lui de bumbac timp de trei ani. Dacă se întorcea şi găsea dezastru, avea să-l gonească împreună cu familia lui, fără să-i dea nimic. Într-o seară, în timp ce îl priveau pe Matthew dormind, Ollie a spus: – Mary, încă mă întreb dacă nu cumva greşim ţinând copilul doar pentru noi. Speriată pentru o clipă, Mary l-a îndepărtat încet de coşuleţ. – Nu este nimic greşit să-l protejăm pe acest copil de greşelile pe care le-am

făcut eu şi Percy. Acum tu eşti tatăl lui, şi nu trebuie să te simţi vinovat pentru că ai impresia că i l-ai luat pe Matthew. Percy va avea mulţi fii. Noi doi îl vom avea doar pe Matthew. Gândeşte-te cum s-ar simţi Percy dacă ar şti că acest copil e al lui. Atinsese coarda care trebuia. Ollie i-a luat mâna într-a lui. – Nu vom mai deschide acest subiect. A fost doar un gând trecător. În a doua lor excursie la Paris, la opt săptămâni după data anunţată a naşterii lui Matthew, l-au găsit pe Miles şi au stabilit să se vadă. Ollie a lăsat-o pe Mary să se îmbrace pentru întâlnirea de la prânz şi a coborât pentru că fusese chemat de portar. S-a întors cu două scrisori, una deja deschisă. Avea o expresie gravă întipărită pe chip. – Sunt de la tatăl meu, a spus el. Ne-au urmărit prin Europa. E trimisă cu patru luni în urmă. – Ce s-a întâmplat? a întrebat Mary. – E vorba despre Percy. S-a… căsătorit. Mary nu se ridicase încă de la măsuţa de toaletă. Colierul pe care îl încheia i-a căzut din mâini pe tăblia mesei. – Cu cine? a şoptit ea, privind împietrită în oglindă. – Cu Lucy. Sângele i-a dispărut de pe chip atât de repede, încât era sigură că avea să leşine. – Lucy? Ai spus Lucy? – Da. Lucy Gentry. – Dumnezeule! Lucy? Mary a strâns masa şi a izbucnit într-un râs scurt şi isteric de deznădejde. Percy s-a căsătorit cu Lucy? Cum a putut? Cum a putut? – Sunt sigur că Percy a spus acelaşi lucru despre tine, a subliniat Ollie, cu o încruntare dezaprobatoare.

A deschis a doua scrisoare, datată cu două luni mai târziu decât prima. După ce a citit-o atent, i-a întâlnit privirea în oglindă. – Poate ar fi bine să te pregăteşti pentru alt şoc. Lucy este însărcinată. Ea şi Percy aşteaptă un copil în aprilie anul următor. Când s-au întâlnit cu Miles mai târziu, Mary abia se putea concentra asupra conversaţiei şi nu prea se atingea de mâncare. Ollie vorbea cel mai mult. Marietta nu venise cu Miles. Nu se simţea bine, după cum a explicat el scurt, evitând să o privească pe Mary. Arăta mai rău decât înainte să plece din Howbutker. Tenul său era pământiu, iar dinţii lui aveau culoarea tutunului. Fulgi de mătreaţă din părul său rar şi uscat îi acopereau umerii costumului vechi. Când Ollie s-a scuzat pentru a merge la toaletă, Miles şi-a privit sora în ochi pentru prima dată. – Am crezut întotdeauna că te vei căsători cu Percy, Mary. – Ei bine, nu a fost aşa. Fratele ei a dat din cap. – Tu şi Ollie. Percy şi Lucy. Acum nu are sens. Ce s-a întâmplat? Cum nu a primit nici un răspuns, şi-a dezvelit dinţii stricaţi. Lasă-mă să ghicesc... După ce grindina a distrus plantaţia, ai văzut în Ollie o metodă sigură de a o salva. Ştiu ce părere are Percy despre plantaţie şi nu cred că ţi-ar fi dat vreun cent, dar s-ar fi căsătorit cu tine. Însă, pentru că tu eşti o proastă, ai ales Somerset. – Hai să schimbăm subiectul! a propus Mary cu jumătate de voce. – Despre ce? Despre mama? În adâncul sufletului meu ştiu că nu a murit în somn, de infarct. – Dacă ai fi fost acolo, ai fi văzut şi singur. Miles şi-a trecut mâna osoasă prin păr, cu gestul familiar pe care Mary şi-l amintea. – Nu te acuz de nimic, Mary. Doar că nu pare stilul ei să se dea jos din patul în care a zăcut atâţia ani ca să organizeze o petrecere de ziua ta.

– Şi eu am crezut la fel, însă a făcut-o. Efortul a fost prea mare. Şi sper să nu mă acuzi de nimic, Miles. Un frate care a fugit de lângă mama şi sora care aveau nevoie de el nu prea e în poziţia de a arăta cu degetul către alţii şi de a-i acuza că nu şi-au îndeplinit obligaţiile de familie. Şi-au dat toată silinţa, însă era clar că legătura de familie fusese ruptă. Miles era un străin pentru ea, iar Mary îşi dorea să nu fi încercat să-l găsească. Era imaginea perfectă a propriului eşec. Nu era imaginea pe care îşi dorise să o poarte cu ea acasă, probabil ultima a fratelui ei. Politeţea şi ultima fărâmă rămasă din dragostea pentru fratele ei au făcut-o să-l invite pe Miles la hotelul lor, să-şi vadă nepotul. Cu toate acestea, spera să primească un refuz. Ollie se întorcea de la toaletă. Văzându-şi cumnatul îndreptându-se spre ei cu ajutorul cârjelor, Miles i-a spus lui Mary: – Să fii bună cu Ollie, surioară. Omul ăsta e pâinea lui Dumnezeu. Nu vei găsi pe cineva mai bun. Sper să apreciezi asta. – Apreciez, a răspuns Mary. Miles nu a acceptat invitaţia de a-şi vedea nepotul, iar familia DuMont a părăsit Europa fără să-l mai reîntâlnească pe Miles şi cu altă ocazie. Au traversat oceanul într-o săptămână, ajungând la timp pentru ultima recoltă de la Somerset. Era sfârşit de septembrie. Fiul lor avea aproape cinci luni, însă nici unul dintre cei care l-au văzut pe copilaş la întoarcere nu a pus la îndoială afirmaţia părinţilor săi cum că micuţul avea cu opt săptămâni mai puţin.

Pe verandă, Mary Toliver DuMont a deschis ochii. Soarele trecuse dincolo de acoperiş, iar căldura se mai potolise. Fusta costumului ei verde era umedă şi mototolită. Preţ de o clipă, nu şi-a dat seama unde se afla sau în ce an. Pe masa de lângă ea erau o frapieră şi o sticlă aproape goală de Taittinger’s în gheaţa topită. Paharul cu urme de ruj îi spunea că băuse – singură. O mie nouă sute optzeci şi cinci, şi-a amintit ea. Era august 1985. Stătea pe veranda din faţa casei ei şi îşi aducea aminte de trecut. Făcuse o călătorie lungă în timp. Doar amintirea naşterii fiului ei o adusese înapoi în prezent; asta şi o senzaţie ciudată pe care o simţea pe şira spinării.

Călătoria cu covorul magic se încheiase. Voia să coboare. Simţea o înţepătură dureroasă sub stern, însă aşa i se întâmpla tot timpul când se gândea la Matthew. Fusese o proastă neştiutoare că nu-şi dăduse seama când fusese conceput. Fetele ştiau prea puţin despre corpul lor în acea perioadă, mai ales cele fără mamă, iar ea se putea considera orfană de mult timp. Dacă ar fi ştiut… tare diferită ar fi fost călătoria ei în timp! Şi vieţile lor le-ar fi fost foarte diferite. Percy ajunsese acasă a doua zi după ce ea şi Ollie plecaseră. Dacă ar fi sunat să-şi anunţe părinţii că era pe drum, Mary ar fi anulat nunta, iar ea şi Percy ar fi avut timp să îndrepte lucrurile. Dacă nu s-ar fi oprit la cabană în acea după-amiază, aprinsă de dorinţa de a-i simţi trupul lipit de al ei, să-i simtă gura şi mâinile… Dacă Percy ar fi acceptat să semneze documentul, cum îi ceruse ea… Nu ar fi pierdut nimic. Anul următor adusese o recoltă bogată, care îi permisese să scoată Fair Acres de sub ipotecă. Apoi, în celălalt an, plătise toată ipoteca, iar plantaţia devenise a ei. Însă, desigur, nu fusese vorba despre bani. Înţeleseseră amândoi asta. Faptul că toată lumea crezuse că se căsătorise cu Ollie pentru a salva Somerset fusese o acoperire reuşită. Toată lumea se aşteptase să devină marioneta lui Mary, însă el îi surprinsese. Ollie nu era marioneta nimănui, în ciuda amabilităţii sale şi a dorinţei de a se face plăcut. Au avut o căsnicie frumoasă, bazată pe respect, umor, înţelegere şi sprijin. Ea i-a rămas credincioasă, chiar şi după moartea lui, când ea şi Percy puteau fi împreună. Însă atunci, fireşte, era prea târziu. Mary a dat din cap cu tristeţe. Atât de mulţi de dacă, iar consecinţele faptelor lor îi afectaseră pe toţi. Pe Percy şi pe Lucy. Pe Matthew şi pe fiul lui Percy, Wyatt. Pe Miles şi pe mama lui şi-a lui Mary. Pe William şi pe Alice. Şi pe Mary Toliver DuMont. Cu toţii secătuiţi de Somerset. Şi totuşi, exista o viaţă pe care avea să o salveze de blestemul Toliver, una care urma să fie scutită de regretele pe care Mary le lua în mormânt cu ea. Avusese nevoie de mult timp pentru a-şi da seama ce trebuia făcut, însă înţelesese şi o făcuse înainte să fie prea târziu. A doua zi avea să zboare la Lubbock să-i spună lui Rachel adevărata istorie a familiei Toliver, poveştile pe care Amos nu le citise niciodată, avea să-i dezvăluie adevăruri pe care minciunile le ascunseseră în toţi aceşti ani. Avea s-o facă pe Rachel să înţeleagă că începea să comită aceleaşi greşeli, să urmeze aceeaşi cale, sacrificându-se la fel ca Mary pe altarul Toliver.

Şi pentru ce? Citise cândva: „Nu pământul e important, ci lecţiile pe care le înveţi de la pământ“. Râsese de acea idee, însă acum înţelegea. Somerset fusese un profesor bun, însă ea nu ascultase. Avea să o facă pe Rachel să asculte, şi poate ea reuşea să înveţe ceva. Însă, înainte de toate, mai trebuia să aibă grijă de un ultim lucru, după care putea să plece împăcată de pe acest pământ. Trebuia să meargă în mansardă, la valiza de armată a lui Ollie. Apoi avea să coboare şi să guste din cina delicioasă pregătită de Sassie. Dar nu îi era deloc foame, ci doar greaţă. Durerea îi persista sub stern şi îi urca înspre cap. Slavă Domnului că venea Sassie! S-a ridicat clătinându-se. – Doamnă Mary! Doamnă Mary! auzea din depărtare, în timp ce altă durere, foarte ascuţită, îi paraliza maxilarul. A apucat balustrada verandei. – Nu! a şoptit ea, înţelegând ce se întâmpla. Trebuie să ajung în mansardă, Sassie. Trebuie să… Însă picioarele au lăsat-o şi, preţ de câteva secunde, în vreme ce se străduia să rămână lucidă, a avut impresia că vede un chip familiar conturându-se în ceaţa cenuşie ce o învăluia. „Ollie!“ şi-a zis ea, însă a observat că se conturau trăsăturile lui Rachel… frumoasă, furioasă şi neiertătoare. – Rachel! a strigat ea, însă viziunea a dispărut în ceaţa întunecată, iar ea a simţit cum săgeţile pe care le aruncase se întorceau spre ea.

Stele şi dungi pentru totdeauna – referire la steagul Statelor Unite ale Americii, marş patriotic american compus de John Philip Sousa (n.red.)

Partea a doua

Capitolul 31

Cu servieta în mână, Amos potrivea termostatul din birou şi se pregătea să plece, când a auzit telefonul sunând. „Las robotul să preia apelul“, se gândea el. Nu avea dispoziţia necesară pentru o conversaţie şi, în plus, era uşor ameţit. – Amos, dacă eşti acolo, răspunde, l-a auzit el pe Percy. A ridicat imediat receptorul. – Percy? Sunt aici. Cu ce te pot ajuta? A urmat o pauză care i-a strâns inima. Ce e? Ce s-a întâmplat? – E vorba despre Mary. A făcut… infarct. S-a întors către birou, căutându-şi scaunul. – Cât de rău e? – A murit, Amos. Chiar pe verandă, cu puţin timp în urmă. Sassie l-a trimis pe Henry la noi. Matt e aici, însă am crezut că eu trebuie să fiu cel care îţi spune… S-a oprit cu un oftat sugrumat. Amos şi-a dus mâna la frunte. Dumnezeule! Mary moartă? Era imposibil! Dumnezeule, cum rămânea cu Rachel? Acum nu avea să mai afle niciodată motivul pentru care Mary scrisese anexa. – Amos? – Vin imediat, Percy. Eşti la Warwick Hall? – Da. Cei de la ambulanţă tocmai au dus trupul la morgă. Nu se va face însă autopsie. Cauza morţii e clară. Va trebui să-i spui lui Rachel.

Disperarea lui Amos s-a adâncit. – O s-o sun de la tine. Când a intrat cu BMW-ul ei verde-închis în spaţiul rezervat din parcarea Fermelor Toliver, Rachel l-a zărit stând la umbră pe cel care de opt ani îi era ajutor indispensabil. Părea să o aştepte. Stabiliseră ca el să preia un compresor în sectorul sudic cât timp ea era la o întâlnire de afaceri. Brusc, o încercă un sentiment ciudat de nelinişte. Reprezentantul din New York al fabricilor de textile cu care Fermele Toliver făcă afaceri ani de zile apăruse la întâlnire fără contract. Din politeţe pentru lunga lor colaborare, venise să îşi ceară scuze, fără a-i oferi însă şi vreo explicaţie. – Ce s-a întâmplat, Ron? a întrebat ea după ce a ieşit din maşină, căci şi-a dat seama imediat că era ceva în neregulă din felul în care bărbatul se ridicase de pe scaun, îşi pusese pălăria de paie şi îşi băgase mâinile în buzunarele blugilor. – Poate că nu e nimic, a spus el, cu accentul său tipic din vestul Texasului, însă, când am venit după factură, am preluat un apel de la Amos Hines. Părea agitat. Sună-l cât de repede poţi. Am zis că mai bine rămân pe-aici… în caz că sunt veşti proaste. L-am rugat pe Buster să se ocupe de livrare. I-a strâns braţul în timp ce a trecut în grabă pe lângă el. – Amos e la birou? – Nu, este acasă la cineva pe nume Percy Warwick. Numărul e pe birou. Rachel şi-a aruncat geanta şi a luat receptorul, speriată de posibilitatea să i se fi întâmplat ceva lui Percy. Dacă aşa stăteau lucrurile, avea să zboare imediat pentru a fi alături de mătuşa ei. Mătuşa Mary nu s-ar putea obişnui să trăiască fără Percy. Amos a răspuns la telefon înainte ca acesta să sune de două ori. – Rachel? – Sunt aici, Amos. Ce s-a întâmplat? Şi-a fixat ochii în ai lui Ron şi şi-a ţinut respiraţia, aşteptând impactul răspunsului lui Amos.

– Rachel, mi-e teamă… că am veşti proaste. E vorba despre Mary. A murit cu câteva ore în urmă. Infarct. A fost ca şi când cineva ar fi împuşcat-o în piept. Simţea şocul care o amorţea, apoi cum durerea se răspândea la fel de lent cum se scurge sângele dintr-o rană superficială. Ron i-a prins braţul şi a ajutat-o să se aşeze pe scaunul de la birou. – Ah, Amos… – Draga mea, nu pot să-ţi spun cât de rău îmi pare. A simţit vocea lui sugrumată de durere şi a încercat să se stăpânească. Unde era? – Unde s-a întâmplat? – Pe veranda ei, în jurul orei unu. Venise din oraş şi stătea pe unul dintre fotoliile de pe terasă. Sassie a găsit-o în timp ce… murea. A mai trăit doar un minut după aceea. Rachel a închis ochii şi şi-a imaginat scena. Abia venită din oraş, probabil îmbrăcată impecabil, minunata ei mătuşă murise pe propria verandă, privind pentru ultima oară strada pe care locuise o viaţă întreagă. Acela era locul în care preferase să-şi dea ultima suflare. – A… spus ceva? – Din ce povesteşte Sassie, a… spus că trebuia să ajungă în mansardă. Mai devreme, îl trimisese pe Henry să descuie o valiză anume. Probabil că se afla acolo ceva ce-şi dorea ea. A mai… strigat numele tău, Rachel… înainte să moară. Lacrimile au început să curgă de sub pleoapele strânse. Fără să scoată o vorbă, Ron a adus o cutie de şerveţele de pe măsuţa de cafea şi i le-a lăsat la îndemână. – Dragul meu copil, a spus Amos. E cineva lângă tine? Rachel şi-a dus batista la ochii umezi, ştiind că o întrebase asta din cauza relaţiilor reci pe care le avea cu familia ei, care sigur nu avea să-i ofere vreo alinare.

– Da, sunt aici asistentul meu şi secretara, Danielle. O să fiu bine. Sunt bucuroasă că tu şi Matt sunteţi alături de Percy. El cum se simte? – Nu a primit prea bine vestea, după cum îţi imaginezi. Matt l-a trimis sus să se odihnească. Îţi trimite dragostea lui, iar Matt mi-a spus să-ţi transmit că e la dispoziţia ta când vii în Howbutker. Matt… Numele lui a stârnit în ea fiorul unei amintiri plăcute. Nu îl mai văzuse din adolescenţă, când plânsese pe umărul lui. – Spune-i că accept cu mare drag, a răspuns ea. Dar tu, Amos? Tu cum te simţi? A urmat un moment de tăcere, în timp ce el părea să caute cuvântul potrivit. – Sunt… distrus, copilă… Mai ales când mă gândesc la tine. „Ce om bun şi iubitor e Amos“, se gândea ea, înghiţindu-şi lacrimile. – O să fiu bine, a spus Rachel. Nu e nevoie decât de timp. Mătuşa Mary spunea că singurul lucru la care e bun timpul e că ne ajută să depăşim momentele rele. – Da, să sperăm că îşi va face datoria şi acum, a continuat el, dregându-şi zgomotos vocea, ca şi când în gâtul său s-ar fi aflat un obstacol. Ai idee când ajungi? Întreb pentru că pot să fac anumite aranjamente preliminare pentru tine… să stabilesc întâlniri cu cei de la pompele funebre şi cu florarul şi altele asemenea. Avionul e alimentat şi gata de decolare. Mary plănuise să vină să te vadă mâine. Surprinderea i-a oprit o clipă lacrimile. – Nu ştiam. – Atunci mă tem că a murit înainte să te anunţe, însă ştiu că plănuia să vină să te vadă. Mi-a spus la birou azi-dimineaţă când a venit… în vizită. – Ai văzut-o azi? Ce norocos eşti că ai avut ocazia s-o mai vezi pentru ultima oară, Amos. Aş fi vrut să fi ajuns aici. Ţi-a spus de ce voia să vină? Nu-i stă… stătea în fire să-mi facă surprize. – Avea legătură cu… modificări recente, cred. Singurul lucru de care părea

foarte sigură a fost că te iubeşte. Rachel a închis din nou ochii. Nici asta nu-i stătea mătuşii ei în fire. Oare ştia că e foarte bolnavă? – Ţi-a spus că avea probleme cu inima? a întrebat ea. – Nu, nu mi-a zis niciodată că ar avea probleme cu inima. Asta ne-a surprins pe toţi. Acum, revenind la sosirea ta… – O să încerc să ajung cel târziu la zece mâine-dimineaţă, a răspuns ea, şi aş aprecia dacă ai stabili acele întâlniri. Nu ştiu dacă o să reuşesc să-mi conving mama şi fratele să vină cu mine şi cu tata, dar spune-i lui Sassie să pregătească totuşi o cameră de oaspeţi în plus. A urmat o altă pauză, ca şi când Amos se gândea atent la ce urma să spună. – Îţi sugerez să îl convingi măcar pe Jimmy să vină cu tatăl tău. Sunt sigur că Mary ar fi vrut ca amândoi să fie aici la citirea testamentului, ca să audă… ultimele ei cuvinte la adresa lor. – O să văd ce pot face a spus ea, sperând ca fraza lui Amos s-o convingă şi pe mama ei să îi însoţească. Testamentul mătuşii Mary fusese sursa tuturor problemelor dintre ei. Rachel auzea cuvintele mamei ei: „Nu te voi ierta niciodată, Rachel Toliver, dacă mătuşa ta îţi lasă totul ţie şi nimic pentru tatăl şi fratele tău!“ – Atunci ne vedem mâine, Rachel, a zis Amos. Anunţă-mă ora exactă şi vin la aeroport să vă iau. Rachel a pus încet receptorul în furcă, simţind că mai era ceva care-l neliniştea pe Amos în afară de moartea mătuşii Mary. Era o senzaţie asemănătoare bâzâitului din umbra unui sunet mai puternic. Era a doua oară în acea zi când simţea că mai era ceva în neregulă, de care ea nu ştia. – Mătuşa ta nu mai e printre noi? a întrebat Ron încet, luând o batistă din buzunarul de la spate ca să-şi şteargă ochii. Îşi scosese pălăria şi se aşezase în celălalt capăt al încăperii.

– Da, Ron, s-a dus. Infarct, la ora unu. Va trebui să te ocupi tu de tot pe aici. – Cu mare drag, deşi îmi pare rău că trebuie să fie din asemenea motive. O să ne fie dor de ea, aşa cum ne va fi dor şi de tine. Ochii ei s-au umplut din nou de lacrimi. – Spune-i tu lui Danielle, da? O să plec în câteva minute. Trebuie să-mi anunţ părinţii. După ce uşa s-a închis, Rachel a rămas pe scaun nemişcată timp de câteva minute, ascultând tăcerea stranie care se aşternuse în încăpere. „Liniştea scoate un sunet ca un bâzâit atunci când cineva iubit moare“, se gândea ea, „la fel ca o muscă într-o cameră goală.“ S-a ridicat şi s-a dus la fereastră, să privească soarele, înainte să ia receptorul. Cândva, numărul pe care urma să-l formeze reprezenta pentru ea cel mai primitor loc de pe pământ, un cordon ombilical către acceptare, înţelegere şi dragoste. Însă asta se întâmpla înainte ca mătuşa Mary să apară în viaţa ei. Era înainte de Somerset.

Capitolul 32

– Bunicule? Matt a ciocănit uşor la uşa salonului bunicului său şi a vorbit încet, ca să nu-l trezească în cazul în care ar fi adormit în scaun. – Intră, fiule. Sunt treaz. Matt a intrat şi şi-a găsit bunicul aplecat în faţă în fotoliu, arătând ca şi cum nimic nu l-ar fi putut face să se simtă mai bine. Chipul său părea netulburat, însă ochii lui roşii şi pungile de sub ei trădau o pierdere mult mai mare decât a unei vechi prietene şi vecine. Lui Matt îi bătea inima cu putere, aşa cum se întâmpla întotdeauna când conştientiza faptul că bunicul lui nu mai avea mult de trăit. Şi-a tras un scaun. – Rachel tocmai l-a sunat pe Amos. I-am spus lui Savannah să-i ducă prânzul, însă Amos nu a mâncat. – Johnnie Walker Red, după cum miroase, a spus Percy. Nu-i stă în fire lui Amos. – Poate a tras o duşcă după ce l-ai sunat tu. La fel ca mine, a întâlnit-o pe Mary cu doar câteva ore înainte să moară. Se vede că suferă. – O să fie o mare pierdere pentru el. Au fost prieteni foarte buni. Amos chiar era un pic îndrăgostit de ea la început, când a venit în Howbutker. Atunci era foarte tânăr. Chiar dacă Mary şi-a dat seama, nu l-a încurajat niciodată. Dumnezeule, ce bărbat nu era un pic îndrăgostit de Mary? Matt nu s-a abţinut să întrebe: – Şi tu ai fost? Percy şi-a ridicat sprâncenele către el, două linii întunecate şi expresive deasupra

unor ochi cenuşii care fuseseră cândva limpezi şi vioi. – Ce te face să întrebi asta? Matt şi-a dus mâna la ureche, un semn că ar fi preferat să nu fi vorbit. Şi totuşi, dacă asta îl făcea să se simtă mai bine pe Percy, ce avea de pierdut dacă-i spunea de scăparea lui Mary? – După cum ţi-am zis, am văzut-o pe Mary stând sub ulmul bătrân de lângă statuia Sfântului Francisc. Ce nu ţi-am spus e că părea confuză şi vorbea singură. – Da? O lumină licărea din spatele ochilor săi roşii. Şi ce spunea? – Ei bine… A cercetat o clipă privirea atentă a bunicului său. A crezut că eu eram tu. Părea să se fi întors în timp şi retrăia o întâmplare din trecut. Când am strigat-o, s-a întors şi a spus… Matt simţea tensiunea bruscă a bunicului său. – Continuă, fiule! A spus…? – A spus: „Percy, dragostea mea, chiar trebuia să-mi bei tot sucul? Ştii, chiar îl voiam în ziua aia, aşa cum te voiam şi pe tine.“ Am reprodus cuvânt cu cuvânt, bunicule. Sper că nu scot la suprafaţă amintiri vechi care ar fi mai bine să rămână îngropate. – Nu, nu faci asta. Altceva? – Da. Matt începuse să se agite. A spus: „Eram prea tânără, prea prostuţă şi prea Toliver. Dacă n-aş fi fost atât de prostuţă…“ Atunci i-am zis cine sunt de fapt. A făcut o pauză ca să urmărească reacţia lui Percy. De aceea am întrebat dacă şi tu ai fost îndrăgostit de ea cândva. Percy a scos un chicotit iritat. – Îndrăgostit de ea cândva? Şi-a oprit privirea pe noptiera pe care se aflau fotografii de familie. Majoritatea erau cu Matt în echipament sportiv şi una cu el bebeluş în braţele mamei sale, însă în faţă, în centru, se afla fotografia oficială a tatălui său în uniforma Marinei Statelor Unite, cu partea stângă a jachetei acoperită de medalii şi de decoraţii de război. Matt nu îşi dădea seama dacă ochii

lui Percy se opriseră pe portrete sau pe acuarela ştearsă – un cadou de la tatăl său – care umplea spaţiul de deasupra. Cu vocea aspră, a spus: – Era în iulie 1914, la ceremonia de inaugurare a tribunalului. Acolo se întorsese Mary în timp când ai găsit-o. Avea paisprezece ani, iar eu – nouăsprezece. Purta o rochie albă legată cu un cordon verde. Eu eram deja îndrăgostit de ea şi voiam să mă căsătoresc cu ea, însă ea nu ştia. – Să fiu al naibii! Matt era surprins. Ea a ştiut vreodată? – Da, a răspuns Percy, a ştiut. – Atunci, ce s-a întâmplat? De ce nu v-aţi căsătorit? Aluzia lui era clară: bunicul său ar fi fost mult mai fericit dacă s-ar fi căsătorit cu Mary Toliver decât a fost vreodată cu Lucy Gentry. – S-a întâmplat Somerset, a răspuns Percy, frecându-şi degetele mâinii drepte, un obicei pe care îl avea de câte ori era adâncit în gânduri, după cum observase Matt. – Vrei să vorbeşti despre asta? a întrebat el. Acel Johnnie Walker Red nu pare o idee prea rea. Percy a dat din cap. – Din păcate, nu ajută la nimic. Şi nu, nu vreau să vorbesc despre asta. S-a terminat tot… ce ar fi putut fi. – Bunicule… Sufletul îi era plin de compasiune pentru bunicul său, legat toţi aceşti ani de o femeie pe care nu o iubise. Îmi frângi inima. Gabby a ştiut vreodată de tine şi de Mary? – Da, a ştiut, însă ce a fost între mine şi Mary s-a petrecut înainte de-a mă căsători cu bunica ta, şi după aceea nu a mai fost niciodată vorba despre mine şi Mary. – Ai… iubit-o şi după ce te-ai căsătorit cu Gabby? Percy continua să-şi frece mâinile.

– Am iubit-o toată viaţa ei, încă din clipa în care s-a născut. „Dumnezeule“, se gândea Matt. „Optzeci şi cinci de ani…“ S-a lăsat liniştea, în timp ce Percy îşi masa mâinile. – Ollie a ştiut? a întrebat el. – Întotdeauna. Uimit, Matt a inspirat adânc, trist până-n măduva oaselor. – Mary a fost motivul pentru care te-a părăsit Gabby? – Ea a fost unul dintre motive, însă bunica ta a avut şi alte nemulţumiri. Percy s-a foit în scaun ca şi când nu s-ar fi simţit confortabil. – Acum totul e de domeniul trecutului, a spus el. Un trecut pe care nu era dornic să-l rememoreze, îşi dădea Matt seama. Şi totuşi, nu avea de gând să-l lase să scape atât de uşor, acum că aflase un asemenea secret. – Aş vrea să îmi povesteşti într-o zi, bunicule. Aş vrea să umpli spaţiile goale ale familiei noastre… cât încă mai e timp. Percy i-a aruncat o privire surprinsă. – Asta crezi tu despre… anumite perioade din istoria familiei noastre? Că sunt spaţii goale? Înţeleg că eşti curios, însă sunt lucruri din trecut care nu te privesc deloc. – De ce nu ai divorţat de Gabby? – Şi asta e o parte a trecutului care nu te priveşte. I-a aruncat acel zâmbet tipic cu care îşi dezarma oponentul. Poate ar trebui să cobori să vezi ce face Amos. Sigur este chiar şi mai supărat acum după ce i-a dat lui Rachel vestea despre moartea lui Mary. Cel puţin o să fie consolat la gândul că vine în sfârşit să locuiască în Howbutker. O adoră pe fată. Matt i-a acceptat în tăcere refuzul. A presupus că nu avea să afle niciodată de ce

bunicul său rămăsese implicat într-o căsătorie de complezenţă, când se vedea clar că fusese făcut pentru casă şi familie, pentru grija devotată a unei soţii. Şi totuşi, simţea o invidie ciudată. Oare cum e să iubeşti o femeie aşa cum o făcuse el… atât de mult timp… şi să nu doreşti niciodată pe altcineva? Din acel punct de vedere, fusese un bărbat norocos. – Şi eu sunt fericit că Rachel vine să locuiască aici, a spus el, ridicându-se. A venit vremea să ne cunoaştem mai bine. Percy i-a aruncat o privire pătrunzătoare. – Eu nu mi-aş face speranţe în privinţa ei, Matt. Se aseamănă tinerei Mary din mai multe puncte de vedere decât aspectul fizic, şi crede-mă că ele nu se potrivesc cu familia Warwick. Matt s-a holbat la bunicul său. – Ăsta pare unul dintre acele spaţii goale de care am vorbit, iar dacă Rachel este la fel de încântătoare ca atunci când am văzut-o, e greu pentru un bărbat să nu-şi facă speranţe. Chipul lui Percy era serios. – Să spunem că, în cazul lui Rachel, aşchia a căzut direct lângă trunchi, şi nu aş vrea să repeţi povestea mea. Matt l-a lovit uşor cu pumnul în umăr. – Până nu îmi spui de ce trebuie să mă feresc, trebuie să-mi încerc norocul, nu-i aşa?

Percy asculta cum paşii lui Matt se pierdeau pe coridor. Era un tânăr foarte încrezător. Nu avea nici cea mai vagă idee în ce se băga, dacă, într-adevăr, istoria era atât de nedreaptă încât să se repete. Percy n-ar fi fost atât de îngrijorat pentru el dacă nu i-ar fi semănat atât de mult – incapabil să reziste tentaţiei unei provocări, emoţiei vânătorii, apoi, după ce capcana era întinsă… S-a ridicat încet şi a ieşit pe terasă. După-amiaza era la fel de fierbinte ca în

1914, iar el îşi amintea perfect de acel suc cu gheaţă şi de mândria cu care îl refuzase Mary. Îşi amintea totul despre Mary, gustul ei, mirosul ei… chiar şi acum. Şi-a tras şezlongul sub umbra acoperişului şi s-a întins. Singura modalitate de a-l pregăti pe Matt pentru a-i face faţă lui Rachel era să umple acele spaţii despre care vorbise el, ceea ce n-ar face niciodată. Dar, dacă ar trebui să vorbească vreodată despre felul în care şi-a luat gândul de la fericire, de unde ar începe? Probabil ar alege ziua cea mai dureroasă a vieţii lui, dimineaţa în care s-a întors din Canada şi a aflat că Mary se căsătorise cu Ollie…

Povestea lui Percy

Capitolul 33

Howbutker, octombrie 1920

Trenul a intrat în gară cu întârziere. Percy dormise foarte puţin în călătoria de o săptămână din Ontario, trezindu-se înainte de răsărit ca să fumeze pe peron, rămânând treaz până după miezul nopţii în vagonul-restaurant unde băuse un ocean de cafea şi blestemându-se pentru cât de prost fusese. Ar fi trebuit să-şi anunţe părinţii că se întorcea, însă mama lui i-ar fi spus lui Mary, iar el nu era sigur de reacţia ei, după felul în care se despărţiseră. Plănuia să o ia prin surprindere, să o strângă în braţe, să o sărute în timp ce se trezea şi să-i spună că nu-l interesa obsesia ei pentru Somerset; voia doar să se căsătorească cu ea şi să trăiască împreună pentru totdeauna. Însă, cu o noapte în urmă, dormise buştean până după micul dejun şi aproape pierduse priveliştea oferită de renumitele păduri de pin din acea zonă a Texarkanei. Se trezise ameţit şi îşi trăsese iute pantalonii şi cămaşa, făcându-şi loc până în spatele trenului. Apucase balustrada, lăsând vântul să-i umfle cămaşa încheiată doar pe jumătate, şi trăgea în piept aerul înţepător, tipic pentru toamna din estul Texasului. Stătea acolo, amintindu-şi de ziua în care el şi băieţii reveniseră din Franţa. Ştia că nu avea să uite niciodată imaginea lui Mary pe peron, distantă chiar şi în mijlocul mulţimii, cu hainele demodate, cu chipul prea tensionat, însă, Dumnezeule, atât de frumoasă… Mary a lui. „Aproape am ajuns… aproape am ajuns… aproape am ajuns…“ cântau roţile, iar el credea în ritmul lor cadenţat. Da, Dumnezeule, aproape ajunsese, aproape ajunsese acasă, în braţele lui Mary, de unde nu ar fi trebuit să plece niciodată. Fugise rănit, furios şi hotărât să o uite. Nu fusese niciodată al doilea la nimic şi pentru nimeni, şi cu atât mai mult nu avea de gând să fie al doilea în inima soţiei lui. Voia să fie primul sau deloc. Frigul din Munţii Stâncoşi Canadieni îi distrusese aroganţa. Izolarea îi lecuise

mândria. Noaptea, în timp ce stătea întins în tabără, ascultând poveştile despre femei pe care le spuneau oamenii săi, simţind – dincolo de lăudăroşenie – melancolia, amărăciunea şi singurătatea, avea senzaţia că ajunsese la o prăpastie adâncă şi îngheţată din el pe care doar Mary o putea readuce la viaţă. Ziua, în timp ce tăia cu fierăstrăul, încărca trunchiuri şi se urca în copaci a căror înălţime se pierdea în nori, în el creştea nevoia de ea, mai mistuitoare decât orice foame, esenţială ca aerul, ca apa sau ca hrana. După două luni, a cedat. Avea aproape douăzeci şi şase de ani. Tânjea după o soţie, un cămin şi copii… După Mary. O dorea la distanţă de o bătaie de inimă în patul lui, să-i stea alături la masă, să o vadă pe scaunul de lângă el seara. Putea să înveţe să fie şi vioara a doua. Important era să fie în trupă. S-a dus iar pe coridor. În cincisprezece minute, trenul intra în Howbutker. Se simţea fericit că nu le spusese părinţilor lui nimic despre sosirea sa. Era liber să o vadă întâi pe Mary. Azi era ziua în care mama lui juca bridge la club, iar tatăl său era la birou. Avea să ia un taxi, apoi mergea să-şi ridice maşina. Dacă nu o găsea pe Mary acasă, intenţiona să se ducă direct la plantaţie, apoi, când îi vedea pe părinţii lui, avea să le spună că o ceruse de soţie. Pe coridor l-a întâlnit pe tânărul hamal de culoare din Howbutker, care-l cunoştea. – Domnule Percy, aţi ratat micul dejun de dimineaţă. Vreţi să vă fac rost de o îmbucătură? – Nu, mulţumesc, Titus. Ajungem în câteva minute, şi ştiu unde pot să mănânc cel mai bun mic dejun de pe malul ăsta de Sabine. – Unde, domnule? – La Sassie, în Howbutker. Titus a dat din cap. – Adică acasă la domnişoara Mary Toliver, bănuiesc. Sau ar trebui să-i spun doamna Ollie DuMont acum!? A zâmbit, fericit să dea acea informaţie, în timp ce licărirea lămpii de pe coridor îi scotea în evidenţă dinţii laţi. Percy a simţit cum îi scade brusc tensiunea şi s-a întins să apuce balustrada din

spatele lui. – Titus, ce-ai spus? – Da. Abia acum ajungeţi acasă, şi ei tocmai au plecat, dar credeam că ştiţi de nuntă. Totuşi, nu a fost o nuntă mare. Domnişoara Mary şi domnul Ollie s-au căsătorit în grabă, pentru că el pleca la Paris pentru o vreme. E o călătorie care are legătură cu magazinul tatălui său. Sunt plecaţi într-o călătorie care îmbină afacerile cu plăcerea. Percy a simţit din nou acea linişte supremă care se aşternea în tranşee când în preajmă ateriza o bombă. Timp de câteva clipe încremenite, când totul se înnegrea în faţa lui, a văzut buzele lui Titus mişcându-se, însă nu auzea absolut nimic. – Domnule Percy, sunteţi bine? a întrebat Titus, mişcând mâna în faţa privirii îngheţate a lui Percy. Buzle lui Percy s-au mişcat greoi. – De unde ştii toate astea? – Pentru că era în ziar. Apărea chiar şi o poză cu cei doi proaspăt căsătoriţi. Domnişoara Mary era îmbrăcată în rochie albă, iar domnul Ollie – într-unul dintre costumele sale elegante. Domnule Percy, nu vă supăraţi că vă spun, însă nu arătaţi prea bine. Sigur nu vreţi să vă aduc ceva de mâncare? – Nu, nu, Titus. Cum arătau? În poză? – Domnul Ollie avea privirea pe care o au mirii. Are un singur picior, însă asta nu l-a oprit să se uite la domnişoara Mary aşa cum doar un bărbat o poate face… S-a oprit, stânjenit. Adică… vreau să spun… – Ştiu ce vrei să spui. Continuă! Şi domnişoara Mary? – Hm, domnişoara Mary nu părea la fel de veselă. Dar cred că aşa se întâmplă cu toate femeile când se căsătoresc… Din nou, hamalul părea stânjenit. Adică, mă refer la toate pregătirile făcute de domnişoara Mary pentru nuntă, apoi să împacheteze pentru o călătorie lungă în Europa. E de ajuns cât să stoarcă de vlagă pe oricine… Titus s-a oprit. Domnule Percy, v-ar prinde bine o ceaşcă de

cafea. Vin imediat. Percy s-a rezemat cu toată greutatea de peretele coridorului. Nu era posibil. Visa. Mary nu putea, nu s-ar fi căsătorit cu altcineva decât cu el. Erau făcuţi unul pentru altul. Erau o singură fiinţă. Titus se înşela. S-a sprijinit de balustradă până când a ajuns la adăpostul compartimentului său. S-a aşezat, cuprins de o deznădejde fără margini, când l-a auzit pe hamal la uşă. S-a dus până la spălător şi şi-a încheiat cămaşa. – Intră, a spus el. Nu se recunoştea. Gura lui era doar o linie lipsită de culoare. În cinci minute, îmbătrânise cu zece ani. Lasă cafeaua aici, Titus. Bacşişul tău este pe noptieră. – Atunci iau o monedă, domnule Percy. Bine aţi venit acasă! „Trebuie să fie o greşeală“, îşi repeta el. Însă mintea lui îl obliga să ită ceea ce inima lui nu voia să accepte. Nu era nici o greşeală. Mary se căsătorise cu Ollie ca să salveze Somerset, după ce el o respinsese şi îşi desăvârşise prostia fugind în Stâncoşii Canadieni fără să spună nimănui. Însă cum putuse să-i facă asta lui, lor… să se căsătorească fix cu cel mai bun prieten al său, cu un bărbat pe care nu îl iubea şi nu avea să-l iubească vreodată aşa cum îl iubea pe el… aşa cum merita Ollie să fie iubit? A lovit cu pumnul în peretele de lângă oglindă, apoi s-a trântit în pat. Furia pe care o avea faţă de el şi faţă de Mary îl copleşea. Şi-a terminat călătoria spre Howbutker cu spatele rezemat de patul său, cu capul în mâini, cu cafeaua deja rece, neatinsă, pe noptieră. Înainte ca trenul să se oprească de tot, a sărit şi l-a chemat pe Isaac, care avea unul din cele două taxiuri din Howbutker. – La casa Toliver de pe Houston Avenue, a spus el, aruncându-şi bagajul în fiacru, apoi s-a urcat lângă şofer – avea nevoie să simtă vântul de octombrie pe faţă. De îndată ce Isaac a oprit calul în faţa scărilor de la veranda casei Toliver, Percy a sărit. Aşteaptă-mă aici, i-a zis el, apoi a alergat către uşa din faţă. Sassie a răspuns la sunetul sălbatic al clopoţelului. – Aţi face bine să intraţi, a zis ea văzându-i chipul, expresia ei confirmând spusele lui Titus.

– E adevărat? a întrebat Percy. – S-au căsătorit ieri şi au plecat cu trenul de cinci. Totul s-a petrecut pe fugă pentru că domnul Ollie trebuia să plece la Paris pentru o prezentare de modă – sau cel puţin aşa spune domnişoara Mary. – Cum adică „cel puţin aşa spune domnişoara Mary“? Sassie a ridicat din umeri şi şi-a unit mâinile pe şorţul înflorat. – Asta spune ea. Domnul Ollie o iubeşte. Puteţi fi consolat cu asta, domnule Percy. Vocea lui îi trăda disperarea. – De ce a făcut-o, Sassie? a oftat el. Sassie l-a îmbrăţişat, i-a pus capul pe umărul ei şi l-a mângâiat. – Se stingea de dorul dumneavoastră, domnule Percy. Se îmbolnăvise de atâta dor. A crezut că sunteţi plecat pentru totdeauna. Domnul Ollie a ajutat-o să iasă din încurcătura cu Somerset, şi cred că avea impresia că îi era datoare. Dacă nu se căsătorea cu dumneavoastră, cine altcineva ar fi meritat-o? Percy plângea pe umărul ei. – Sassie, ce am făcut? – Aţi fost tineri, asta aţi făcut şi dumneavoastră, şi domnişoara Mary. Dragostea nu e ceva pentru tineri. Doar cei maturi au înţelepciunea să o trateze cum trebuie. Ţi-aş oferi o sticlă de ceva, însă în casa asta nu este nici un strop de alcool. Percy s-a îndreptat, a scos o batistă şi şi-a şters faţa. – E în regulă, a răspuns el. O să găsesc eu ceva. Când s-a întors la taxi, a spus: – Cât vrei pentru sticla de gin pe care o ai îndesată sub banchetă, Isaac? – Doi dolari. E plină doar pe jumătate.

– Îţi mai dau cinci dacă îmi mai faci rost de una în drumul către destinaţia mea. Isaac a lovit hamurile pe crupa iepei cenuşii. – Se poate aranja, domnule Percy. Jumătate de oră mai târziu, Percy a coborât la cabana din pădure. A scos o bancnotă de zece şi una de cinci şi i le-a întins. Isaac, aşteaptă douăzeci şi patru de ore fără să spui nimănui că am venit sau unde sunt. Apoi, te rog să mergi la părinţii mei şi să le spui să vină să mă ia. – Fac întocmai cum îmi cereţi, domnule Percy. Beatrice a venit singură să-l ia. Soţul ei era încă la birou când Isaac a dat telefon. Percy a auzit mai târziu povestea în care mama lui, care nu condusese niciodată o maşină, a trimis vorbă la grajduri să pregătească trăsura, apoi a ales câteva obiecte din cămară. A urcat în camera lui şi a băgat în valiză câteva haine. Şi-a pus pălăria şi mănuşile şi, fără să-i spună menajerei unde se ducea, a mânat perechea de murgi la cabana din pădure. Şi-a găsit fiul zăcând cu ochii deschişi pe canapeaua din cameră, cu faţa cenuşie ca de mort şi cu ochii sticloşi fixaţi în tavan. Lumina soarelui, care intra prin uşa deschisă, cădea pe o barbă blondă crescută peste zi şi pe două sticle goale de gin rostogolite pe podea. Cabana mirosea a alcool ieftin şi a vomă, care se vedea şi pe cămaşa fiului ei. Beatrice a lăsat uşa deschisă, a deschis ferestrele şi a făcut focul. L-a dezbrăcat pe Percy de hainele murdare, apoi l-a dus gol la duşul de lângă lac, pompând apa în timp ce el se spăla şi tremura sub jetul rece. S-a şters cu prosoapele şi s-a înfăşurat într-o pătură pufoasă pe care i-o lăsase ea, apoi s-a întors la cabană şi sa aşezat în faţa unei farfurii de supă fierbinte şi a unei ceşti de cafea proaspăt făcută. Apoi au vorbit. – O iubesc, mamă, iar ea mă iubeşte pe mine. – Se pare că nu la fel de mult pe cât iubeşte ea plantaţia şi tu propria mândrie. – Mândria mea se poate duce naibii. Nu merită preţul ăsta. – Şi totuşi, poate fi foarte greu pentru un bărbat să trăiască alături de o soţie care

pune numele şi interesele familiei ei mai presus decât pe ale lui. Poate reuşeşte să treacă peste asta la început, însă, cu timpul, când pasiunea se stinge… – Aş fi putut trăi cu obsesia ei, iar pasiunea noastră nu s-ar fi stins niciodată. Beatrice a oftat, dar nu l-a contrazis. Privirea ei l-a asigurat pe Percy că era de acord cu părerea lui. – Tot oraşul ştie de ce s-a căsătorit Mary cu Ollie? Tristeţea din tonul său îi trăda speranţa că se înşela. Ea a luat farfuria de pe masă. – Da, fiule, tot oraşul crede că Mary s-a căsătorit cu Ollie pentru a salva Somerset. – Ce crezi tu? – Nu trebuia să o părăseşti, fiule. Avea nevoie de tine. La cine altcineva în afară de Ollie putea să meargă când a crezut că ai părăsit-o pentru totdeauna? Ea era singură. Ollie era aici… Percy şi-a cuprins capul în mâini. – Dumnezeule, mamă! Cum o să trec peste asta? Beatrice şi-a lăsat mâna pe părul lui auriu, ca un preot care dă o binecuvântare. – Trebuie să-i iubeşti la fel de mult ca întotdeauna, Percy, însă acum să-i priveşti ca şi când ar fi o singură persoană. Acesta va fi darul tău pentru ei. Ei se vor întoarce râvnind iertarea ta, iar tu trebuie să le-o oferi cu graţie şi cu sinceritate, ca pe un trandafir alb. Şi trebuie să te ierţi şi pe tine. – Cum o să pot? a întrebat Percy, ridicându-şi ochii uzi către chipul mamei sale. Beatrice s-a aplecat şi i-a şters cu blândeţe lacrimile. – Amintindu-ţi că trebuie să accepţi ceea ce nu poţi schimba. Şi, acceptând asta – mai ales dacă ei sunt fericiţi împreună –, vei găsi puterea să te ierţi şi pe tine.

Alinat de cuvintele mamei sale, Percy a băut încă o ceaşcă de cafea, a făcut curat în cabană, şi-a luat pe el hainele curate pe care i le adusese mama sa şi a însoţit-o acasă. În acea după-amiază, îmbrăcat impecabil şi bărbierit, i-a făcut o surpriză tatălui său la biroul de la Compania de Cherestea Warwick. Jeremy s-a arătat peste măsură de bucuros să-l vadă. Mândria lui era evidentă în felul în care îi strângea mâna şi în ochii lui strălucitori. Fiul său trecuse prin botezul focului şi se călise. Toţi îşi dădeau seama de asta când veneau să-i ureze bun venit acasă. Întărit de război, încercat pe câmpul de luptă, maturizat de pierderi, devenise un bărbat demn de luat în seamă, iar tatăl lui a văzut asta când fiul i-a lăsat pe birou un teanc de rapoarte. – După ce citeşti astea, a spus el cu tonul cuiva care nu se gândeşte la altceva decât la afaceri, o să-ţi dai seama că a venit timpul să extindem afacerile din Canada.

Capitolul 34

În noiembrie a aflat că Mary era însărcinată. Abel DuMont, de obicei reţinut şi serios, urcase repede scările de la Warwick Hall, îşi lipise degetul de sonerie şi, în faţa servitoarei uimite care răspunsese la uşă, strigase că în curând urma să fie bunic. Imaginaţi-vă! Bunic! Abel dăduse o petrecere acasă în seara următoare, oferind trabuc şi pahare cu şampanie. Percy abia ase să fie prezent, fiindu-i recunoscător mamei sale care inventase o scuză pentru ca el să plece devreme de la petrecere. În câteva zile, împlinea douăzeci şi şase de ani. A refuzat orice petrecere şi şi-a petrecut ziua de naştere supraveghind noile şantiere de cherestea. Toamna frumoasă de care se bucurau de obicei locuitorii din estul Texasului s-a topit în ploi care au durat toată luna decembrie, intensificându-i sentimentul pierderii iremediabile. – Trebuie să ieşi mai mult, să ai o viaţă socială, l-a sfătuit Beatrice. Petreci prea mult timp lucrând. – Şi cu cine să am o viaţă socială, mamă? Howbutker nu e plin de tinere singure. A făcut acea remarcă pentru a-i domoli grija că nu dorea altă femeie decât Mary şi că aceasta îi distrusese pentru totdeauna încrederea în sexul frumos. Însă temerile ei nu erau departe de adevăr. Încă de la pubertate, când tânăra şi frumoasa văduvă a directorului corului îl iniţiase în plăcerile carnale, actul sexual fusese pentru el o expresie a atracţiei. Abia cu Mary cunoscuse actul sexual drept ceea ce trebuia să fie, întruchiparea supremă a contopirii între două trupuri mistuite de dragoste unul pentru altul. După Mary, cum ar fi putut să se uite la altă femeie? Iar ea chiar îi distrusese încrederea în femei. Era dispus să îşi asume în public cea mai mare parte din vină pentru suferinţa lui, însă, în adâncul sufletului lui, o învinovăţea în egală măsură şi pe Mary. Cum se putuse căsători cu altul dacă îl

iubea atât de mult pe cât credea el? În cele din urmă plantaţia fusese mai importantă. Şi, dacă nu mai putea avea încredere în dragostea pe care Mary pretindea că i-o poartă, cum ar putea avea încredere în altcineva? De sărbătorile de Crăciun, ca să o liniştească pe mama lui, a acceptat invitaţiile la diverse petreceri din Houston, Dallas şi Fort Worth de la tinerele fete ale proprietarilor de puţuri de petrol şi de vite, însă s-a întors în Howbutker chiar şi mai puţin tentat de companie feminină decât înainte. Rămăsese singurul necăsătorit din cercul său de cunoscuţi, iar când mergea singur la cine, la picnicuri sau la petreceri organizate de prietenii săi căsătoriţi se simţea nelalocul lui, deprimat şi invidios. Îşi dorea un fel de catharsis, un spirit care să îl cureţe de regret, de amărăciune şi de ură de sine, ca să poată simţi din nou lumină în suflet. Apoi, în aprilie, când Mary şi Ollie aveau deja şapte luni de când erau plecaţi, urmând să se întoarcă abia în septembrie, Lucy Gentry şi-a făcut apariţia pentru sărbătorile de Paşte. – N-am avut de ales, a trebuit să o invit, a spus Beatrice, când i-a anunţat vizita, cu o zi înaintea sosirii fetei. Bătaia agitată a degetelor ei pe faţa de masă apretată îi trăda supărarea. Nu puteam să o refuz. Fata aproape că ne-a implorat în scrisoare să o luăm la noi cât timp se închide şcoala pentru vacanţa de Paşte. Pretinde că tatăl ei nu-şi permite să-i plătească drumul până în Atlanta, aşa că ar trebui să rămână singură în tot căminul. Soţul şi fiul ei trăgeau cu ochiul pe deasupra ziarului, observându-i agitaţia. – Pare destul de trist, a spus Percy. – Îngrozitor, a aprobat Jeremy. – E un şiretlic, a pufnit Beatrice. Se vede clar ca lumina zilei. – Ce se vede? a întrebat Jeremy. Soţia lui l-a ţintuit cu privirea din celălalt capăt al mesei. – Ştii ce, Jeremy Warwick. Fata aceea, îndemnată de îngrozitorul ei tată, stă în continuare cu ochii pe Percy.

– Atunci las-o să se uite îndeaproape! L-a privit impasibil pe Percy. Nu-i aşa, fiule? Percy a zâmbit. – Aş spune că Lucy Gentry nu reprezintă nici un pericol. Nu te îngrijora, mamă. Pot să îmi port singur de grijă. Buzele strânse ale lui Beatrice îi trădau îndoiala în timp ce îşi ungea felia de pâine prăjită cu unt. – Atunci să ne ajute Dumnezeu dacă cumva te înşeli, a răspuns ea. În ziua în care a sosit Lucy, Percy a dormit mai mult şi era cât pe ce să nu ajungă la gară să o întâmpine. Fusese la Houston cu o zi în urmă, să negocieze un contract de transport cu directorii de la Southern Pacific Railroad, şi se întorsese în Howbutker abia la prima oră a dimineţii. Mama lui era în bucătărie când Percy a coborât în fugă pe scări. Ea stătea cu spatele la el, vorbind cu bucătăreasa în timp ce pregăteau masa de Paşte, şi, pentru o clipă, fără să-şi facă simţită prezenţa, s-a oprit în uşă şi a privit-o. „Oare când a apărut acea nuanţă de cenuşiu în părul ei“, s-a întrebat el surprins, „sau acea umflătură mică de la baza gâtului?“ Şi-a dat seama cu tristeţe că părinţii lui îmbătrâneau şi că soarele lor începuse să apună. Incapabil să scoată vreun cuvânt, sa apropiat de ea şi a cuprins-o cu braţele. – Fiule! Beatrice s-a întors luată prin surprindere şi a văzut în expresia lui ceva ce a făcut-o să-i pună cu blândeţe mâna pe obraz. Lucy trebuie să ajungă dintr-o clipă în alta, a spus ea, cu privirea plină de înţelegere. El i-a sărutat fruntea. – Plec acum. Tata a sunat? – Doar ca să-mi spună să nu te deranjez. Poţi să recuperezi vineri. A venit un vapor cu cherestea şi trebuie să-l inspectezi tu, pentru că tatăl tău vrea să-i dea o zi liberă asistentului său, ca să stea cu familia. Astfel, vei avea o scuză să pleci de acasă. Eu şi tatăl tău vom sta cu Lucy. O vom duce la petrecerea în aer liber de la familia Kendrick sâmbătă după-amiază, iar ea duminică după cină o să plece.

Trenul se golise deja de pasageri când şi-a parcat maşina. Lucy, care stătea cu bagajul pe peron, l-a zărit imediat ce a luat colţul. Chipul ei s-a umplut imediat de o bucurie atât de sinceră, încât Percy a izbucnit în râs. – Iată-l pe Percy Warwick, a spus ea tare. Am crezut că aţi uitat de mine. – Imposibil, a spus el şi i-a zâmbit privindu-i ochii albaştri. Ţi-ai făcut ceva la păr! – Şi mi-am scurtat fusta. A făcut o piruetă în faţa lui, ţinându-şi haina astfel încât să se vadă rochia până la genunchi de dedesubt. Ce zici? – Cred că îmi place. – E noua modă. – Aşa ne-a spus şi Abel DuMont. Acum şi-o amintea perfect. Scundă, durdulie, cu faţa rotundă ca a unei păpuşi şi înnebunită după el. Trecuse puţin mai mult de un an de când o văzuse ultima dată, însă dispăruse din memoria lui asemenea ceţii în faţa soarelui. S-a întins săi ia cele două valize, însă ea i-a smuls una dintre ele şi şi-a trecut mâna în mâna lui liberă, cu familiaritatea unei cunoştinţe vechi. Îi ajungea doar până la umăr, iar lui i se părea amuzant să privească în jos, peste părul ei castaniu, şi să-i vadă picioarele liliputane chinuindu-se să ţină pasul cu el către Pierce-Arrow. În acea seară, veselia a mai destins atmosfera din casa Warwick. Lucy le-a spus poveşti amuzante cu eleve de-ale ei şi întâmplări din experienţa ei de profesoară, dându-şi ochii peste cap şi mişcându-şi mâinile mici şi grăsune. Beatrice părea captivată. La invitaţia lui Percy, Lucy l-a însoţit vineri la şantierul de cherestea şi, dictându-i cifrele de pe formularele de livrare, a înjumătăţit timpul necesar pentru a bifa noua încărcătură de cherestea. Sâmbătă, el a fost cel care a însoţit-o pe Lucy la petrecerea familiei Kendrick, plecând înaintea părinţilor săi, ca să o ducă la o cină la un prieten de-al lui. – Am crezut că eşti căsătorit, i-a spus ea în acea seară. Ce s-a întâmplat cu fata pe care ai iubit-o toată viaţa? – S-a căsătorit cu alt bărbat.

– A ales alt bărbat în locul tău! – El i-a oferit mai mult decât mine. – Nu cred! – Ba să crezi. – Unde e ea acum? – Mirele a dus-o departe. – Ai fost trist că s-a căsătorit cu altul? – Bineînţeles, însă acum e de domeniul trecutului. Când a condus-o la tren în acea duminică după-amiază, şi-a dat seama că îi părea rău că pleca. În zilele petrecute împreună observase că lucrurile care lui Mary nu-i plăceau la Lucy pentru el erau reconfortante. Ea spunea lucrurilor pe nume şi nu tolera prea multe doar de dragul manierelor pretenţioase, pompoase şi pedante. Era o atitudine cu care Mary nu s-ar fi putut împăca. Fiind de felul lui un bun ascultător, lui Percy îi plăcea că Lucy era vorbăreaţă şi că avea o părere despre orice, un viciu care o făcuse pe colega ei de cameră să îşi îngroape adesea capul sub perne la Bellington Hall. Şi chiar dacă chipul ei nu te făcea să întorci privirea pe stradă după ea, după cum sublinia Beatrice fără milă, pentru a contrazice descrierea plină de culoare pe care i-o făcuse tatăl lui Lucy înainte de prima lor vizită, Percy îi ira caracterul neobişnuit, strălucirea din ochi, felul drăcesc în care strâmba din nasul mic, rotunjirea drăgălaşă a buzelor într-un „O“ de surpriză şi de plăcere. Era fermecat de statura şi de dimensiunea ei, de rotunjimea formelor ei albe, de încheietura mâinii, de coatele şi de genunchii ei. Urechile ei îl fascinau. Chiar dacă erau roz şi delicate, ieşeau în evidenţă ca nişte mânere mici de oală, cu lobul mare cât degetul unui elf. Nu avea să fie niciodată zveltă, însă talia ei era subţire, iar lui îi plăcea la nebunie să o prindă în braţe şi să o ridice când înălţimea ei se dovedea un obstacol. În după-amiaza în care s-au despărţit, a sărutat-o pentru prima dată. Nu intenţiona decât să o atingă frăţeşte pe obrazul mic şi rotund, să o prindă de

bărbie şi să-i ureze toate cele bune, însă, când fata şi-a ridicat ochii albaştri ca de porţelan şi a văzut în ei o iraţie profundă, şi-a trecut braţul în jurul taliei ei şi a tras-o spre el. Gura ei era caldă şi moale, şi s-a depărtat de ea cu mare părere de rău. Spre surprinderea lui, s-a auzit spunând: – Ce-ai zice dacă aş veni să te vizitez la Belton în weekendul următor? Ea îl privea cu ochii mari. – Percy! Vorbeşti serios? – Vorbesc serios, a răspuns el râzând. Şi aşa a început. Mama lui îl tot avertiza cu disperare. – Nu te îngrijora, mamă, a sfătuit-o el. Vizitele sunt o simplă distracţie. – Lucy nu le va considera o distracţie. – Nu am promis nimic. – Nu contează. Fata asta poate să audă o singură notă dintr-o melodie şi să o considere o simfonie. Lucy nu-i stăruia în gânduri zi şi noapte, aşa cum o făcuse Mary. Puteau trece zile întregi fără să se gândească la ea, însă era o persoană cu care îşi putea petrece sfârşitul de săptămână, cineva care îl făcea să râdă, care-i gâdila egoul şi îl iubea fără rezerve şi fără speranţa că sentimentele ei aveau să fie vreodată împărtăşite. Era o femeie plină de surprize. Percy credea că era impresionată de bogăţia lui, însă a descoperit că, în afară de asigurarea strictului necesar, pe Lucy nu prea o interesau banii, cu atât mai puţin ai lui. Plăcerile de care se bucura ea erau simple şi nu aveau etichete cu preţ. Prefera să meargă cu trăsura prin pădurea împodobită de splendoarea primăverii decât la o petrecere la Houston în noul lui Cadillac, să culeagă mure decât să danseze toată noaptea la club, să meargă la un

picnic pe malul râului Caddo decât la o cină la un hotel de lux. Într-una dintre aceste excursii simple, viaţa lui a luat o întorsătură irevocabilă. Pregătiseră un picnic pe o movilă cu vedere la unul dintre numeroasele lacuri din regiunea Belton. Mersese în vizită la ea la sfârşit de săptămână şi era cazat, ca de obicei, la o pensiune al cărei proprietar îl considera deja un client fidel. Era iunie, iar în estul Texasului era deja foarte cald. Percy şi-a slăbit cravata, gândindu-se cât de mult ura să mănânce afară, în căldură şi-n umezeală. Din fericire, era înnorat. Însă când Lucy a început să despacheteze coşul, norii s-au risipit, făcând loc razelor de soare. – La naiba! a spus el. Iese soarele. – Nu contează, a răspuns Lucy, cu calmul ei caracteristic. Abia s-a ivit, doar ca să tragă cu ochiul la ce avem pentru prânz. O să intre imediat în nori. Într-adevăr, după o inspecţie rapidă, soarele a dispărut în spatele norilor şi acolo avea să rămână ascuns toată ziua. Amuzat, Percy s-a întins pe spate, privind-o pe Lucy cum pregătea picnicul, impresionat din nou de felul ei original de a privi lucrurile. Şcoala aproape se terminase, iar ea se gândea ca în anul următor să accepte un post la Bellington Hall în Atlanta. El o urmărea cum îi umplea farfuria de sendvişuri, cum tăia o felie din tortul de ciocolată pe care îl făcuse special pentru el şi cum punea zahăr în ceaiul său rece. – Lucy? a spus el. Vrei să te căsătoreşti cu mine?

Capitolul 35

S-au căsătorit în prima zi din iulie şi au petrecut două săptămâni în Caraibe. S-au întors când Jeremy şi Beatrice se pregăteau pentru excursia lor anuală în Maine, când Percy rămânea să istreze compania. Când părinţii săi au revenit în Howbutker după două luni, căsnicia lui Percy începea deja să se afunde în mlaştina neaşteptată a apatiei lui sexuale. – Pur şi simplu, nu îmi vine să cred! striga Lucy. Marelui Percy Warwick i s-a defectat scula. Cine ar fi crezut? Ollie, aşa şchiop cum e, are probabil mai mult combustibil pe ţeavă decât ai avut tu vreodată. – Lucy, te rog, vorbeşte mai încet. Părinţii mei o să te audă, a implorat-o Percy, uimit lejeritatea cu care folosea acel limbaj. Regreta încă o dată că acceptase oferta părinţilor lor şi foloseau o aripă din Warwick Hall ca reşedinţă temporară până aveau să-şi ridice propria casă. Şi încă o dată era şocat de faptul că se căsătorise cu Lucy. – Erai vulnerabil, îi explicase mama lui, privirea ei oglindind disperarea lui Percy. Am văzut asta, însă nu am putut să te protejez. Ceva trebuie să fi provocat schimbarea asta în sentimentele lui Lucy. A fost întotdeauna obsedată de tine. A aflat de tine şi de Mary? Era o explicaţie la fel de bună ca oricare alta. Percy se întorsese cu spatele ca să n-o lase pe mama lui să-i citească minciuna în ochi. – Da, răspunsese el. Adevărul era că îşi pierduse toată dorinţa pentru Lucy. După cum îi era obiceiul, nu se implicase niciodată într-o relaţie sexuală cu o femeie care nu-i plăcea sau pe care nu o respecta, şi ajunsese să nu mai simtă nici una, nici alta pentru Lucy – în patul conjugal sau în afara lui.

Schimbarea sentimentelor lui nu păruse iniţial de rău augur. Când au ieşit din biserică şi s-au îndreptat către vasul de croazieră, nu exista nici un motiv care săi facă să creadă că soarele nu avea să strălucească în viitorul lor, mai ales în privinţa plăcerilor fizice ale căsătoriei, pe care le aşteptau amândoi cu nerăbdare. Privirea plină de adoraţie a lui Lucy din acea zi ar fi spulberat îndoielile oricărui bărbat care se întreba dacă nu cumva făcuse o greşeală căsătorindu-se cu o femeie căreia nu putea să-i spună „Te iubesc“. Însă pasiunea lui a început să se stingă încă de când erau pe vapor. Lucy, ameţită de şampanie şi de prima ei experienţă sexuală ce avusese loc mai devreme în cabina lor de lux, i-a lăsat pe toţi de la masa căpitanului cu gura căscată când i-a spus unei doamne respectabile, împodobită cu perle şi măritată cu un cavaler englez: „Nu este nevoie să bâjbâiţi după crevete, doamnă Carr. Îi sperie de le ţâţâie fundul când îi prind.“ În ultima noapte a călătoriei lor pe vapor, când el s-a retras brusc dintre picioarele ei, ea avea deja motiv să îl întrebe: – Ce s-a întâmplat? Ce nu a mers bine? Ce putea să răspundă el? Că în două săptămâni ajunsese să simtă repulsie pentru femeia cu care se căsătorise? Preocuparea ei majoră pentru sex, insensibilitatea ei pentru sentimentele lui, lipsa ei de interes pentru subiecte culturale sau intelectuale îl jigneau. Acum era stânjenit de ceea ce îl atrăsese la ea – limbajul ei deocheat, lipsa de respect pentru convenţiile sociale şi părerile iresponsabile care-i ieşeau pe gură ca nişte gloanţe trimise la întâmplare, indiferent de ţintă. Se cunoştea mult prea bine. În ciuda apetitului său sexual, era un bărbat cu bun-simţ şi era de înţeles de ce repulsia se extinsese şi asupra vieţii lor intime. A murmurat un răspuns: – Nimic, Lucy. Eu sunt de vină. Sunt obosit. – De la ce, pentru numele lui Dumnezeu? De la atâta jucat ping-pong? Tonul ei iritat îi arăta clar că aşteptase din nou tort cu ciocolată şi primise budincă. Mama lui încercase să-l avertizeze. – Pepenele ăla mic şi copt are prea multe seminţe.

– Aşa e, mamă, îi răspunsese el, însă, cu cât are mai multe seminţe, cu atât fructul e mai dulce. Cum a putut fi atât de orb… cum a putut să se înşele atât de mult gândindu-se că ar putea fi fericit cu Lucy? Singura explicaţie pe care o găsea era că disperarea lui că nu avea să mai existe niciodată o altă Mary îl făcuse să se căsătorească fix cu opusul ei. Şi totuşi, nu i-ar fi spus pentru nimic în lume că vina pentru eşecul lui era a ei. Adevărul ar fi fost mult mai devastator decât minciuna, iar el îi datora acea minciună. Ea se căsătorise cu el cu inima deschisă, crezând că el o accepta aşa cum era, iar el se căsătorise cu ea doar pentru că nu dorea să fie singur când se întorceau acasă Mary şi Ollie. – Nu eşti tu de vină, Lucy, eu sunt, spunea el. În prima lună, lacrimile însoţiseră această recunoaştere a eşecului. Apoi a urmat o tăcere împietrită, iar într-o seară a auzit-o întrebând încet, în întuneric: – De ce nu mă vrei, Percy? Nu îţi place sexul? „Nu cu tine“, se gândea el. Ştia că tot ce trebuia să facă era să-i ofere satisfacţia după care tânjea ea pentru ca viaţa lor împreună să fie abilă; însă, indiferent de datoria lui de soţ, nu avea de gând să se lase folosit ca armăsar ca să-i potolească nevoile, când toate celelalte plăceri pe care le aştepta el de la o căsnicie dispără. Cu abilitatea vicleană de a-i citi gândurile, ea i-a răspuns: – Eşti… eşti un eunuc! Trebuia să fii cel mai bun armăsar care a călărit vreodată o iapă. Doar privind-o puteai s-o faci să-şi ridice coada… – Dumnezeule, Lucy, ai grijă cum vorbeşti… – Cum vorbesc? L-a împins cu piciorul pe Percy, care stătea pe marginea patului, cât pe ce să-l lovească cu capul de un colţ ascuţit al unei lăzi. Asta e grija ta în situaţia patetică în care te afli? Felul cum vorbesc? Vocea ei se transformase în ţipăt. A aruncat păturile şi a alergat în jurul patului către locul în care Percy, încă nemişcat, stătea gol pe podea, cu picioarele desfăcute şi cu bărbăţia la vedere. Dar mândria mea, sentimentele mele, nevoile mele, datoria faţă de mine? Dar toate astea, Percy?

S-a repezit sălbatic spre el, cu degetele scurte curbate ca nişte cleşti. Percy s-a tras repede înapoi, apoi s-a ridicat în picioare. Abia se stăpânea să nu o lovească, amintindu-şi că nu era vina ei pentru ce se întâmpla. Se căsătorise cu ea ştiind că ea iubea idolul, nu bărbatul. Nu ştia aproape nimic despre bărbat, iar în cele câteva luni de căsnicie nu prea se străduise să afle. Acum lovea idolul, idolul care o înşelase şi îi spulberase toate visurile. Percy se gândise mult la toate astea şi ajunsese la concluzia că trebuia să-i îndrepte atenţia către bărbat. Însă, după asemenea episoade, ajunsese să se întrebe dacă mai avea răbdare pentru aşa ceva. Se căsătorise cu Lucy crezând că avea să ajungă să o iubească, însă acum abia şio amintea pe fata de care fusese atras sau motivele pentru care se simţise atras de ea. Râsul ei vioi murise, sclipirea aceea jucăuşă dispăruse din ochii ei. Buzele ei dulci şi mici, ca trandafirul, erau aproape permanent deformate în cele mai jalnice schimonoseli pe care şi le putea imagina cineva. Cu tristeţe, învinovăţindu-se doar pe el însuşi, privea cum fata pe care ar fi putut-o iubi se pierdea înainte ca măcar să apuce s-o privească. Faptul că nu era vina ei nu-i aducea nici alinare, nici compasiune. – Ce drăguţ din partea ta, a replicat ea sarcastică. Da, nu e vina mea. E a ta, Percy Warwick. Reputaţia ta a fost doar o minciună. Sunt sigură că Mary a ştiut dintotdeauna. De asta nu a fost interesată de tine. El şi-a păstrat cu precauţie expresia neschimbată când a auzit numele lui Mary. Percy se întreba cum de crezuse vreodată că Lucy ţinea la Mary, având în vedere clipele petrecute de ele împreună la Bellington Hall. Soţiei lui nu îi păsase niciodată de Mary. Lucy o folosise, aşa cum îi folosise şi pe părinţii lui, ca să fie lângă el. Spre surprinderea lui, Lucy nu întrebase de numele fetei pe care o iubea el şi care se căsătorise cu alt bărbat – probabil pentru că nu ar fi putut îndura gelozia –, însă observase cum privirea ei ascuţită se plimba pe chipul femeilor din cercul lor social, întrebându-se care dintre ele reuşise să-i câştige inima. Dumnezeule, cum ar fi dacă ar descoperi că femeia era Mary? „Nu există furie în iad pe măsura răbufnirii unei femei dispreţuite“ ar fi o descriere prea blândă pentru Lucy. La jumătatea lui octombrie, confruntat zi şi noapte cu plânsetele ei, cu crizele emoţionale şi cu ieşirile violente, s-a hotărât să ceară anularea căsătoriei. Era

sătul de obsesia ei pentru sex, de limbajul ei, de furia ei, de dispreţul ei pentru mama lui, pe care o învinovăţea pentru „boala lui“, cum o numea ea. Avea s-o elibereze şi să-i ofere bani tot restul vieţii ei, numai să-l lase în pace. Însă, înainte să deschidă gura şi să-i facă propunerea, soţia lui i-a spus: – Pregăteşte-te să râzi. Sunt însărcinată.

Capitolul 36

Beatrice a lăsat în poală telegrama lui Ollie şi şi-a scos ochelarii. Şi-a privit fiul care, în celălalt capăt al salonului, turna aperitivele obişnuite pentru familie înainte de masa de seară. Lucy participa rareori la acest ritual. Uneori nu apărea nici la cină. – Ce drăguţ din partea lui Ollie să ne anunţe când vin acasă. O să fii naşul copilului? – Desigur, a răspuns Percy. Este o onoare pentru mine. – Sigur se bucură că se întorc, a spus Jeremy. Abel abia aşteaptă să-şi ia în braţe, în sfârşit, nepotul. Trebuie să pregătim ceva pentru ei, Beatrice! Ce-ai zice de o mică petrecere? Însă toţi ştiau că exista o problemă. Iar problema era Lucy. Având în vedere stările ei ciudate şi imprevizibile din ultima vreme, nu puteau avea încredere că avea să se poarte frumos la o petrecere de bun venit pentru familia DuMont. – Lăsaţi-o pe Lucy în seama mea, a spus Beatrice, dându-şi seama cam ce gândeau toţi cei prezenţi. Va coopera. Percy a sorbit din pahar. Dacă exista o persoană care-i putea face faţă lui Lucy, aceea era mama lui, însă în ultima vreme începuse să îşi piardă şi ea răbdarea. Primele neplăceri provocate de sarcină, împreună cu dezgustul său faţă de Percy, o făceau pe Lucy să se poarte în feluri de care nici măcar ea nu se crezuse în stare. Insultase mai mulţi comercianţi, îl trăsese de urechi pe băiatul care livra lapte şi îl numise pe doctorul Tanner şarlatan în faţă. Mai mulţi servitori care lucrau de mult timp la ei demisionaseră, iar asupra oricărui tip de distracţie plana întrebarea dacă Lucy putea să-i e pe acei „proşti“ pe care familia Warwick îi tolerase din punct de vedere social ani întregi. Percy credea că doar restricţiile pe care i le impunea educaţia ei de la Bellington Hall, frica de soacra ei şi o speranţă şovăielnică pentru salvarea căsniciei lor o mai ţineau în frâu. Însă, odată

cu întoarcerea lui Mary şi a lui Ollie, aştepta să se dezlănţuie iadul. Însă aceea era locuinţa părinţilor lui Percy, iar Beatrice era stăpâna casei. Cu sau fără cooperarea lui Lucy, aveau să dea o petrecere de bun venit pentru familia DuMont. În seara evenimentului, o urgenţă la şantierul de cherestea l-a reţinut pe Percy la muncă, făcându-l să rateze sosirea oaspeţilor de onoare. Când a ajuns în sfârşit, invitaţii, veniţi devreme, stăteau deja în salon cu părinţii lui şi cu Abel. Mary era lângă coşuleţul pe care îl aduseseră cu ei. A observat cu uşurare că Lucy nu coborâse. Privirea lui s-a oprit asupra lui Ollie, nu asupra siluetei graţioase îmbrăcate în culoarea fildeşului, care s-a ridicat împreună cu soţul ei când a intrat Percy. – Percy! Ce faci, bătrâne? a izbucnit Ollie, cu un zâmbet până la urechi, îndreptându-se spre el în cârje. S-au îmbrăţişat cu căldură. Percy aproape că plângea de fericire că îl avea din nou lângă el. – Bine ai venit, prietene, a răspuns el. Ţi-am dus dorul aici. Apoi s-a întors către Mary. Şi ţie, Mary Lamb. Pe figura ei apăruse o expresie nouă de maturitate, care i se citea mai ales în ochi. Nu crezuse vreodată că o femeie putea să fie atât de frumoasă. Culoarea deschisă a rochiei îi dădea pielii o nuanţă ca a mierii şi îi scotea în evidenţă părul negru, prins cu agrafe de fildeş. Nu s-au îmbrăţişat. Percy se întrebase dacă avea să evite ul vizual cu el, însă ea l-a privit în ochi cu o intensitate care i-a frânt inima. – Şi noi ţi-am simţit lipsa, Percy, a spus ea încet, întinzându-i mâna. E minunat să fim din nou acasă. El s-a aplecat şi i-a sărutat obrazul, închizând ochii într-un moment scurt de suferinţă intimă. Degetele ei s-au strâns în ale lui. El le-a apăsat uşor, apoi le-a dat drumul. Îndepărtându-se de ea cu un zâmbet, a continuat: – Acum ia să aruncăm un ochi la cel mic!

A privit către coşuleţ, iar ceilalţi au venit lângă el. – Nu-i aşa că este frumos? a murmurat Abel. Poate sunt subiectiv, însă nu cred că am văzut un copil mai frumos. – Fii subiectiv, a răspuns Beatrice. Şi eu vreau să fiu subiectivă când se naşte al nostru. – E foarte frumos, a murmurat Percy, privind lung către copilul care dormea. Absolut nimic din Ollie nu se regăsea în trăsăturile fizice ale copilului. Era un Toliver până în măduva oaselor, de la picioruşele elegante, până la părul negru de pe capul frumos conturat. Mişcat de o tandreţe care aproape îl sugruma, Percy a mângâiat palma micuţă. Copilul s-a trezit imediat şi a apucat degetul lui Percy, fixându-şi curios privirea asupra lui. Percy s-a tras înapoi şi a râs, bucurându-se de plăcerea pe care o simţea ţinând degetele micuţe. – Cât de mare e micul tigru? – Are trei luni, au răspuns părinţii în cor, iar Ollie a adăugat, potrivindu-şi mânerele cârjelor: Şi o să se bazeze pe naşul lui să-l înveţe să se joace cu mingea. – O să fie plăcerea mea, a spus Percy, ţinut în continuare de mâna micuţă. Care e numele finului meu? – Matthew, a răspuns Mary de pe cealaltă parte a coşuleţului. Matthew Toliver DuMont. A privit-o. – Bineînţeles, a spus el, coborându-şi imediat ochii înapoi către copil, incapabil să e asaltul – şi amintirea – frumuseţii ei. A privit încântat cum gura micuţă s-a deschis într-un căscat roz şi rotund, a tras aer în piept, apoi s-a închis în somn. Cu părere de rău, şi-a retras degetul din strânsoare şi a plecat de lângă coşuleţ ca să îi întâmpine pe ceilalţi oaspeţi şi pe soţia lui, care cobora scările. Îmbrăcată într-o rochie albă pe care Abel i-o recomandase pentru că se potrivea

cu culoarea ochilor ei, era o adevărată încântare s-o priveşti cum se plimba printre invitaţii din înalta societate din Howbutker. I s-a adresat lui Percy cu „dragule“, şi-a strecurat braţul pe lângă al lui şi le-a zâmbit tuturor. Însă el nu se lăsa înşelat. Înţelegea perfect motivul pentru care soţia lui făcea pe gazda exemplară. Aceea era prima ei petrecere mare ca soţie a lui Percy Warwick şi trebuia să-i facă pe toţi să vadă de ce se căsătorise cu ea, nu cu uluitoarea Mary Toliver. Ea nu era frumoasă, însă avea o personalitate mai caldă, râdea mai mult, purta cu lejeritate o conversaţie. Nimeni nu se simţea intimidat de ea. Umblau zvonuri că era iute la mânie şi avea un limbaj mai piperat, însă asemenea răbufniri erau oarecum normale pentru o femeie însărcinată. După o privire scurtă către coşuleţul lui Matthew, Lucy a ignorat copilul. – Ei bine, a spus ea, se pare că e bucăţică ruptă din tine, Mary, cu părul ăsta negru şi ce-o mai fi. Şi ia priveşte gropiţa din bărbie! Ollie, există şi ceva din tine în bebeluşul ăsta? Mary a răspuns în locul lui. – Sper că inima. – Da, să sperăm, a aprobat Lucy. Cele două femei şi-au întâlnit privirile. Fostele colege de cameră s-au salutat cu rezervă. Întâlnirea lor s-a petrecut fără vreun schimb de sărutări şi îmbrăţişări. Acum, masca prieteniei lor căzuse. Privirile lor tăcute declaraseră un fel de război. – Mary, draga mea, poate ar fi mai bine să duci coşuleţul în bibliotecă şi să-l laşi pe micuţ să se odihnească, a spus Ollie cu blândeţe. – O idee minunată, a aprobat Lucy. În acea noapte, când Percy a intrat în camera soţiei lui să-i ureze noapte bună, ea a comentat de pe locul ei de la masa de toaletă: – Se pare că Ollie a făcut treabă bună cu găina lui, deşi e atât de înaltă şi de slabă, că probabil simte că urcă într-un copac când i-o trage. Percy a strâns din dinţi.

– Mary are un metru şaptezeci, ceea ce probabil te face să te simţi ca o pitică în prezenţa ei, a spus el pe un ton care-i trăda dorinţa de a o plesni. Lucy s-a uitat pieziş la el, nesigură dacă acel comentariu se dorise o insultă. – Se vedea că erai foarte atras de copilul ei, a adăugat ea. – Numele lui este Matthew, Lucy. Şi da, e un copil foarte frumos. Dacă o să avem un fiu, sper că ei doi se vor bucura de aceeaşi prietenie care ne leagă pe mine şi pe Ollie. – O să vedem asta. Aş vrea să te arăţi interesat de copilul nostru nenăscut măcar pe jumătate din cât te-ai arătat în seara asta de cel al lui Ollie şi al lui Mary. – Atmosfera din casa asta nu prea are cum să conducă la astfel de rezultate, i-a reamintit Percy sec. – Şi crezi că situaţia se va îmbunătăţi după ce se va naşte copilul? Poate îţi dai seama şi singur că n-o să ai prea multe de spus în creşterea acestui copil. Copilul e al meu. Mi-l datorezi. – Copilul este al nostru, Lucy. Nu poţi să-l foloseşti drept ciocan cu care să-mi dai mie permanent în cap. Percy rămăsese impasibil la ameninţarea ei. Soţia lui înţelegea că exista o limită pe care era bine să nu o depăşească. Nu putea abuza la nesfârşit de sentimentul lui de vinovăţie. Însă nu o putea învinui când îl acuza de nepăsare faţă de naşterea copilului său. În ciuda situaţiei lor conjugale, i se părea că lipsa lui de interes era ciudată şi se întreba cum se simţise Ollie înainte de naşterea lui Matthew. Trebuia să-l întrebe. Familia Percy Warwick ocupa acum două dormitoare, pe motiv că, din cauza sarcinii lui Lucy, erau nevoiţi să doarmă în paturi separate. Percy nu ştia ce scuză avea să mai găsească după aceea. Era la uşă şi se pregătea să iasă, când a auzit-o pe Lucy spunând: – Să fii atent, Percy. De ce aş vrea să te las pe tine să ai vreo legătură cu creşterea copilului meu? – De ce n-ai face-o? a întrebat el curios, întorcându-se în cameră. Sunt tatăl lui.

La fel ca Lucy, se gândea la copil ca la un el. – Pentru că… A văzut o sclipire de nervozitate în ochii ei albaştri în timp ce se îndrepta calm spre ea, apoi s-a ridicat în grabă. – Pentru că… ce, Lucy? – Pentru că eşti un… – Sunt un…? a repetat Percy. – Eşti un… un homosexual! Timp de câteva secunde, Percy şi-a privit soţia cu o uimire mută, apoi a izbucnit într-un râs puternic. – Ah, Lucy, asta crezi tu? Şi-a pus mâinile în şolduri. – Nu eşti? – Nu. – Ai mai făcut-o înainte? – Da, a răspuns el printre hohote. – De câte ori? Nu voia să o rănească, însă nici nu intenţiona s-o lase să rămână cu o idee preconcepută pe care să o folosească drept armă cu care să-l ţină departe de copilul său. – De suficiente ori cât să nu-ţi faci griji că voi exercita o influenţă nepotrivită pentru fiul nostru. – Nu te cred. E singura explicaţie logică. Încet, întinzându-şi gâtul ca să-l vadă pe sub gene, Lucy şi-a descheiat halatul şi şi-a scos la iveală trupul gol. O umflătură uşoară a abdomenului anunţa copilul

care urma să vină. Ea şi-a luat în mâini sânii umflaţi. – Cum poţi să refuzi aşa ceva? Toţi bărbaţii care m-au privit şi-au dorit să pună mâna pe ei. A făcut un pas către el, ţinându-şi în continuare în mâini frumoasele podoabe. Nu-i aşa că sunt minunaţi, ce zici, Percy? Nu sunt cele mai delicioase chestii pe care le-ai văzut? De ce nu mă vrei? – Lucy, încetează, i-a cerut Percy încet, încheindu-i halatul. O dorea. Starea ei de femeie însărcinată îl atrăgea, şi i-ar fi plăcut nespus să o ia în braţe şi să o ducă în patul lui, să îşi dea drumul în ea şi să găsească astfel amândoi uşurarea după care tânjeau. Însă nu se schimbase nimic care să dea de înţeles că actul lor sexual avea să fie mai satisfăcător şi, în plus, ar fi complicat şi mai mult lucrurile. Ea i-a simţit retragerea, iar chipul ei mic şi rotund s-a încordat de furie şi de frustrare. Şi-a strâns halatul în jurul ei. – Ticălosule! N-o să te las să te apropii de fiul meu. O să fie doar al meu, Percy. O să am grijă de asta. Nici un homosexual nu se va băga în creşterea băiatului meu! Homo, homo, homo, striga ea în timp ce el ieşea din cameră, închizând uşa în spatele lui, departe de zgomotele durerii ei.

Capitolul 37

Anul s-a sfârşit, iar următorul – 1922 – a adus îmbunătăţiri şi achiziţii pentru diversele companii ale triumviratului din Howbutker. În absenţa lui Mary, Hoagy Carter istrase plantaţia Somerset cu un succes surprinzător şi obţinuse o recoltă care îi permisese lui Mary nu doar să îşi plătească împrumutul făcut la bancă, ci şi să cumpere un sistem de irigaţie pentru plantaţie. Familia Warwick a achiziţionat mai multe filiale de prelucrare a cherestelei, ceea ce a dus la redenumirea companiei – Warwick Industries, iar Ollie DuMont a deschis un al doilea magazin general în Houston. Pe măsură ce se apropia primăvara, trupul lui Lucy lua proporţii. Mergea greoi, iar pielea ei netedă lucea de transpiraţia provocată de căldura fără precedent. Obligată să rămână acasă din cauza disconfortului, părea să se fi apropiat de Beatrice în ultimele săptămâni ale sarcinii. Percy le găsise de mai multe ori pe cele două femei stând împreună, croşetând hăinuţe şi discutând ca două prietene vechi. – E trist să o vezi cum face când intri tu în cameră, i-a spus Beatrice fiului său. E ca un căţeluş care mârâie şi dă din coadă. – Ştiu, mamă. După petrecerea de bun venit dată în cinstea familiei DuMont, Percy căpătase obiceiul de a-i vizita la sfârşitul zilei de lucru cel puţin de două ori pe săptămână. Cuplul locuia în vila Toliver, lăsându-l pe Abel singur în casa ce semăna cu un castel, de la capătul bulevardului. La început, Percy se aşteptase la o oarecare stânjeneală când se dusese la ei în lunea de după petrecere, însă tânjea după compania lor şi era atras de copil, a cărui imagine îi stăruia în minte. Ştia că Ollie putea să-l liniştească. – Percy, băiete! strigase prietenul său când Percy îi telefonase la magazin. Eram cu mâna pe receptor să te sun când secretara mi-a spus că eşti pe fir. Voiam să te invit să treci pe la noi să bem ceva când pleci azi de la birou. E posibil însă ca

Mary să fie plecată. Ştii cum este în perioada semănatului. – Da, ştiu, spusese Percy încet. Însă Mary fusese acasă, sorbind limonadă şi vorbind puţin în timp ce legăna copilul şi îi asculta pe bărbaţii care, în doar câteva minute, ajunseseră să vorbească la fel ca pe vremuri. Percy îşi dăduse seama că reticenţa lui Mary venea din nesiguranţa ei, neştiind ce însemnau ea şi Ollie acum pentru el. Ştia că avea nevoie de timp să se asigure că venea la ei doar din prietenie. Nu trebuia să lase ca acea căsnicie să-i ia de lângă el pe cei doi oameni care reprezentau singura lui fericire. Iar acum mai era şi Matthew. Lucy nu participa niciodată la aceste întâlniri. Nu era invitată şi, din câte putea să-şi dea seama Percy, nici nu ştia de aceste vizite. Cele două femei nu încercaseră să se vadă după petrecere, iar el se hotărâse să nu intervină în acea stare de lucruri. Absenţa soţiei lui nu-l deranja deloc, căci astfel putea să se simtă bine, să se relaxeze şi să se joace cu copilul, care acum îl recunoştea şi dădea din mâinile şi picioarele lui micuţe, gângurind, de câte ori îl zărea. Curând, Mary părea mai relaxată şi aproape că revenise la vechea ei personalitate; râdeau împreună şi se prefăceau, de dragul tuturor lucrurilor pe care doreau să le păstreze, că dragostea lor nu existase niciodată. Printr-o înţelegere tacită, evitau ul fizic şi vizual, Ollie şi Matthew devenind paravanele prin care se priveau unul pe celălalt. Uneori, când sosea Percy, Mary era încă la plantaţie, absenţa ei fiind previzibilă, însă iritantă. „Ar trebui să fie acasă cu soţul ei şi cu copilul la ora asta“, îşi spunea însă aşa, el şi Ollie îl aveau pe băieţel doar pentru ei. Ollie îl aducea pe cel mic pe veranda acoperită din spate să ia aer, iar el şi Percy vorbeau şi beau în timp ce legănau pătuţul. – Ai fost iar la familia DuMont, nu-i aşa? a întrebat Lucy într-o seară. Era în salon, tivind cea mai nouă hăinuţă pe care o făcuse pentru copil. El se prefăcu uimit de faptul că Lucy aflase de vizitele lui, deşi ştia foarte bine că soţiei sale nu-i scăpa aproape nimic. – Ai fi putut veni şi tu. Lucy trăgea capătul unui fir cu dinţii ei mici şi ascuţiţi. Lui Percy i s-a făcut milă

şi i-a întins foarfeca, prea departe ca să ajungă la ea. A luat-o fără să-i mulţumească, a tăiat firul şi i-a spus: – Ca să văd cum ţi se scurg ochii după Matthew? Percy a oftat. – Nu-ţi ajunge că eşti geloasă pe Mary? Trebuie să fii geloasă acum şi pe fiul ei? Mâinile lui Lucy s-au oprit pe abdomenul ei imens. S-a uitat la el cu o privire mai blândă. Percy nu rămăsese niciodată în prezenţa soţiei sale suficient de mult timp încât să simtă nevoia să se aşeze. – Da, sunt geloasă. Sunt geloasă pe absolut tot ce are ea din ce trebuie să fie al meu. El a simţit dintr-odată ca şi când o adiere bruscă i-a coborît pe şira spinării. – Ce vrei să spui cu asta? a întrebat el încruntat, pe un ton mai răstit decât intenţionase. – Ştii foarte bine ce vreau să spun. Ea… are prietenia ta, de care acum se bucură şi fiul ei. Percy a respirat adânc şi i-a luat mâna. – Vreau să fiu prieten cu tine, Lucy, însă tu refuzi să mă laşi. Ea l-a privit lung, vrăjită de atingerea neaşteptată a mâinii lui. – Atunci… o să încerc să fim prieteni… de dragul copilului şi pentru că nu pot avea altceva de la tine. Şi-a ridicat ochii albaştri către chipul lui. Şi nu am vorbit serios când am spus că o să ţin copilul departe de tine… Vreau să-şi cunoască tatăl. – Ştiu că nu ai vorbit serios, a răspuns el, eliberându-i mâna. Ştiu că nu crezi multe dintre lucrurile pe care mi le spui. Cu câteva săptămâni înainte de naşterea copilului, Ollie l-a rugat pe Percy să îl ducă la Dallas cu maşina ca să-şi pună o proteză, prima pe care era dispus să o

încerce. – Aş merge cu trenul, a spus el, însă chestiile astea sunt inconfortabile şi nu mă pot baza pe ele. Nu vreau să o rog pe Mary, acum, că e prinsă cu egrenarea. Ar lăsa totul imediat, însă nu cred că este cazul. În plus – Ollie a făcut semn către pantalonul său prins cu acul –, în condiţiile astea, Percy, cred că prefer să mă însoţeşti tu. Indignarea lui Percy la adresa lui Mary se aduna în el, acră ca laptele stricat. Era însă de acord că, în situaţia lui Ollie, ajutorul său era mai potrivit decât cel al lui Mary, dar tot era iritat de faptul că Ollie simţea că nu se putea pune mai presus de datoria soţiei sale faţă de plantaţie. Mary şi nenorocitul ei de bumbac! – Dar Matthew? a întrebat el. O să fie bine cât suntem noi plecaţi? – Ah, sigur. Sassie îl iubeşte pe băiat de parcă ar fi al ei. Percy i-a spus lui Lucy de rugămintea lui Ollie. Din seara în care se certaseră ultima oară, începă să se înţeleagă ceva mai bine. El ştia că ei îi era frică de naştere, iar lui îi era teamă pentru ea. Pentru că ei nu-i plăcea să citească, Percy scosese din bibliotecă volume despre naşterea copilului şi i le citea seara cu voce tare, în salon. Ea asculta atent şi discuta cu el fără ranchiună despre informaţiile aflate din cărţi. Era cel mult un armistiţiu firav. Percy a întrebat-o cu un sentiment de vinovăţie dacă se supăra că pleca într-un asemenea moment. Însă, ca de obicei, ea l-a surprins. – Cred că trebuie să-l duci tu, Percy. Ştii motivul pentru care Ollie nu vrea să meargă cu trenul, nu-i aşa? A mărturisit că nu ştia. – Ei bine, pentru că… Cât aţi călătorit împreună în trenul dinspre New Jersey? – Vreo şase zile. – Poţi să-ţi imaginezi cum s-a simţit Ollie, ce anume gândea în acele zile şi nopţi în drum spre Howbutker fără un picior? Nu e de mirare că nu vrea să ia trenul. Da, trebuie să-l duci cu maşina. Eu o să fiu bine. Mama şi tatăl tău vor avea grijă

de mine, însă te vom aştepta cu nerăbdare. I-a zâmbit, amintindu-i astfel de vechea Lucy. Comportamentul ei din ultimul timp îi aducea aminte de Lucy de dinainte de căsătoria lor. Schimbarea nu era „prefăcută“ – după cum spunea mama lui –, ci părea să fi fost determinată de o dorinţă sinceră de a se apropia de el. – Mulţumesc, Lucy, a spus el, răspunzându-i la zâmbet. Mă întorc acasă cât de repede pot. Ollie şi Percy au plecat cu noua maşină a lui Abel, un Packard sedan cu şase cilindri, însă până la Spitalul Veteranilor din Dallas îi aştepta un drum lung, pe o vreme toridă. Când au ajuns la intrare, Ollie era roşu din cauza căldurii şi a oboselii. Transpiraţia i se prelingea de pe frunte şi îi umezea gulerul cămăşii. Pe Percy îl durea suferinţa lui Ollie, văzând cum prietenul său se chinuia să coboare din maşină. A apărut un infirmier cu un scaun cu rotile, însă Ollie i-a făcut semn să plece şi şi-a pus cârjele sub braţele puternice. – Să-i facem praf, Percy, băiete, a spus el, apoi l-a urmat pe infirmierul care împingea scaunul cu rotile gol. După completarea unor interminabile fişe de internare, un supraveghetor a sosit cu dosarul medical al lui Ollie sub braţ, ca să-l însoţească în sala de consultaţie. Aceasta se afla la capătul unui coridor lung, iar Ollie părea vizibil îngrozit de distanţă. – Fii tare, bătrâne, l-a încurajat Percy, urmându-l la mică distanţă. Mai ai câţiva metri. Însă, cu puţin timp înainte să ajungă la destinaţie, Ollie a şoptit: – Percy, pot să simt din nou piciorul şi durerea. Cred că o să folosesc scaunul cu rotile. Dar era prea târziu. Piciorul său s-a clătinat, iar el s-a prăbuşit în faţă, cu chipul contorsionat de durere. Cârjele şi dosarul medical s-au împrăştiat pe jos, în timp ce infirmierul şi Percy încercau să-l prindă pe Ollie. Infirmierul a alergat după o targă, iar Percy i-a slăbit lui Ollie cravata şi i-a descheiat nasturii de sus de la cămaşă, cu mâinile tremurând, văzând din nou trupul prietenului său zăcând neajutorat şi înecat în sânge de-a lungul unui drum distrus de grenade.

– Schimbă-ţi expresia aia de pe chip, i-a cerut Ollie cu un zâmbet hotărât. Uneori se mai întâmplă şi asta, şi atunci mă transform într-un pachet de carne tremurândă şi de nervi, însă trece. Tu doar asigură-te că o să am pregătit un scotch când ies de aici. – O să-l ai chiar de va trebui să-l prepar eu, a răspuns Percy. Sosise targa, iar cei doi infirmieri l-au ridicat pe Ollie pe ea. – V-am fi recunoscători dacă aţi lua dosarul şi l-aţi aduce la noi, domnule, a spus unul dintre ei către Percy în timp ce ridica targa. Percy a luat cârjele şi dosarul medical cu mâini tremurânde. A rămas o clipă să tragă aer în piept şi să se liniştească înainte să-i urmeze pe cei doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb pe coridor, însă, când a ajuns în anticamera sălii de consultaţii, targa trecuse deja de uşile pe care scria: „Accesul interzis“. S-a gândit că, până venea cineva să ia dosarul, putea să arunce o privire să vadă cât de gravă era, de fapt, starea lui Ollie. Până astăzi, nu avusese habar că încă simţea durere în piciorul amputat. Nu se văitase niciodată în faţa lui, iar Percy cunoştea foarte bine motivul. Pentru că era un om inteligent şi un prieten fără pereche, Ollie ştia că nimic nu împinge un cui mai adânc şi mai rapid într-o prietenie decât vina. Primul era raportul de armată, scrijelit în grabă de un doctor de pe front, unele dintre acele sute de rapoarte pe care le citise pe foile care atârnau de patul celor pe care venea să-i viziteze în spitalele din corturi. Erau descrise în limbaj medical rana şi amputarea lui Ollie, apoi, ca o concluzie a raportului, urma un rând – adăugat ca un gând întârziat – care i-a îngheţat sângele în vene. L-a citit o dată, a clipit să se asigure că vedea bine, apoi l-a citit din nou: „Ca rezultat al rănilor căpitanului DuMont, uretra este susceptibilă de infecţie, rezultată din retenţia reziduurilor excretate de obicei în urină, iar distrugerea ireparabilă a penisului face ca organul să fie incapabil să funcţioneze pentru acte sexuale şi procreare“. Dosarul a căzut pe podea cu un zgomot puternic, însă Percy nu l-a auzit. A sărit de pe scaun şi s-a îndreptat către o fereastră deschisă, chinuindu-se să respire. Stomacul i se întorsese pe dos, capul îi vâjâia. Şi-a apăsat fruntea de rama rece a ferestrei, ca să nu se mai învârtă camera cu el. „Dumnezeule… Dumnezeule…“

– Sunteţi bine, domnule? Era infirmierul, venit să ia dosarul. Din poziţia lui de la fereastră, Percy a mormăit: – Sunt bine. Aveţi grijă de căpitanul DuMont. A căzut în scaunul de lângă fereastra deschisă şi şi-a cuprins capul în palme. Matthew… băieţelul acela dulce… e al meu… e al meu! În creierul care era gata să-i explodeze se derulau evenimentele aşa cum avuseseră ele loc de fapt, ca o desfăşurare de cadre dintr-un film mut. Mary a descoperit că era însărcinată după fuga lui în Canada. L-a aşteptat, însă el nu s-a întors. Într-un final, s-a dus la singurul bărbat care îi putuse salva, pe ea şi pe copilul ei. „Ollie a fost aici“, îi spusese mama lui. Aşa că Ollie se căsătorise cu ea şi acceptase să-i crească copilul ca şi când ar fi fost al lui… Ollie cel distrus, care nu-i mai putea da alt copil… care nu putea… Stătea cu capul în mâini şi plângea – lacrimi de tristeţe izvorâte din cea mai adâncă disperare. Infirmierul s-a întors după treizeci de minute şi l-a găsit stând pe scaun sub fereastra deschisă, privind în gol ca un mort, cu faţa crispată şi udă de lacrimi. – Ah, mă scuzaţi, domnule, a spus el, vizibil stânjenit, însă am venit să vă spun că domnul căpitan DuMont va fi spitalizat pentru supraveghere şi tratament înainte să-i punem proteză. Asta va dura o săptămână. I s-a dat un sedativ şi a adormit imediat. Îl puteţi vedea în Salonul B în timpul orelor de vizită, între şase şi opt în seara aceasta. Însă Percy a fost scutit de stânjeneala acelei vizite când a telefonat acasă de la spital şi Beatrice i-a cerut să se întoarcă imediat. Devenise tatăl unui băieţel robust, de patru kilograme şi jumătate.

Capitolul 38

Howbutker, 1933

– Mă scuzaţi, domnule Warwick, vă caută o domnişoară Thompson. Percy nu şi-a ridicat privirea din raportul pe care îl citea. Era sfârşit de octombrie; trecă patru ani de la dezastrul financiar de pe Wall Street, care trimisese naţiunea în marea criză financiară. În fiecare zi, în biroul secretarei lui veneau şomeri care căutau ceva de lucru la Warwick Industries, una dintre puţinele corăbii stabile din ţară, navigând încă netulburată în apele economice care se înrăutăţeau. – I-ai spus că e pierdere de timp să mă caute, Sally? Nu ne permitem mai mulţi angajaţi decât avem deja. – Ah, nu a venit să caute de lucru, domnule Warwick. Domnişoara Thompson e profesoară. A venit aici pentru fiul dumneavoastră. Percy privea în gol, gândindu-se la cuvintele „fiul dumneavoastră“. – Wyatt, domnule, a spus Sally. – Ah, da, sigur. Spune-i să intre! S-a ridicat să o întâmpine, aşa cum făcea cu toţi cei care intrau în biroul său. Nu conta cine erau sau de ce veniseră. Percy Warwick era recunoscut pentru respectul cu care trata pe toată lumea, chiar şi pe cei care, aşa cum se întâmpla des în ultima vreme, veneau cu pălăria în mână să implore o slujbă, un împrumut, o amânare a plăţii datoriei. Era clar că domnişoara Thompson nu venise să cerşească nimic, însă, în ciuda

calmului ei, Percy vedea că era neliniştită şi stânjenită când s-a aşezat pe scaunul pe care i l-a oferit. Ce naiba făcuse Wyatt? – Aveţi probleme cu Wyatt, domnişoară Thompson? Nu ştiam că sunteţi profesoara lui. El făcuse remarca nu ca să lase impresia că era unul dintre acei părinţi care îi pedepseau pe toţi cei care îi făceau rău fiului său, ci pentru că rămăsese surprins că nu o întâlnise niciodată. În ultimii ani, fusese preşedintele consiliului şcolii. Una dintre funcţiile sale era să-i întâmpine pe profesorii noi de la Şcoala Independentă din Howbutker la petrecerea anuală de deschidere. – Am fost angajată să termin semestrul în locul domnişoarei Wallace, care s-a căsătorit la începutul anului, a explicat domnişoara Thompson. Ea şi soţul ei s-au mutat în Oklahoma City. După cum vă amintiţi probabil, domnişoara Wallace a fost profesoara lui Wyatt. Percy s-a lăsat pe spate în scaun, unindu-şi mâinile, ascultând vocea ei clară şi plăcută. – Sunt sigur că schimbarea i-a priit lui Wyatt, a spus el, înclinând capul cu eleganţă. – Sper să mai credeţi asta şi după ce auziţi ce am de spus. – Vă ascult. Ea a tras aer în piept, lăsând privirea în jos o clipă, într-un efort vizibil de a-şi găsi curajul. „Dumnezeule mare“, se gândea Percy. „Ce a făcut Wyatt?“ Avea săl facă să regrete, dacă făcuse ceva atât de grav pe cât lăsa de înţeles domnişoara Thompson. Şi totuşi, era limpede că un băiat de unsprezece ani, aflat în pragul pubertăţii, se purtase necorespunzător cu ea doar ca să-i atragă atenţia. Era o femeie tânără şi frumoasă, cu ochi căprui şi cu părul tuns scurt, de culoarea grâului nou. – Fiul dumneavoastră, a început ea, îl răneşte intenţionat şi sistematic pe Matthew DuMont. Mă tem că, dacă cineva nu-l opreşte pe Wyatt, o să-i facă rău acelui băieţel. Scaunul lui Percy a scârţâit în momentul în care s-a ridicat brusc. A uitat imediat

de frumuseţea ei. – Vă rog să explicaţi, domnişoară Thompson. – Domnule Warwick, în fiecare zi, la şcoală, Wyatt îl răneşte pe Matthew DuMont într-un fel sau altul. Face orice, de la a-i pune piedică pe coridor până la a-i arunca mingea în faţă. Nu vă pot spune de câte ori i-a curs sânge din nas copilului pentru că l-a lovit Wyatt. L-am văzut… L-am văzut. Obrajii i s-au înroşit. „De furie şi de stânjeneală“, se gândea Percy. – Continuaţi, a îndemnat-o el tensionat. – L-am văzut de multe ori lovindu-l pe Matthew cu piciorul în vintre. Percy simţea cum îi arde faţa. – De ce Dumnezeu aţi aşteptat până acum ca să-mi spuneţi? De ce nu aţi mers la conducerea şcolii? – Am fost, domnule Warwick. Am fost la director, însă a refuzat să mă asculte. Am încercat să obţin ajutor de la alţi profesori, însă şi ei au refuzat să mă ajute. Tuturor le e frică de dumneavoastră… de puterea dumneavoastră… le e teamă pentru slujba lor. Şi copiii la fel. Părinţii lor lucrează pentru dumneavoastră. – Dumnezeule mare! a exclamat Percy. – Astăzi a fost picătura care a umplut paharul, a continuat Sara Thompson, căpătând încredere după ce a văzut că el o asculta. – Ce s-a întâmplat azi? – Wyatt i-a zdrobit mănuşa de baseball a lui Matthew, apoi a azvârlit-o în canalul din spatele şcolii. Când Matthew s-a dus să o ia, Wyatt a aruncat cu o piatră şi l-a lovit în tâmplă. Copilul a căzut şi aproape a leşinat. Plus că are o tăietură adâncă din care i-a curs mult timp sânge. Şi-a pierdut echilibrul… Sara şi-a muşcat buza, ca şi când descrierea micului Matthew căzând în canal, cu sângele curgându-i din rana de la tâmplă, era mai mult decât putea a, însă pentru Percy fusese suficient cât să înţeleagă cum stătea treaba. S-a ridicat brusc, încheindu-şi furios nasturii de la haină. Ştia despre ce mănuşă era vorba. Era un

cadou pe care i-l făcuse el de Crăciun cu un an în urmă. – Iar Matthew caută aceste bătăi? – Absolut deloc! Pledoaria Sarei era hotărâtă. Îl cunosc bine pe Matthew DuMont doar ca elev la ora mea de dezbateri şi din orele de supraveghere a terenului de joacă, şi e cel mai cuminte copil pe care l-am văzut. Încearcă să se apere, însă, chiar dacă e cu un an mai mare, dimensiunile lui nu se compară cu ale fiului dumneavoastră. Ceilalţi băieţi… vor să-l ajute, însă se tem de Wyatt… de dumneavoastră. – Înţeleg… Dar, cum aţi ajuns aici, domnişoară Thompson? – Ah, am înţeles… Sara a înţeles importanţa întrebării. Am venit pe jos de la şcoală până aici. – Asta înseamnă mai mult de trei kilometri. – Importanţa misiunii pe care o aveam a făcut ca distanţa să fie mai puţin importantă. – Aşa se pare. Percy a deschis uşa biroului său. Sally, spune-i lui Booker să aducă maşina. Vreau să o ducă acasă pe domnişoara Thompson. Sara s-a ridicat, părând nesigură şi tulburată. – Foarte frumos din partea dumneavoastră, domnule Warwick. Vă mulţumesc foarte mult că m-aţi ascultat. – De ce nu v-aţi dus întâi la familia DuMont? a întrebat Percy. – Din cauza lui Matthew. Din câte ştiu despre el, sunt sigură că mai degrabă ar muri decât să-l pârască pe Wyatt la părinţii lui sau să le ceară lor ajutorul. Nu puteam merge la ei… înainte să încerc să vorbesc cu dumneavoastră. Ar fi fost un fel de trădare. Însă urma să merg şi la domnul şi la doamna DuMont. – Îl iraţi pe Matthew, nu-i aşa? – Are o personalitate minunată.

– Şi Wyatt? Sara a ezitat, apoi i-a întâlnit privirea. – Are o latură malefică, domnule Warwick, însă am observat că doar când vine vorba despre Matthew. Dacă nu ar fi fost această… gelozie evidentă a băiatului, cred că ar fi putut fi prieteni. Fiul dumneavoastră e singur, domnule Warwick. Are foarte puţini prieteni. – Mă tem că asta se întâmplă din vina lui. Şoferul său apăru în cadrul uşii. Astăzi Percy avea treabă la birou, nu la reşedinţa Warwick. Veniseră oaspeţi din California să vadă fabricile. – Du-o, te rog, pe domnişoara Thompson acasă, Booker. Apoi întoarce-te şi ia-i pe oaspeţii noştri. Maşina mea este aici. O să merg singur acasă. A întins mâna către Sara. Vă mulţumesc că aţi venit. Booker vă va conduce acasă. Sara i-a acceptat mâna. Putea citi în privirea ei că îi era teamă să nu-l fi supărat. Secretara şi şoferul său au simţit şi ei tensiunea lui Percy. – Domnule Warwick, a zis Sara neliniştită, nu vă supăraţi că vă întreb, dar ce aveţi de gând să faceţi? – Dacă tot ce mi-aţi spus e adevărat, am de gând să mă asigur că Wyatt nu va mai pune niciodată mâna pe Matthew DuMont. Iar dumneavoastră nu trebuie să vă scuzaţi pentru nimic. Eu sunt cel care ar trebui să-şi ceară iertare. Percy a ieşit din birou pe o uşă care dădea către un garaj privat. În sufletul său, simţea că era gata să comită o crimă, însă raţiunea îl oprea din a acţiona pripit. Sa străduit să îşi păstreze calmul în timp ce conducea spre Houston Avenue. Nu ştia nimic despre domnişoara Thompson. Poate exagera vreo şotie de-a lui Wyatt doar pentru a se face remarcată în faţa lui. Nu ar fi fost prima dată când o persoană ar recurge la astfel de şiretlicuri. Erau vremuri disperate, când femeile, la fel ca bărbaţii, încercau orice şiretlic ca să-şi asigure o slujbă şi nişte favoruri. Însă nu credea că domnişoara Thompson era genul ăla de persoană. Dacă se înşela, însemna că îşi pierduse abilitatea de a zări putregaiul în lemnul sănătos. I se păruse că domnişoara Thompson era una dintre acele rare fiinţe umane care se puteau numi incoruptibile. Avusese nevoie de curaj pentru a veni în biroul lui şi

a-i relata acele incidente. Îşi riscase slujba. Faptul că nu se dusese întâi la Ollie şi la Mary îi dovedise sensibilitatea şi faptul că îl înţelegea pe Matthew, care ar fi fost umilit dacă părinţii lor ar fi fost amestecaţi în bătălia lui. Domnişoara Thompson nu avea de unde să ştie celălalt motiv pentru care Matthew nu l-ar fi pârât niciodată pe Wyatt. Wyatt era fiul naşului său, pe care îl adora. Nu ar fi spus niciodată despre Wyatt ceva care l-ar fi putut răni pe Percy. Era acel gen de integritate care făcea ca inima lui Percy să se umfle de dragoste şi de mândrie, sentimente pe care nu le avusese niciodată pentru Wyatt. A bănuit – din felul în care decursese viaţa lui – că nu mai putea să spere că băieţii aveau să devină prieteni. Matthew dorea asta, însă Wyatt îl displăcuse de la bun început. Era o diferenţă de nouă luni între ei. Wyatt iscase certuri încă de mic şi, mai târziu, arătase o indiferenţă rece la picnicuri, când cele două familii se întâlneau la petreceri în aer liber la care erau invitate şi alte familii, ca să mai dezamorsese tensiunea dintre Lucy şi Mary. După cum afirmase domnişoara Thompson, motivul ostilităţii lui Wyatt era evident şi simplu de explicat. Era gelos pe Matthew. Matthew era mai inteligent, mai frumos şi mai plăcut. Percy făcea eforturi mari să nu facă favoritisme când băieţii erau împreună, însă nu reuşea. Lucy se plângea adesea că şi-ar fi dorit ca el să-l trateze pe Wyatt cu aceeaşi căldură cu care îl trata pe „băiatul DuMont“. Însă chiar şi Lucy îl plăcea pe Matthew, văzând în el toate trăsăturile plăcute pe care le aprecia la Ollie, şi uneori îl trăgea de urechi pe Wyatt când se juca prea dur cu băiatul. Într-o inversare ciudată a ameninţărilor ei iniţiale, dorea ca Percy şi Wyatt să se apropie unul de altul şi îi încuraja să petreacă timp împreună. Era îngrijorată că, încă de la început, tatăl şi fiul nu păreau atraşi unul de celălalt. Oricât de mult încerca, inima lui Percy rămânea rece la încercările stângace ale lui Wyatt de a-i câştiga afecţiunea. Băiatul nu avea nici urmă de Warwick în el. Era doar Trenton Gentry, tatăl decedat al lui Lucy, în comportament, aspect şi atitudine… Bătăuş posac, masiv ca un taur, care confunda blândeţea unui bărbat cu slăbiciunea. Nu avea nici un strop din umorul şi din veselia lui Lucy. Strângând puternic volanul, Percy simţea cum se aduna în el furia rece şi controlată care ieşea extrem de rar la suprafaţă. Dumnezeu să-l ajute pe Wyatt dacă îl rănise pe Matthew! Dumnezeu să-l ajute dacă domnişoara Thompson spunea adevărul. A parcat în spatele casei Toliver şi a intrat în curte pe poarta din fier forjat. Sassie îi auzise scârţâitul maşinii şi îl aştepta la uşa din spate.

– Domnule Percy, ce faceţi aici la ora asta? Domnul Ollie e încă la magazin, iar doamna Mary cred că este la Somerset. „Nu acolo e mereu?“ se gândea Percy cu amărăciune. – Nu am venit să-i văd pe ei. Finul meu e acasă? – Sigur că este. E sus în camera lui. Azi a avut un mic necaz la şcoală – sau mai degrabă necazul l-a găsit pe el. Cineva a aruncat cu o piatră în el şi l-a lovit rău. Şi ar fi trebuit să-i vedeţi hainele! – A mai avut astfel de probleme şi înainte, Sassie? A venit vreodată acasă cu ochiul vânăt sau cu sânge curgându-i din nas? Chipul neliniştit al lui Sassie s-a încordat şi mai mult. – Da, domnule Percy, a venit, iar de data asta o să-i spun domnului Ollie. Pur şi simplu, nu cred că acest copil e atât de stângaci. Cade tot timpul, aşa ne spune el. Însă aici nu l-am văzut niciodată căzând. – Cât de adâncă e tăietura? – Dacă era puţin mai adâncă, ar fi trebuit să-l chem pe doctorul Tanner. – Cheamă-l oricum, Sassie. Spune-i să vină cât mai repede. Mă duc sus să văd ce face. – O să fie fericit să vă vadă, domnule Percy. Luaţi tava asta cu ciocolata caldă pe care i-am pregătit-o. Fac una şi pentru dumneavoastră. Băiatul ăsta iubeşte ciocolata mai mult ca tatăl său. Când a bătut Percy, Matthew a răspuns cu o voce care de fiecare dată îi strângea inima bărbatului. A deschis uşa şi l-a găsit proaspăt spălat, stând pe pat, ungând mănuşa de baseball cu o cremă care mirosea urât. Se aşteptase să fie Sassie. A făcut ochii mari când l-a văzut pe Percy intrând cu tava de ciocolată. – Unchiule Percy! a strigat el surprins şi alarmat, ascunzând repede mănuşa la spate. Ce faci aici? – Am aflat ce s-a întâmplat astăzi la şcoală, a spus el, lăsând tava pe masă. S-a

aşezat pe pat lângă el şi l-a prins cu blândeţe de bărbie, ca să-i verifice tăietura. Wyatt a făcut asta? – A fost un accident. – Şi asta? Percy a luat de la spate mănuşa stricată şi a ridicat-o. Matthew a refuzat să-i răspundă sau să-l privească. – Mi-a spus un prieten ce s-a întâmplat. Mi-a zis că Wyatt ţi-a azvârlit mănuşa în canal, apoi a aruncat cu piatra care ţi-a făcut tăietura aceea. E adevărat? – Da, domnule, dar mă simt bine acum, a răspuns Matthew. Percy a examinat mănuşa. Era distrusă. Anul trecut de Crăciun le dăduse băieţilor acelaşi model de mănuşă de baseball şi, cu mari eforturi, făcuse rost pe ambele mănuşi de autograful lui Babe Ruth. Percy văzuse cum un zâmbet nefiresc se întipărise pe chipul lui Wyatt când deschisese cutia cu mănuşa, în dimineaţa de Crăciun. „Mulţumesc, tată. E minunată“, spusese el, îmbujorat de fericirea produsă de surpriza neaşteptată. Însă Percy nu anticipase că mândria şi bucuria lui Wyatt pentru acea mănuşă aveau să dispară de îndată ce afla că şi Matthew primise acelaşi cadou. Ar fi trebuit să-şi dea seama de gelozia fiului său mai mic, însă asta nu scuza răutatea excesivă a lui Wyatt. – Ştiu de unde să iei alta la fel ca asta, a spus Percy. Este puţin mai mare, însă o să-ţi crească mâna şi ţi se va potrivi. – Ah, nu, a protestat Matthew. Nu o pot lua pe a lui Wyatt. Nu vreau mănuşa lui Wyatt. E a lui. Tu i-ai dat-o. A tăcut, încruntându-se uşor. – Ce e, fiule? a întrebat Percy, sorbind din ochi detaliile trăsăturilor sale frumos conturate, atât de asemănătoare cu ale mamei lui. Era una dintre acele rare ocazii în care îşi putea studia nestingherit fiul cel mare. Nu îl striga niciodată „fiule“ în prezenţa lui Ollie şi observase că nici Ollie nu făcea asta în faţa lui. Îl striga mereu „băiete“ sau „puiule“. – Nu… nu ştiu de ce mă urăşte Wyatt, a răspuns el. Am încercat să fiu prietenul

lui. Vreau să fiu prietenul lui, însă cred… că el consideră că tu mă placi mai mult pe mine decât pe el şi… asta îl răneşte, unchiule Percy. Un val de dragoste aproape de neîndurat pentru acel copil pe care nu-l putea recunoaşte l-a făcut să sară în picioare. Oare din ce izvor genetic veneau acea putere de înţelegere, acea toleranţă şi iertare? Nici de la el şi nici de la Mary. A turnat o ceaşcă de ciocolată şi i-a întins-o lui Matthew. – De asta nu ai spus nimănui nimic despre rănile cu care veneai acasă, despre zgârieturile pe care ţi le făcea Wyatt? Pentru că ştii ce simte el? – Da, a răspuns Matthew, privind fix ceaşca pe care o strângea în mâinile sale subţiri. – Atunci, a spus el, mângâind părul negru al băiatului, tânjind să-l sărute pe creştet, poate că eu şi Wyatt putem ajunge la o înţelegere. Doctorul Tanner vine acum să vadă tăietura. Îmi cer scuze pentru… răutatea fiului meu. Nu se va mai întâmpla. A ridicat mănuşa. O să ţi-o aduc reparată. Pe hol i-a telefonat lui Ollie la magazin şi i-a spus ce se întâmplase şi că urma să rezolve problema. – Cred că trebuie să vii acasă, a zis el. Lui Matthew i-ar prinde bine compania ta. Şi Mary ar trebui să fie aici. – Vin imediat. Însă nu ştiu dacă o să pot da de Mary. Focul controlat atât de atent până atunci al furiei lui Percy a izbucnit. – De ce naiba nu e aici la ora asta? Şcoala s-a terminat de două ore. A urmat o pauză. Chiar dacă rămăsese nespusă, părerea lui Percy despre absenţa lui Mary de acasă nu era un secret între ei. Ollie înţelegea tacit că furia lui izvora din grija pe care le-o purta lui şi lui Matthew. – Pentru că e Mary, a spus el încet. Ieşind prin bucătărie, Percy i-a spus lui Sassie că nu trebuia să-şi facă griji. Nu aveau să mai existe răni şi tăieturi inexplicabile pe trupul lui Matthew. Apoi s-a îndreptat spre Warwick Hall, negru de furie.

Capitolul 39

Lucy se afla în camera de zi cu menajera, examinând masa perfect aranjată, când Percy a intrat valvârtej pe uşa din faţă şi s-a îndreptat pe coridor către scări. Nu folosea niciodată intrarea din faţă. Lucy i-a văzut maşina parcată sub portic. A întrerupt inspecţia şi s-a repezit pe uşa salonului. – Unde te duci? De ce-ai venit atât de devreme? – Să îl văd pe Wyatt, a răspuns Percy, fără să se oprească sau să se întoarcă spre ea. E în camera lui? – Îşi face temele. Ce vrei de la el? Percy nu a răspuns, ci a urcat scările cu o asemenea grabă şi furie încât Lucy s-a văzut nevoită să alerge după el. – Oaspeţii noştri vor ajunge într-o oră, Percy. Vrei să te schimbi? În cei doi ani scurşi de la moartea mamei lui Percy, care o urmase pe cea a tatălui său în mai puţin de trei ani, Lucy devenise o stăpână model, bucurându-se de viaţa pe care o ducea în calitate de soţie a unuia dintre cei mai importanţi bărbaţi din Texas. Pentru că fusese întotdeauna certată de soacra ei, a preluat Warwick Hall cu o mare dorinţă de răzbunare, comandând mobilă nouă, tapetând din nou pereţii şi instalând cea mai nouă aparatură de bucătărie. Servitoarele şi menajera ei purtau şorţuri albe cu volănaşe peste uniforme gri, care înlocuiau uniformele negre cu şorţ alb de pe vremea lui Beatrice. Datoriile ei publice ca soţie a lui Percy şi viaţa ei personală ca mamă a lui Wyatt păreau să-i dea mari satisfacţii. Uneori, Percy bănuia că, în ciuda a tot ce se întâmplase, Lucy era recunoscătoare pentru viaţa pe care el i-o oferise. Cel puţin era scutită de grija zilei de mâine, pentru că el prevăzuse prăbuşirea bursei şi îşi luase măsuri de precauţie. Nu mai împărţeau acelaşi dormitor încă de pe vremea când ea era însărcinată; şi, spre regretul ei, exprimat de multe ori, nu îşi împărţeau nici fiul.

Acela era motivul pentru care Lucy l-a urmat pe soţul ei cel înalt şi bine făcut pe scări până la uşa fiului ei. – Percy, ce naiba se întâmplă? – Nimic care să te preocupe pe tine, draga mea. Asta e o treabă între bărbaţi. – De când îl consideri pe fiul tău în aceeaşi categorie cu tine? a întrebat ea răstit, cu ochii albaştri arzând de nelinişte. Percy a trântit uşa de la camera fiului său fără să răspundă şi a încuiat-o în urma lui. După cum spusese şi mama lui, Wyatt stătea în pat şi studia. Pentru el, şcoala era un chin, dar se părea că persevera. A ridicat privirea când a auzit că cineva a intrat vijelios şi a făcut ochii mari. – Ridică-te, i-a spus el răstit. O să mergem într-o mică plimbare. – Bine, a răspuns Wyatt, sărind din pat. Pentru un copil cu o constituţie de taur, avea graţia unei feline. Percy l-a privit pe Wyatt băgându-şi manualele în ghiozdan, apoi întinzând cuvertura pe pat. Era ordonat micul nemernic! – Acum sunt gata, a spus el. Lucy bătea în uşă cu putere. – Percy, ce îi faci lui Wyatt? Deschide uşa! – Taci din gură, ma, a strigat Wyatt. Sunt bine. Eu şi tata o să mergem într-o mică plimbare. Însă, când Percy a deschis uşa, iar Lucy i-a văzut chipul, şi-a dat seama de ce venise şi ce dorea să facă. – Percy, pentru numele lui Dumnezeu, s-a rugat ea. N-are decât unsprezece ani. Percy a împins-o şi a trecut pe lângă ea. – Atunci ar fi trebuit să ştie cum să se poarte.

– Percy!… Percy! Lucy a alergat după el, încercând inutil să-l prindă de mână în timp ce el cobora scările, cu Wyatt în faţa lui. Nu te voi ierta niciodată dacă-l răneşti. Niciodată! Percy, înţelegi? Indiferent de ce vei face, nu te voi ierta niciodată! – Oricum nu ţi-au plăcut niciodată trandafirii albi, a răspuns el şi l-a urmat pe Wyatt afară. Au mers la cabana din pădure fără să scoată o vorbă. Când au ajuns, soarele apunea, aprinzând chiparoşii de pe malul lacului. Percy mergea în faţă. A deschis uşa cu o cheie care ruginea în praful unui ghiveci în care Mary plantase cândva muşcate. Şi-a scos haina şi a vorbit pentru prima dată. – Azi a venit domnişoara Thompson să mă vadă. Mi-a spus că i-ai zdrobit mănuşa lui Matthew şi i-ai azvârlit-o în canal. Când a scos-o de acolo, ai aruncat cu o piatră în el şi i-ai spart capul. El şi-a pierdut echilibrul şi a căzut în mizeria aia. De ce-ai făcut asta, Wyatt? Wyatt stătea în picioare în mijlocul unei cabane ciudate, despre care nici nu ştia că exista, cu trupul masiv tensionat, în aşteptare. Expresia lui era impasibilă, apatică. Văzând că nu se oboseşte să vorbească, tatăl lui a tunat: – Răspunde! – Pentru că-l urăsc. – De ce-l urăşti? – Asta e treaba mea. Sprâncenele lui Percy s-au încruntat la auzul tonului lui sfidător. Avea unsprezece ani şi era deja dur ca un bătăuş de stradă. Avea ochii lui Trenton Gentry. Erau albaştri ca ai mamei sale, însă mai mici şi mai apropiaţi, ca ai acelui om pe care Percy îl dispreţuise. Iar acei ochi nu s-au mişcat când Percy şia suflecat o mânecă. Dacă trebuia să-i recunoască un merit, se gândea el în silă, acela era că nu era laş. Era un bătăuş, însă nu un laş. – Îţi spun eu de ce îl urăşti, a continuat Percy. Îl urăşti pentru că e blând,

înţelegător şi bun. Nu e chiar băiatul care crezi tu că ar trebui să fie, însă o să-ţi spun ceva, Wyatt. El e exact bărbatul care crezi tu că eşti. – Ştiu asta. Percy nu se aştepta la acel răspuns. – Atunci de ce-l urăşti? A ridicat din umeri, apoi a urmat o clipire rapidă a ochilor sfidători. – Şi înţeleg că acest comportament durează de mult timp, a spus Percy, suflecându-şi şi cealaltă mânecă. A venit acasă cu răni, tăieturi şi umflături făcute de tine. E adevărat? – Da, domnule. – Şi nu te-a deranjat niciodată că tu eşti mai puternic decât el? – Nu, domnule. Percy şi-a privit lung fiul, incapabil să evalueze acea combinaţie derutantă de indiferenţă şi de sinceritate. La doar unsprezece ani, avea deja aproape un metru optzeci şi lăţimea umerilor tatălui său. – Eşti gelos pe Matthew, nu-i aşa? – Şi ce dacă sunt? Ce te interesează? – Ai grijă ce spui, tinere, şi niciodată să nu-i mai vorbeşti mamei tale cum ai făcut-o acum acasă. Nu-i vei mai spune niciodată să tacă, ai înţeles? – De ce? Tu îi faci mult mai rău. Furia i-a explodat în cap, orbindu-l. Tot ce mai putea vedea în faţa ochilor era mănuşa de baseball şi rana de la tâmpla lui Matthew. Vedea dragostea din ochii cei verzi şi ura din cei albaştri. Şi-a dus mâna dreaptă la spate, a strâns pumnul, iar cu stânga a luat jacheta din faţa acestui fiu al său pe care nu-l cunoştea, nu-l iubea, nu dorea să-l recunoască. – O să te fac să simţi cum e să fii bătut de cineva mai puternic decât tine, a spus

el cu dinţii încleştaţi, apoi şi-a adus pumnul înainte. Lovitura l-a trântit pe Wyatt la podea în faţa canapelei, iar un fir de sânge a început să-i curgă din nas şi din buza crăpată. Percy a ieşit din cabană şi a umplut o găleată cu apă, a adus-o înăuntru şi a înmuiat în ea un prosop. – Uite, a spus el, aruncând prosopul ud către fiul său, fără nici o urmă de milă sau de remuşcare. Şterge-ţi faţa. Şi, Wyatt… S-a aplecat şi l-a ridicat pe canapea. Dacă mai aud chiar şi că te-ai uitat strâmb la fr… Ochii albaştri s-au fixat în ai săi. Pentru a doua oară în acea zi, Percy fusese cât pe ce să spună fratele tău. – … vecinul şi colegul tău, a continuat el, o să mă asigur că nu te vei mai atinge niciodată de nimeni. Înţelegi ce spun? A privit chipul însângerat al fiului său. Ai înţeles? Wyatt a dat din cap, apoi a răspuns printre dinţii murdari de sânge: – Da, domnule. Când s-au întors acasă, oaspeţii din California se îmbătau fericiţi şi veseli în salon. Cina era gata de o oră. – Unde ai fost? a mârâit Lucy, ieşind pe aleea din spate să-şi întâmpine soţul. Percy îl trimisese deja pe Wyatt în camera lui. – I-am făcut cunoştinţă fiului meu cu mine, a răspuns Percy. Acela avea să fie ultimul eveniment social din casa familiei Warwick. Când Lucy, temându-se de ce era mai rău, a încercat să urce în grabă scările din spate, Percy a prins-o de braţ şi a târât-o înapoi în salon cu o asemenea putere, încât i-a lăsat semne care i-au făcut pe oaspeţi să se gândească la bătăi conjugale, divorţ sau chiar mai rău. La cina interminabilă şi după aceea, a rămas tăcută şi cu ochii inundaţi de nelinişte, în timp ce soţul ei, vesel şi însufleţit, întreţinea conversaţia şi turna vinul. Când, în sfârşit, oaspeţii au plecat, ea a fugit pe scări să-l vadă pe Wyatt. Percy îi auzea plânsul disperat şi o aştepta să se năpustească furioasă în camera

lui. A intrat în timp ce el se descheia calm la manşete. – Cum ai putut să faci aşa ceva? a ţipat ea. Aproape l-ai omorât în bătaie pe fiul nostru. – Exagerezi, Lucy. Ce am făcut eu nici nu se compară cu ce îi face el lui Matthew DuMont de ani întregi. Pur şi simplu, i-am dat o doză din propriul medicament. I-a spus ce se întâmplase în acea zi la şcoală şi poveştile despre bătăile sistematice pe care i le aplica Wyatt lui Matthew. – Nu e bine ce a făcut el, ştiu asta, Percy, striga Lucy, însă ce ai făcut tu a fost mai rău. O să te urască din inimă pentru asta. – Deja mă urăşte. – Doar pentru atenţia pe care i-o acorzi lui Matthew. De asta se poartă aşa cu Matthew. E gelos pe dragostea ta pentru el. – Matthew merită dragostea mea. Wyatt nu. – Matthew! Matthew! Matthew! Lucy şi-a lovit mâinile una de alta la fiecare pronunţare a numelui. Asta e tot ce aud de la tine! Dumnezeule mare, ai zice că Matthew e fiul tău! Cuvintele au rămas suspendate în cameră, la fel ca fumul de după o explozie. Lucy stătea de parcă ar fi fost împuşcată, cu chipul rigid ivindu-se pe deasupra pliurilor de satin ale rochiei ei de seară. L-a privit lung pe Percy, înţelegând în sfârşit. Percy nu şi-a întors suficient de rapid privirea, pentru a evita confirmarea adevărului acuzaţiei ei insinuante. – Nu…, a murmurat ea, cu chipul trădându-i groaza. Matthew e fiul tău! E adevărat, nu-i aşa? E al tău… şi al lui Mary… Vocea ei se transformase într-o şoaptă. Sfântă Fecioară… El s-a întors, ştiind că, oricât ar fi încercat să nege, expresia lui îl trădase. Lucy a venit în faţa lui, cu o privire atât de intensă, încât aproape că-i simţea ochii arzându-i pielea. Refuza să se uite la ea. Şi-a înălţat privirea deasupra

capului ei, către pământul alb şi luminat de lună pe care îl vedea prin ferestrele dormitorului său, părăsind cu mintea încăperea. Era un truc pe care îl învăţase în tranşee, când dezastrul din jur putea să te înnebunească. O palmă grea peste faţă l-a întors din evadarea lui. – Ce tupeu ai! a ţipat Lucy. Cum îndrăzneşti să taci într-un astfel de moment?! Spune-mi imediat adevărul, nemernicule! Cu obrazul usturându-l, Percy a răspuns obosit, dar totodată fericit că, în sfârşit, se termina şarada. – Da, e adevărat. Matthew e fiul meu şi al lui Mary. Fără să poată scoate o vorbă, Lucy l-a privit lung timp de câteva bătăi agitate ale pieptului său enorm. – Ar fi trebuit să-mi dau seama din felul în care îl priveşti pe Matthew – şi niciodată pe Wyatt – că este al tău, însă am crezut-o pe Mary când mi-a spus că voi doi nu sunteţi atraşi unul de altul şi că am cale liberă. Am crezut-o pentru că am ştiut că n-avea să-şi desfacă niciodată picioarele pentru un bărbat care nu dă doi bani pe Somerset… Gura i s-a deschis larg, împietrită de alt adevăr îngrozitor pe care îl conştientiza în cel moment. S-a îndepărtat de el, ca şi când şi-ar fi făcut loc să lovească. Deci ai putut să o faci cu ea! Sau cel puţin suficient de mult cât s-o laşi însărcinată. – Lucy, nu are rost să vorbim despre asta. – Nu are rost să vorbim despre asta? Lucy l-a încercuit încet pe Percy, cu degetele umflate răşchirate şi cu unghiile ca nişte gheare încercând să-i ajungă la ochi. Spune-mi, nenorocitule. Spune-mi! Cu ea ţi s-a sculat, nu-i aşa? Percy privea chipul schimonosit al soţiei lui şi şi-a dat seama că nu mai putea trăi cu minciuna dintre ei sau cu ea. Minciuna nu făcuse altceva decât să dea frâu liber răutăţii din ea, aşa cum repulsia pentru fiul lor o declanşase pe a lui. – Spune-mi, nenorocitule, a ţipat Lucy. Sau nu te pot face să recunoşti că nici măcar frumoasa Mary Toliver nu a fost suficient de bună încât să-ţi întărâte bărbăţia? Ce şoc a fost, probabil, pentru căţeaua aia mincinoasă! A început să râdă, sprijinindu-se cu mâna pe genunchii de satin, cu tivul rochiei revărsat pe

podea. Din ochii ei curgeau lacrimi izvorâte din isterie. Poţi să-ţi imaginezi cum s-o fi simţit când a aflat că a rămas însărcinată dintr-o lălăială ce i-a provocat doar suferinţă? Asta a dat-o peste cap, nu-i aşa, şi nici măcar n-a avut parte de o partidă pe cinste. Ce ironie a fost pentru Mary! Percy nu mai putea îndura. Toate sentimentele pe care le avusese vreodată pentru Lucy – oricare ar fi fost ele – îl părăsiseră fără cale de întoarcere, ca şi când în sufletul lui ar fi apărut o gaură. S-a aplecat şi, apucându-i corsetul rochiei de satin, a ridicat-o până aproape de privirea lui îngheţată. Nu putea s-o lase pe mica vrăjitoare s-o compătimească pe Mary… Nu pe Mary a lui. Şi-a pironit privirea în ochii albaştri miraţi. – Permite-mi să-ţi răspund la întrebare, draga mea. Nu doar că mi s-a sculat, ba chiar am ridicat-o şi pe ea cu ea. Uneori chiar am dus-o cu ea în pat, unde am terminat ce începăm în altă parte. Lucy se zbătea să se elibereze din strânsoarea lui, trăgându-şi mâna ca să-l lovească, însă Percy i-a prins încheietura şi i-a strâns-o cu atâta forţă, încât a făcut-o să ţipe de durere. – Eşti înfiorătoare când faci dragoste, Lucy. Eşti ca o maidaneză în călduri. Deasta nu pot ţine pasul cu tine. Nu ai nici un pic de mister, de tandreţe sau de sensibilitate. Transpiraţia ta are iz de sex, iar mirosul trupului tău se ridică precum căldura din pietre. Mai degrabă mi-aş băga-o în râtul unui porc decât în tine. Acum înţelegi de ce nu vin în patul tău? Percy a împins-o fără milă de lângă el. Lucy a fost cât pe ce să cadă, însă şi-a păstrat echilibrul, privindu-l pe Percy uluită, cu neîncredere. – Minţi! Minţi! – Singura mea minciună a fost că te-am amăgit spunând că vina îmi aparţinea. – Nu te cred. – Ce nu crezi, Lucy? Că am putut să o fac cu Mary sau că eşti îngrozitoare în pat? S-a îndepărtat de el, ascunzându-şi faţa în mâini. Percy aştepta. Acum era

momentul cel mai potrivit să dea totul pe faţă, să se opună o dată pentru totdeauna rezistenţă lacrimilor, suferinţei şi acuzaţiilor. – Lucy, vreau să divorţăm, a spus el. Tu şi Wyatt vă puteţi duce unde vreţi voi. O să am grijă să nu vă lipsească nimic. Nu mai putem continua aşa. Sunt un soţ rău şi un tată şi mai rău. Trebuie să trecem cumva peste asta şi să ne vedem de viaţă. Lucy şi-a lăsat mâinile în jos şi s-a întors către el. Corsetul ei era sfâşiat, iar încheietura purta urmele strânsorii lui Percy. Rimelul i se întinsese pe faţă. – Aşa, pur şi simplu. Ai scăpa de Wyatt aşa, pur şi simplu. – O să-i fie mai bine fără mine. Tuturor ne va fi mai bine aşa. – Ce vrei să faci după ce scapi de noi? Să încerci să îi iei înapoi pe Mary şi pe fiul vostru? – Mă cunoşti mai bine decât atât. – Ţinând cont de ce i-ai făcut lui Wyatt, nu te cunosc deloc. – Ce fac după ce plecaţi voi e treaba mea şi nu ar trebui să vă afecteze pe voi. Lucy începuse să tremure, cu chipul alb ca varul. Şi-a unit mâinile şi a întrebat cu o voce pe care se chinuia să şi-o păstreze calmă: – De ce m-ai lăsat să cred în toţi anii ăştia că tu eşti de vină? De ce nu mi-ai spus că… că eu sunt de vină, dacă aşa e? – Pentru că îţi eram dator, Lucy. Tu te-ai căsătorit cu mine pentru că… mă iubeai, iar eu m-am căsătorit cu tine dintr-un motiv greşit. – Motiv greşit, a repetat Lucy încet. Bărbia îi tremura. Oricum, am ştiut întotdeauna că nu mă iubeşti. Dar de ce te-ai căsătorit cu mine? – Pentru că eram singur, iar tu mă făceai să mă simt mai puţin singur… atunci. Lucy a încercat să râdă ca să mascheze tristeţea care îi deforma trăsăturile chipului ei rotund. – Ce cuplu de oameni trişti suntem! Imaginaţi-vă, oameni buni… marele Percy

Warwick, cu frumuseţea, popularitatea şi banii lui… singur! E de necrezut. De ce nu te-ai căsătorit cu Mary? Nu-mi spune că a fost atât de proastă încât să aleagă plantaţia în locul tău. Percy i-a spus adevărul: – Somerset a fost întotdeauna pe primul loc în sufletul lui Mary. Lucy şi-a strâmbat colţul gurii. – Iar tu nu puteai accepta locul doi, bineînţeles. Încă o… doreşti? – Încă o iubesc. Lucy l-a fixat cu o privire care îl implora să o mintă. – Încă o mai faceţi? – Bineînţeles că nu! Vocea îi era tăioasă. N-am mai fost cu Mary de dinainte să plec în Canada. Şi-a oprit respiraţia, regretându-şi cuvintele în secunda în care îi ieşiseră pe gură. Când a văzut strălucirea din ochii lui Lucy, a simţit că o mână rece îi strânge inima. – Canada… a repetat ea. Acolo erai plecat când s-au căsătorit Ollie şi Mary, motivul pentru care nu ai venit la nuntă… Ollie ştie că Matthew nu e al lui? Tonul ei l-a făcut să se gândească la un şarpe care aluneca spre pradă. – Ştie. Lucy s-a îndreptat către o fereastră şi a întrebat, cu spatele la el: – Matthew nu ştie că eşti tatăl lui, nu-i aşa? Percy simţea cum o frică rece îi coboară pe şira spinării. De ce naiba pomenise despre Canada? Adevărul, odată ajuns în mâinile lui Lucy, i-ar fi putut distruge pe toţi… pe toţi cei pe care-i iubea. – Nu, nu ştie.

Ea s-a întors încet către el. Expresia ei devenise calmă, se juca cu degetele cu materialul sfâşiat al rochiei. – Bineînţeles că nu ştie. Îmi aduc aminte că odată am întrebat-o pe mama ta de ce nu ai fost la nunta lui Ollie şi a lui Mary, iar Beatrice mi-a explicat că te-ai întors a doua zi după ceremonie. Din câte îmi dau seama, Mary a aflat că e însărcinată în perioada în care tu erai în Canada. Aşa că a mers la Ollie, care întotdeauna a fost sclavul ei devotat, iar el a acceptat să o ia aşa cum era. Mai bine alegi un bun stricat decât nimic, mai ales când e vorba despre un om fără un picior. Şi, desigur, Ollie ştia ale cui mâini au folosit-o… – Taci din gură, Lucy! – Nu înainte de a pune la punct câteva lucruri, Percy, iubirea mea. S-a apropiat de el şi şi-a ridicat privirea spre chipul lui. Percy s-a mişcat scârbit, simţind că scoate flăcări pe nări, iar Lucy a făcut un pas înapoi, cu faţa arzând. – Dumnezeule, te urăsc, snob nenorocit! Uite cum stă treaba, Percy Warwick. No să-ţi dau niciodată divorţul. Şi nu încerca să-l obţii, pentru că, dacă faci asta, îţi promit că mă duc la Matthew şi îi zic adevărul despre tatăl lui. O să le spun tuturor celor din Howbutker. O să spun lumii întregi. Şi toţi, la fel ca mine, o să pună lucrurile cap la cap. Îşi vor aminti că Mary era în Europa cu Ollie când s-a născut Matthew. Îşi vor aminti de nunta grăbită, de plecarea rapidă peste ocean şi de cât de ciudat a fost ca Mary să fugă şi să lase plantaţia atâta timp. Îşi vor aminti că tu erai atunci în Canada şi că n-ai putut să o iei de nevastă. Toţi vor crede că aşa au stat lucrurile. Şi-a scos nepăsătoare perechea de cercei cu diamante şi rubine, ca şi când n-ar fi avut nici o grijă pe lume. Mary şi Ollie ştiu că tu ştii că eşti tatăl lui Matthew? Percy continua să tacă. – Ah, eram sigură. Atitudinea lor arată faptul că ei cred că au ţinut secret faţă de tine. Nu ştiu exact cum ai aflat, însă ştiu ce-o să le facă adevărul… Ce-o să vă facă vouă tuturor… dacă scandalul paternităţii lui Matthew iese la iveală. Percy se simţea paralizat până în vârful picioarelor. Ştia că ea credea fiecare cuvânt din acea ameninţare. Ea nu avea nimic de pierdut, în vreme ce el pierdea absolut totul.

– De ce vrei să rămâi cu mine, Lucy? Eşti foarte nefericită. – Nu, nu sunt. Îmi place să fiu soţia unui om bogat şi puternic. O să-mi placă şi mai mult de-acum încolo. Iar dacă sunt… îngrozitoare în pat înseamnă că nu prea am şanse să mă mărit cu un alt bărbat, nu-i aşa? Şi mai am un motiv pentru care vreau să rămân căsătorită cu tine. Nu vreau să-ţi dau niciodată libertatea dea o lua pe Mary Toliver DuMont de nevastă. – Oricum nu aş avea libertatea să mă căsătoresc cu ea, nici dacă mi-ai da divorţul mâine. – Vreau să mă asigur. Nu, Percy, eşti căsătorit cu mine pentru totdeauna – sau până la moartea lui Mary DuMont. Expresia satisfăcută i-a dispărut brusc de pe chip când Percy s-a apropiat de ea, cu ochii de culoarea apelor arctice. S-a retras lângă şemineu, cât de aproape îi permiteau flăcările şi hainele ei inflamabile. – Atunci înţelege un lucru, Lucy. Dacă Matthew descoperă vreodată că eu sunt tatăl lui, zbori din casa asta fără nici un sfanţ. O să ajungi să regreţi că nu ai plecat înainte, când puteai obţine ceva. Mai devreme ai spus că nu mă cunoşti deloc. În locul tău, n-aş uita asta. Lucy s-a apropiat din nou de el. – Pot să te iert că nu mă iubeşti pe mine, Percy, a spus ea, îndreptându-se spre uşă, însă nu te voi ierta niciodată că nu îl iubeşti pe Wyatt. Şi el e fiul tău. – Sunt cât se poate de conştient de asta, şi poate te simţi mai bine dacă îţi spun că nici eu nu mă voi ierta vreodată pentru că nu-l iubesc.

Capitolul 40

Howbutker, iulie 1935

– A venit o scrisoare pentru dumneavoastră, domnule Warwick. A fost adusă personal de băiatul lui Winston. Când a luat scrisoarea de la secretara lui, Percy a recunoscut scrisul cu care era mâzgălit numele lui pe plic. A tuşit ca să-şi revină, după ce i se oprise respiraţia preţ de o clipă. – Ţi-a spus cine l-a trimis cu ea? – Nu, domnule. Am întrebat, însă nu a vrut să-mi spună. – Mulţumesc, Sally. Percy a aşteptat ca femeia să închidă uşa, apoi a desfăcut plicul sigilat. A scos din el o foaie pe care era scris mesajul: „Ne vedem la cabană astăzi la 15.00. ML“. „ML.“ Mary Lamb. Percy s-a lăsat gânditor pe spate. Despre ce naiba era vorba? Sigur era important şi secret dacă Mary i-a cerut o întâlnire la cabană, locul atât de sacru al amintirilor lor. Nu mai fuseseră împreună acolo din după-amiaza fatidică a ultimei lor certe, cu cincisprezece ani în urmă. Ea nu dăduse de înţeles că ar fi ceva în neregulă cu o seară în urmă, la mica petrecere de bun venit pe care ea şi Ollie o dădă pentru William, fiul lui Miles, care fusese trimis să locuiască cu ei după moartea tatălui său, la Paris. Şi ea, şi Ollie păreau supăraţi, însă Percy credea că starea lor avea legătură cu

vremurile grele prin care treceau, la fel ca aproape toţi ceilalţi din ţară. Însă nu ştia cu certitudine cât de greu le era. Familiile nu discutau niciodată despre dificultăţile financiare, însă prăbuşirea preţurilor la bumbac şi vânzările slabe cu amănuntul îi afectaseră, cu siguranţă, destul de mult. Era neliniştit în privinţa viitorului familiei DuMont, însă era şi mai îngrijorat pentru cel al lui Matthew. Ce îi afecta pe ei îl afecta şi pe fiul lui. „Oare acest bilet are legătură cu Wyatt?“ Nu există cuvinte pentru a descrie capriciile sorţii şi întorsăturile neaşteptate de situaţie. După episodul cu Wyatt de la cabană, îi fusese teamă că fiul său avea săl urască şi mai mult pe Matthew. Însă se întâmplase exact invers. Spre uimirea lui, a lui Lucy şi a domnişoarei Thompson, la câteva zile după aceea, băieţii au început să se împrietenească, iar la sfârşitul anului şcolar deveniseră de nedespărţit, apropiaţi ca fraţii, după cum spunea toată lumea. La început, Percy crezuse că această prietenie era o încercare a lui Wyatt de a se pune bine cu el. Însă curând devenise evident că Wyatt nu avea nici cel mai mic interes de a se pune cumva cu el, bine sau altfel. Fiul său nu dorea nici un fel de atenţie de la tatăl lui, părând că nu-l interesează absolut deloc ce credea Percy despre el. Băiatul încetase să-i mai recunoască existenţa. – Îţi dai seama ce-ai făcut? izbucnise Lucy. Îţi dai seama? L-ai alungat pe singurul fiu pe care îl puteai recunoaşte. Poate că tu nu îl iubeai, însă exista şansa ca el să te iubească pe tine. Şi tuturor ne merge mai bine când suntem iubiţi, Percy, indiferent de la cine vine dragostea. Priveşte în jur! Poate că nu ai observat, însă fântânile din care ai băut cândva atât de nepăsător au secat sau au dispărut. Da, avea dreptate, aşa cum descoperise cu surprindere că avea de multe ori. Cu părinţii lui morţi, Mary pierdută şi soţia şi fiul său înstrăinaţi de el, îi rămăseseră doar Ollie şi Matthew, a cărui dragoste, chiar dacă plină de căldură şi autentică, rămânea cea a unui fin pentru naşul său. Era mult mai puţin decât ce sperase el să aibă la patruzeci de ani, după cincisprezece ani de căsnicie. Oare Mary aflase cumva de relaţia lui cu Sara Thompson? După ce îl trimisese pe Wyatt la şcoală cu buza spartă şi nasul umflat, se oprise săptămânal să discute cu ea despre comportamentul fiului său. Însă un lucru dusese în timp la altul, iar acum se întâlneau regulat în locuri secrete. El făcuse

tot posibilul să păstreze ascunsă relaţia lor, nu neapărat pentru el, cât pentru Sara. Toată lumea ştia cum mergea căsnicia familiei Warwick şi nimeni nu l-ar fi învinovăţit că avea o amantă, atâta timp cât nu se afişa cu ea în văzul lumii şi în ochii soţiei şi ai fiului său. Însă trăia în permanenţă cu teama că vreun lucru mărunt ar putea să-i dea de gol şi să le dezvăluie relaţia. Fuseseră în câteva ocazii la un pas de-a fi descoperiţi, iar acum, cu inima strânsă, Percy se întreba dacă această întâlnire avea menirea să-l avertizeze că urma să izbucnească un scandal. A ajuns devreme la cabană, însă ea era deja acolo. Un automobil sport strălucitor era parcat sub copacul de care erau legaţi cândva Shawnee şi trăsura. Percy a rămas câteva minute în Cadillacul său, ca să-şi alunge vechea durere din capul pieptului. Nu-l părăsise niciodată, însă era îngropată atât de adânc, încât uitase de ea. Era ca o durere cronică a cărei intensitate depinde de vreme. Ea stătea în mijlocul camerei, cu capul înclinat într-o parte, făcându-l să se întrebe dacă era pierdută în amintiri. S-a întors când a intrat el, o nălucă într-o rochie înflorată care îi scotea în evidenţă nuanţele senzuale ale părului negru cu reflexe albăstrui. Avea treizeci şi cinci de ani – o femeie în toată firea. – S-au schimbat unele lucruri pe aici, a spus ea. Nu recunosc canapeaua. – E o canapea luată din biroul meu, a răspuns Percy. Matthew a adus-o la sugestia lui Wyatt. Ea a chicotit. – Încă o generaţie de băieţi se va bucura de farmecul cabanei. Trebuie să-i amintesc lui Matthew să păstreze locul curat. – Şi cum vei face asta fără să te dai de gol că ai fost aici? Ea a răspuns printr-un gest stânjenit al mâinii cu o manichiură perfectă. Fiecare centimetru din ea arăta atenţia şi gustul excelent al unui soţ căruia îi făcea mare plăcere să îi ofere cele mai frumoase haine. – Bine zis, a spus ea. Ştiu că e ciudat pentru amândoi, Percy, însă cabana e singurul loc în care ştiam că putem fi doar noi doi. Dacă am fi văzuţi împreună, Ollie şi-ar da sigur seama de ce ne-am întâlnit… de motivul pentru care te-am chemat aici.

Deci nu era vorba despre Wyatt sau despre Sara. Percy a răsuflat uşurat, însă neliniştea din sufletul său rămăsese. – S-a întâmplat ceva cu Ollie? – Putem să ne aşezăm? E devreme, însă am adus ceva de băut. Scotch pentru tine. Ceai pentru mine. A afişat zâmbetul ei obişnuit, o mică crăpătură a buzelor. Nu o mai vedea decât rar zâmbind cu adevărat. – Aştept, a spus el. – Bine. Mary a lovit uşor perna unuia dintre scaune. S-a ridicat praful, însă s-a aşezat oricum, picior peste picior. Stai jos, Percy. Nu pot să vorbesc cu tine când te văd că mă priveşti de sus. Maxilarul lui Percy i se încleştase odată ce amintirile îi reveniseră în minte. S-a aşezat pe canapea în acel „mod hotărât“, cum îl numea Lucy, cu mâinile împreunate, coatele pe genunchi şi privirea pierdută. El şi Mary nu mai fuseseră singuri de la ultima lor întâlnire la cabană. – Ce s-a întâmplat cu Ollie? Tonul lui i-a făcut lui Mary pleoapa să tremure, însă a rămas calmă. – E într-o mare încurcătură financiară. E pe punctul să piardă magazinele. Un bărbat pe nume Levi Holstein are ipoteca asupra lor şi refuză să-i prelungească termenul. Vrea să le includă în lanţul lui de magazine de îmbrăcăminte. Cred că îţi imaginezi ce s-ar întâmpla cu Ollie şi cu tatăl lui dacă magazinul ar cădea în mâinile unui astfel de om. Asta l-ar omorî pe Abel. Percy ştia ce reputaţie avea Levi Holstein. Cumpăra ipotecile pentru proprietăţile cu amănuntul de la băncile disperate să scape de împrumut şi le dizolva imediat şi fără milă când proprietarul nu-şi putea plăti datoria. Planul lui era să cumpere ieftin magazine precum cel al familiei DuMont, să le păstreze numele, dar să renunţe la marfa de firmă şi să le aprovizioneze cu produse de calitate inferioară. – Ambele magazine? a întrebat Percy împietrit. Şi pe cel de aici, din Howbutker? Am crezut că ăsta nu este sub ipotecă. – Ollie nu a fost la fel de… înţelept ca tine, Percy, şi a crezut că piaţa e

supraspeculată. A… băgat banii în stocuri şi a făcut împrumuturi ca să construiască al doilea magazin şi să cumpere depozitul, folosind magazinul principal drept garanţie. Chiar dacă vinde magazinul din Houston, banii pe care i-ar primi nu sunt suficienţi pentru a-l menţine pe cel din Howbutker pe linia de plutire. Pe Percy îl luase ameţeala. Era mai rău decât se temea. Ollie, prietenul şi fratele său, să nu mai fie proprietarul minunatului magazin general DuMont din Howbutker? Aproape o sută de ani de excelenţă duşi pe apa sâmbetei? Era de neconceput. Şi Mary avea dreptate să creadă că Abel n-ar fi supravieţuit unei asemenea lovituri. Deja era bolnav şi, cu toate că se bucura de nepotul său, era pierdut de la moartea părinţilor lui Percy. Şi ce avea să se întâmple cu Matthew, pentru care spera, în secret, să-i calce pe urme lui Ollie, nu lui Mary? – Când se va întâmpla? a întrebat el. – La sfârşitul lunii, dacă Ollie nu poate respecta în întregime termenii contractului, a răspuns Mary. În ochii ei s-a aprins o lumină cenuşie. Îţi jur că aş vinde plantaţia, fiecare hectar din el, dacă Ollie m-ar lăsa şi dacă aş putea să obţin măcar o părticică din valoarea ei, asta ca să nu mai vorbesc despre găsirea unui cumpărător. Nimeni nu vrea o plantaţie de bumbac când poate cumpăra teren mai ieftin în altă parte şi să obţină o recoltă mai productivă. S-a ridicat brusc, ducându-şi mâna la gât. Iartă-mă, a spus ea, mergând spre chiuvetă. Mi sa uscat gura. Trebuie să beau ceva înainte să continui. Percy era cât pe ce să se ridice şi să meargă spre ea, însă puterea voinţei l-a făcut să rămână la locul lui. Încordarea pe care o vedea în acei umeri îi frângea inima, însă nu se cădea să o cuprindă în braţe pe femeia frumoasă pe care încă o iubea, încă o dorea, dar care era soţia celui mai bun prieten al său, omul pentru care şiar fi dat viaţa. – M-ai chemat aici pentru că tu consideri că pot fi de ajutor, a spus el, acoperind clinchetul cuburilor de gheaţă. Spune-mi ce vrei să fac. – Să comiţi o fraudă, a răspuns ea. – Poftim? După ce a luat o înghiţitură lungă de ceai cu gheaţă, Mary a întins mâna către geantă. A scos din ea un plic şi un document împăturit şi i le-a întins.

– Sunt de la Miles, a continuat ea. O scrisoare către mine, şi o împuternicire pentru pământ. Le-am primit cu puţin timp înainte de moartea lui. Percy a citit întâi actul pentru pământ. A observat că pe partea din faţă era scris numele lui Mary. – Asta e împuternicirea pentru acea fâşie aflată de-a lungul râului Sabine pe care tatăl tău i-a lăsat-o lui Miles, a spus el. Mary a dat din cap. – Miles a transferat pământul pe numele meu, ca să am grijă de el până când William împlineşte douăzeci şi unu de ani. După cum ştii, minorii nu au voie să deţină pământ în Texas. Instrucţiunile lui sunt în cealaltă scrisoare. Percy a citit scrisoarea, înţelegând de ce îl chemase acolo, cuvântul „fraudă“ răsunându-i încă în urechi. A ridicat privirea îngrozit, după ce a terminat de citit. – Mary, Miles scrie foarte clar că tu trebuie să păstrezi pământul pentru William. Sper că nu îmi propui să îl cumpăr eu. – Ai spus că vrei să cumperi pământ la apă ca să arunci reziduurile din fabrica pe care vrei să o construieşti… – Dumnezeule, Mary! Furia îi pulsa în tâmple. Îţi dau câţi bani vrei, însă nu voi cumpăra ceea ce Miles a vrut să-i revină lui William. – Ba cred că vei cumpăra acel pământ după ce mă asculţi, a spus ea. Tot ce vreau e să mă asculţi. Percy a tras aer în piept. Cum ar fi putut să o refuze? Făcuse asta o dată şi regretase toată viaţa. – Bine, a răspuns el, stăpânindu-şi mânia. S-a lăsat pe spate într-o poziţie mai confortabilă şi şi-a pus braţul pe marginea canapelei, aşa cum făcuse cu mulţi ani şi multe vise pierdute în urmă. Ai toată atenţia mea. Vedea că ea era prea încordată ca să stea jos. Rochia subţire îi flutura pe lângă corp în timp ce se plimba dintr-o parte în alta, prezentându-i argumentele sale, pe care părea că le repetase de o sută de ori. Percy avea nevoie de teren lângă apă,

spunea ea. Dacă nu voia fâşia lui Miles, trebuia să achiziţioneze un astfel de teren în afara statului, privându-i astfel pe locuitorii din Howbutker de posibilitatea unor noi slujbe, ceea ce sigur nu dorea să facă. Banii din tranzacţie ar plăti împrumuturile lui Ollie şi ar salva cel puţin magazinul din Howbutker. Percy nu trebuia să-şi facă griji că îi fura lui William moştenirea. La moartea ei, acesta urma să moştenească jumătate din plantaţie, a cărei valoare o depăşea cu mult pe cea a fâşiei aflate de-a lungul râului Sabine. Într-o formă sau alta, avea să moştenească şi o parte din magazin, un bun care nu mai putea fi disponibil odată pierdut. – Însă William nu va primi nimic când va împlini douăzeci şi unu de ani şi nu va şti niciodată că tatăl lui i-a lăsat acel teren, a spus Percy. – Da, aşa e, a aprobat Mary, oprindu-se şi privindu-l cu tristeţe, însă cum l-ar putea răni ceva ce nu va şti niciodată? Când va fi suficient de mare, o să fiu fericită să-i predau ştafeta istrării plantaţiei, iar el îşi va împărţi veniturile cu Matthew. În loc să fie moştenitorul lui Miles, va fi al meu. Ce şi-ar fi putut dori fratele meu mai mult pentru fiul lui, iar eu cum aş putea să fiu mai fericită decât să am încă un Toliver aici? Percy a rămas tăcut, însă a simţit o tresărire uşoară când a auzit numele lui Matthew menţionat în aceeaşi frază cu speranţele ei pentru William. – Percy, ştii că Ollie nu va accepta bani direct de la tine, a spus ea, aşezându-se, în sfârşit, şi implorându-l de pe marginea scaunului ei. Chiar dacă ţi-ai goli contul din bancă în braţele lui, tot n-ar accepta. Însă… dacă îl poţi convinge că ai nevoie de acel teren şi de faptul că o fabrică ar aduce comunităţii noi locuri de muncă, atunci Ollie va accepta banii din vânzare. De fapt – a ridicat puţin tonul – a făcut o înţelegere cu mine cu mult timp în urmă, când mi-a dat semnătura lui pentru a salva plantaţia, după ce am pierdut recolta… Ochii ei îi cereau iertare că readusese la viaţă o amintire atât de dureroasă. L-am făcut să promită că mă va lăsa să îl ajut dacă avea să fie vreodată în situaţia în care eram eu atunci. O să-l conving să se ţină de promisiune dacă eşti dispus să mă ajuţi. Percy şi-a ridicat braţul de pe canapea şi s-a aplecat în faţă. Argumentele ei erau solide, chiar dacă ilegale. Toţi aveau de câştigat dacă el cumpăra acea fâşie de lângă Sabine. Chiar dacă Mary nu reuşea să menţină plantaţia pe linia de plutire – şi era o posibilitate reală –, magazinul putea să le asigure traiul şi să fie o posibilă moştenire şi pentru Matthew. Nimeni nu pierdea, cu excepţia lui

William. – Ai uitat un lucru, Mary, a spus el. Ollie nu îţi va permite niciodată să vinzi pământul lui William. Va vrea să respecţi termenii impuşi de Miles. A urmat un moment de tăcere, umplut doar de lăcustele care cântau în cor pe malul lacului. Percy simţea cum i se ridică părul în cap, pentru că recunoştea acea tăcere. – Ce îmi ascunzi? a întrebat el. – Ollie nu a văzut încă scrisoarea, a spus ea. Nu… nu i-am arătat-o când a sosit. I-am spus doar că am primit o scrisoare în care eram rugaţi să-l găzduim pe William, însă m-am prefăcut că am pierdut-o. I-am arătat doar împuternicirea cu numele meu şi i-am spus că Miles mi-l transferase mie când aflase că era pe moarte. Percy abia îşi stăpânea indignarea. Îl vedea pe Miles, chinuit de cancer la plămâni, scriind de pe patul de moarte acel bilet, încrezător că sora lui avea să facă întocmai ce-o rugase pentru fiul său. – Atunci de ce naiba mi-ai arătat mie scrisoarea, Mary? Aş fi putut cumpăra pământul fără să ştiu vreodată că Miles te-a rugat să-l păstrezi pentru William. Mary îl privea neajutorată şi stânjenită. – Cred… că nu am fost în stare să te păcălesc şi pe tine, Percy. Nu… voiam să fii de acord cu propunerea mea fără să ştii adevărul. Roşeaţa îi scotea în evidenţă perfecţiunea pomeţilor. Am vrut să ştii totul, ca să poţi… refuza… fără să te simţi vinovat. – Ah, pentru numele lui Dumnezeu! De parcă aş putea să refuz! S-a ridicat brusc. Unde este scotchul ăla? S-a dus la bucătărie şi a început să caute într-o pungă de hârtie. Mary îl urmărea cu teamă cum scotea sticla şi turna băutura. A aşteptat un moment ca băutura să îşi facă efectul şi a spus: – Poate mai e o cale.

– Ce cale? – Aş putea să mă duc la Holstein şi să mă ofer să-i cumpăr ipotecile. Ollie nu trebuie să afle că eu sunt cumpărătorul. Şi aş putea să-l păsuiesc până plăteşte împrumutul. Pe chipul ei apăruse o rază de speranţă. – Nu m-am gândit la asta. Crezi că e posibil? – Lasă-mă să încerc. Dacă Holstein refuză, voi accepta propunerea ta, însă trebuie să îmi juri un lucru, Mary. Avertizarea din glasul lui nu lăsa loc de îndoială. – Orice, a răspuns ea. – Trebuie să-mi juri că îmi ceri asta doar de dragul lui Ollie, nu al plantaţiei. – Îţi jur… pe sufletul fiului meu. – Atunci asigură-te că nu-l pui în pericol. Şi-a lăsat paharul jos. – Am nevoie de câteva zile pentru a-mi stabili o întâlnire cu Holstein, apoi o să te ez printr-o scrisoare. O să-l trimit pe unul dintre băieţii mei cu ea. Nu putem risca să vorbim la telefon. O săptămână mai târziu, Percy stătea la birou şi compunea scrisoarea pentru Mary. Negocierile sale cu Levi Holstein eşuaseră. Comerciantul îi respinsese oferta generoasă, spunând că aşteptase aproape toată viaţa să achiziţioneze magazine de calitatea magazinului DuMont. În plus, îi zisese că Ollie era singurul vinovat pentru strâmtoarea financiară în care intrase. – Îi lipseşte simţul afacerilor, declarase el cu răutate în micul său birou din Houston, lovindu-şi uşor fruntea cu degetul gălbui. Ce proprietar de magazin sănătos la cap acceptă să dea bunuri pe datorie în astfel de vremuri? Ce proprietar de pământ refuză să-i evacueze pe arendaşii care nu îşi plătesc chiria, când muncitorii din petrol, de care e plin estul Texasului, ar plăti dublu pentru o

locuinţă? – Un om bun, poate? insinuase Percy. – Un om prost, domnule Warwick… Un om care nu e ca dumneavoastră şi ca mine. – Sunteţi sigur, domnule Holstein? întrebase Percy, urmărind cum chipul bărbatului devenea palid la acea aluzie. A sigilat plicul şi l-a chemat din subsol pe unul dintre băieţii responsabili de curierat. – Duci scrisoarea asta la doamna DuMont şi i-o dai personal. Nimănui altcuiva. Ai înţeles? – Am înţeles, domnule Warwick. De la fereastra lui de la ultimul etaj, Percy, cu un gust amar în gură, vedea cum băiatul se îndepărta cu bicicleta. Calea spre iad este pavată cu intenţii bune, dar ce se poate oare spune despre faptele rele comise în scopuri bune? Unde se încadrau? Viaţa îl învăţase că tot ce începe greşit se termină greşit. În acest caz, a presupus că doar timpul şi întâmplările sale imprevizibile aveau să-i poată oferi un răspuns.

Capitolul 41

Howbutker, septembrie 1937

Percy stătea în biserică în strana familiei Warwick, aşteptând să înceapă slujba, aproape adormit de bâzâitul conversaţiilor din jurul său şi de huruitul ameţitor al ventilatoarelor de deasupra. Era singurul membru al familiei sale. Lucy se gândise cândva să se convertească la catolicism când se căsătoriseră, însă nu o făcuse, iar Wyatt petrecuse noaptea – aşa cum făcea în fiecare sâmbătă noapte – la familia DuMont. Dacă Ollie nu îi obliga, erau puţine şanse ca băieţii să ajungă la biserică. Dormeau încă sau devorau clătitele pregătite de Sassie, cu unt şi sirop de trestie. Din cele două familii, doar el şi Ollie mergeau regulat la biserică. Mary venea din când în când, preferând să-şi petreacă dimineţile de duminică verificând registrele la casa Ledbetter, iar Lucy, catolică nepracticantă, dormind. Dar se părea că Ollie îi obligase, a observat Percy amuzat. Uşa laterală a bisericii s-a deschis, iar vechiul său prieten a păşit înăuntru, urmat de Matthew, de Wyatt şi de fiul lui Miles, William. Percy a zâmbit. Îşi putea imagina scena din acea dimineaţă, cu Ollie şi cu Sassie pregătind trioul, aranjându-l pe plecare şi potrivindu-le costumele şi cravatele. Fără îndoială, Mary plecase la casa Ledbetter cu mult înainte de răsărit, căci era vremea recoltei. Toţi cei patru l-au văzut. Pe chipul lui Ollie a apărut obişnuitul său zâmbet larg, cu privirea înălţată către tavan şi mimând lunga suferinţă a dimineţii, iar Matthew şi William au zâmbit şi au făcut cu mâna. Doar chipul lui Wyatt a rămas impasibil, ochii săi privind în altă direcţie. Percy i-a văzut pe băieţi urmându-l pe Ollie în ultimul şir, către rândurile de scaune rezervate familiei DuMont, Wyatt făcând manevre ca să se aşeze lângă Matthew. Percy nu-şi putea stăpâni un sentiment de invidie în timp ce îşi privea vechiul prieten aşezându-se, cu ambii săi fii lângă el; iar acum îl mai avea şi pe

fiul lui Miles. Ollie nu stătea la locul lui întrebându-se, stăpânit de un sentiment de singurătate, cum avea să-şi petreacă tot restul zilei, aşa cum făcea Percy în acel moment. Ollie avea să se ducă acasă la sfârşitul slujbei, cu băieţii după el, iar Mary avea să fie acolo aşteptându-i în casa mirosind a şuncă la cuptor, a pui prăjit sau a grătar. El şi Mary aveau să stea pe veranda din spate, ea bându-şi ceaiul cu gheaţă, iar Ollie vinul franţuzesc, în timp ce băieţii aveau să se străduiască să nu-şi facă praf costumele de duminică, până când masa se sfârşea, iar ei erau liberi. Apoi Ollie urma să tragă un pui de somn, în timp ce Mary se ocupa de registre, iar băieţii stăteau pe verandă jucând aceleaşi jocuri pe care Percy, Ollie şi Miles le jucaseră în fiecare duminică a vieţii lor pe când erau adolescenţi. După-amiaza târziu aveau să joace cărţi, apoi să savureze o cină uşoară. Iar Ollie urma să-şi încheie ziua cu familia adunată în jurul radioului. O duminică minunată. Nu putea exista una mai frumoasă. Percy îşi amintea acele duminici în propria casă, când părinţii lui încă trăiau, înainte să apară Lucy în viaţa lui. Însă nu mai avea să le simtă niciodată gustul. A început slujba. Percy se străduia să fie atent, cu privirea îndreptată către cei doi fii ai săi, care stăteau unul lângă altul la distanţă de câteva şiruri de el, în cealaltă parte a amvonului. Cât de diferiţi erau! Şi cât de ciudat i se părea faptul că amândoi semănau atât de mult cu mamele lor. Doar înălţimea o moşteniseră de la el, căci Matthew, la şaisprezece ani, iar Wyatt cu nouă luni mai mic erau deja cu un cap mai înalţi decât ceilalţi băieţi de vârsta lor. Wyatt avea versiunea masculină a trupului solid al lui Lucy, în timp ce Matthew moştenise forma lungă şi zveltă a lui Mary. Postura era mereu o problemă pentru Wyatt, însă niciodată pentru Matthew. Percy îşi dorea să fi existat un dispozitiv care să dreagă gâtul scurt şi gros al lui Wyatt şi să-i corecteze umerii prea laţi. Spre deosebire de el, fratele său mai mare stătea pe scaun cu capul sus şi cu spatele drept, având graţia naturală a lui Mary. „Acesta este fiul meu iubit, de care sunt atât de mândru…“ Ridicându-se să cânte împreună cu ceilalţi enoriaşi, Percy blama în gândul său nedreptatea de a iubi un singur fiu. Ar fi trebuit să fie mândru şi de Wyatt. Băiatul încerca din greu ceea ce la Matthew venea natural – şi, astfel, era mult mai uşor. La Wyatt, singurul lucru natural era violenţa, un fel de răzvrătire controlată care îl ajuta să joace fotbal american, un sport la care amândoi băieţii excelau. Percy rămăsese surprins că Wyatt se obişnuise atât de repede cu regulile, cu disciplina şi cu spiritul de echipă necesare pentru fotbal. Însă le

deprinsese şi juca cu un devotament pe care Percy nu se putea stăpâni să nu-l ire. Băieţii jucau încă de când erau în clasa a şaptea şi toţi credeau că echipa lor avea să ducă orăşelul Howbutker în primul campionat al statului, o perspectivă pe care Percy şi Ollie o aşteptau cu nerăbdare. Cei doi bărbaţi veneau de obicei împreună la antrenament, însă urmăreau jocul separat, alături de soţiile lor, ocupând locurile de la capetele opuse ale şirului. Matthew era fundaş, iar Wyatt, atacant: coechipierii lor îl protejau şi îi deschideau culoare prin care să treacă. Ochii lui Lucy nu părăseau niciodată trupul ca de taur al lui Wyatt cât timp se afla pe teren, în vreme ce privirea lui Percy se abătea doar rar de la Matthew. Se minuna de fiecare dată în faţa agilităţii băiatului de a-şi fenta adversarii, a inteligenţei sale în joc, a magiei cu care trimitea mingea la coechipieri. Era uluitor, era perfect. În gândul lui, în timp ce strigătele galeriei îi umpleau auzul, striga şi el: „E fiul meu! E fiul meu!“ Însă avea motive să fie mândru şi de Wyatt. Chiar dacă pricepea greu, reţinea tot ce învăţa. Era conştiincios la studiu şi petrecea de multe ori noaptea luptându-se cu temele. Percy urmărea progresul său la şcoală cu ajutorul Sarei. De la ea afla de problemele şi de reuşitele lui, însă, de cele mai multe ori, notele nu reflectau efortul şi perseverenţa lui. Când se întorcea târziu de la întâlniri de afaceri sau dintr-o vizită la Sara şi vedea lumina aprinsă în camera fiului său, Percy nu intra să-l întrebe cum mergea treaba, aşa cum făcea cândva. Observase că lui Wyatt nu îi plăceau aceste intruziuni şi că abia mârâia un răspuns, fără să ridice ochii din carte. Muncea din greu şi la fabrică. Managerii îi lăudau eforturile, la fel de uimiţi ca Percy că nu profita de faptul că era fiul şefului ca să se sustragă de la îndatoririle sale şi nici nu se folosea de funcţia de preşedinte al consiliului şcolii a tatălui său ca să obţină favoruri de la profesori. Wyatt accepta laudele lui Percy cu aceeaşi nepăsare cu care Percy bănuia că îi accepta criticile. Indiferenţa băiatului îi mai atenua lui Percy jena că victoriile muncite ale lui Wyatt sau eforturile lui susţinute nu ajungeau în inima lui la fel de repede ca succesele obţinute fără mari strădanii de Matthew. Un acces de tuse a întrerupt liniştea în care se citea Scriptura. Mai multe capete, printre care şi al lui Percy, s-au întors către strana DuMont. Era Matthew. Percy

l-a văzut pe Ollie întinzându-i discret batista. Matthew a tuşit în ea, o tuse adâncă, horcăită, care a atras privirea alarmată a lui Wyatt. Percy era îngrijorat. „E doar o răceală“, se gândea el, bucuros că Ollie era acolo să aibă grijă de el. Ştia că Ollie n-avea să plece la magazin şi să-l lase pe Matthew bolnav acasă. – … Dă şi ţi se va da, citea preotul. Pentru că măsura în care dai va fi măsura în care vei primi înapoi. Percy asculta textul sfânt, în vreme ce privirea i se îndrepta din nou spre Ollie. Mary, care-i era alături prietenului său şi care-l aştepta acasă era dovada promisiunii din Scriptură. Ollie dăduse totul de fiecare dată, fără să se gândească la preţ. Dintre toţi oamenii pe care-i cunoscuse vreodată, Ollie era cel mai darnic. Dacă pierduse femeia pe care o iubea pentru alt bărbat, se bucura că măcar fusese vorba despre Ollie. Dacă trebuia să lase altcuiva fiul pe care nu-l putea recunoaşte, era bucuros că măcar era Ollie. Dacă celălalt fiu al său l-a părăsit pentru alt tată pe care să-l respecte şi să-l iubească, era bucuros că acela era Ollie. Da, cupa lui Ollie era plină, şi merita asta cu prisosinţă. Percy era fericit pentru el. Se întreba doar de ce el primise atât de puţin. Slujba era pe sfârşite. Când enoriaşii s-au ridicat să primească binecuvântarea, Matthew i-a aruncat un zâmbet peste umăr. Percy a chicotit, însă grija lui s-a adâncit. Băiatul era palid şi slăbise de când îl văzuse ultima dată. După terminarea rugăciunii, a aşteptat lângă strana lui să treacă Ollie şi băieţii. – Ce zici, vii şi tu la masa de duminică, Percy? a întrebat Ollie. Sassie face pui şi gogoşi. Matthew – l-a lovit uşor peste umăr pe băiat – nu prea a mâncat în ultima vreme, iar Sassie crede că asta îi va readuce pofta de mâncare. Cât despre mine, eu nu am nevoie de motive ca să mănânc puiul şi gogoşile lui Sassie. Sper că nu mi-a auzit nimeni stomacul chiorăind. – Am auzit noi, tată, a spus Matthew, dându-şi peste cap ochii ce semănau atât de mult cu ai mamei lui, însă am crezut că era un tunet de pe câmp. – Ăsta ar fi un motiv bun să-ţi rup urechile, a spus Ollie cu bunătate. Ce zici, Percy, băiete? Deja l-am furat pe Wyatt. Percy şi-ar fi dorit să accepte. Lucy juca bridge cu amicele ei cam necioplite cu care se distra în fiecare duminică, ştiind că Wyatt era bine hrănit acasă la familia

DuMont. Însă Wyatt şi-a lăsat privirea şi a bătut uşor din picior, iar Percy a înţeles că fiul său ar fi preferat ca el să refuze. – Mulţumesc, a răspuns el, însă deja am plănuit să mai lucrez câte ceva la birou. De fapt, mergea acasă la Sara, unde va mânca un sendviş cu brânză, probabil ars. Printre talentele ei nu se număra şi gătitul. Matthew arăta, într-adevăr, foarte obosit, iar Percy se îngrijora că poate familia DuMont nu îi lua starea de sănătate prea în serios. – Wyatt, nu abuza de ospitalitate, ai înţeles? a spus el. Lasă-l pe Matthew să se odihnească în după-amiaza asta. Ollie, trimite-l acasă când trebuie. Ollie l-a privit cu dragoste pe Wyatt şi i-a pus o mână pe umăr. – Aşa voi face, însă Wyatt nu abuzează niciodată de ospitalitate. – Atunci poartă-te frumos, a spus Percy, apoi a adăugat, simţind nevoia să îl laude pe Wyatt: Mereu se poartă frumos. De ce am mereu impresia că trebuie să spun asta? – Pentru că eşti tatăl lui, a răspuns Ollie, făcându-i cu ochiul. Percy a fost surprins, însă nu tocmai şocat, că Wyatt îl aştepta când s-a întors de la Sara în acea după-amiază, mai repede decât se aşteptase.

Capitolul 42

Venise acasă cu inima grea. Sara îl părăsea. Acceptase o slujbă departe, în vestul Texasului, unde şcolile din zonele bogate în petrol îi puteau oferi un salariu dublu faţă de ce primea în Howbutker. Oricum, aici nu avea nici un viitor, spusese ea, cu privirea blândă, însă cu vocea hotărâtă. Percy o aprobase cu tristeţe. A intrat pe alee dorindu-şi să aibă alt loc în care să meargă. Ar fi mers oriunde, însă nu aici. S-ar fi putut duce la birou, dar nu avea energia necesară pentru a lucra. Tânjea după mâncare bună şi confort, iar în acel cămin nu găsea nici una, nici alta. Casa şi curtea dădeau un sentiment de mausoleu în părăsire. Toate ajutoarele plecaseră, cu excepţia femeilor de la curăţenie care veneau ocazional, când le chema Lucy, ocupată cu partidele ei de jocuri de cărţi. Pentru că nu mai organizau petreceri, după ce bătrâna lor bucătăreasă ieşise la pensie, Lucy nu considerase necesar să angajeze pe altcineva în loc. Nu-i plăcea să se deranjeze cu supravegherea bucătăriei, cu stabilirea meniului sau cu verificarea sumelor de bani cheltuite, preferând să pregătească ea însăşi mese simple pentru ea şi Wyatt şi să mănânce cu multe ore înainte ca Percy să vină acasă. Uneori, îi lăsa o farfurie de mâncare, alteori nu. Când a trecut pe lângă casă către garajul din spate, Percy a observat straturile de flori năpădite de buruieni şi frunzele căzute peste ele. „Nimeni nu mai locuieşte aici“, se gândea el cu tristeţe, cu privirea aţintită către o crăpătură de la una dintre ferestrele înalte ale salonului de zi. A intrat în casă şi s-a aplecat să o examineze, dar în spatele lui a auzit o voce. – Tată? A aruncat o privire uimită peste umăr. – Wyatt? Ce faci aici? Am crezut că eşti la familia DuMont. Wyatt a dat la o parte o pânză de păianjen care atârna de uşă şi a intrat târşâindu-

şi picioarele. „Oare ridică vreodată picioarele?“ s-a întrebat Percy cu o urmă de iritare, apoi şi-a dat seama că da, bineînţeles că le ridica. Îl văzuse ridicându-şi picioarele pe terenul de fotbal. Doar în preajma lui le târa. – S-a întâmplat ceva cu fereastra? – E crăpată. Probabil a fost lovită de o pasăre. Trebuie să o înlocuiesc. Şi-a şters praful de pe mâini şi s-a ridicat. Ferestrele erau murdare, ca mai toată casa. Lucrurile încep să crape pe aici, a spus el rânjind de propria glumă. Arăţi ca şi când ai avea ceva pe suflet. Ce e? Percy credea că putea ghici. Venise să-l întrebe dacă îl lasă să lucreze sâmbăta la plantaţie cu Matthew cât timp dura recolta, a presupus el. Trebuia să-şi fi imaginat că aşa avea să se întâmple. Ambii băieţi ştiau că aveau să lucreze la afacerea de familie sâmbăta în timpul anului şcolar şi în fiecare zi, mai puţin la sfârşit de săptămână, în timpul verii. Percy se întrebase de multe ori dacă Matthew avusese vreodată cu adevărat de ales între a învăţa să cultive pământul şi vânzarea cu amănuntul. Mary îl târâse după ea la Somerset încă de când abia învăţa să meargă. Nu îşi imagina că băiatul ar vrea să stea în spatele unei tejghele la magazinul DuMont. Matthew nu părea prea entuziasmat de viitorul lui ca fermier, însă nici nu se văita, ducându-şi treaba la bun sfârşit cu aceeaşi veselie cu care făcea orice altceva. Percy nu era prea sigur de sentimentele lui Wyatt vizavi de vocaţia pentru care fusese crescut. Băiatul muncea de bunăvoie şi fără să se plângă, însă în linişte. Niciodată nu îşi exprimase vreun sentiment legat de afacerea pe care, cândva, urma să o împartă cu tatăl său, apoi, în timp, să o moştenească. – Ei bine? a întrebat el. Privirea lui Wyatt s-a fixat în altă direcţie, refuzând să o întâlnească pe a lui Percy – o altă durere pe care o îndura în prezenţa lui. – E vorba despre Matthew, a răspuns el, cu vocea la fel de impasibilă ca de obicei. – Ce e cu Matthew? – Tată, cred că e bolnav rău şi nu mă lasă să le spun domnului Ollie, doamnei Mary sau antrenorului. Însă nu i-am promis că nu-ţi spun nici ţie.

Lui Percy i s-a părut că timpul se oprise în loc. – Ce te face să crezi că e bolnav, fiule? Cuvântul îi apăruse pe buze în mod firesc. Nimic nu dădea de înţeles că îl conştientizase. Poţi să-mi spui. L-am auzit tuşind la biserică şi am crezut că a răcit. Ce te face să crezi că e mai mult de atât? – Are febră. L-am convins să mă lase să îi iau temperatura. Patruzeci de grade avea. Şi arăta nu bine. Sunt al naibii de îngrijorat pentru el. Pentru prima dată, Percy a trecut cu vederea topica nefirească şi greoaie, care îl aducea de obicei în culmea furiei. Percy auzise doar disperarea din tonul lui Wyatt, pe care a văzut-o şi în ochii lui albaştri care, în sfârşit, îi fixau pe ai lui. – Unde e Matthew acum? – Sus în camera mea. Părinţii lui cred că suntem la joacă. Matthew abia a rezistat la cină. – Vrei să-mi spui că l-au lăsat să plece? a întrebat Percy îngrozit. Nu au văzut că e bolnav? – Tată, îl cunoşti pe Matthew. Felul în care ă, fără să afle cineva ce se întâmplă. Dacă află ai lui sau antrenorul, se teme că nu îl mai lasă să joace în partida de vineri seară. – Atunci nu ai venit la persoana potrivită, Wyatt. Dacă e bolnav, îi sun pe părinţii lui numaidecât, fără să mă gândesc la jocul de vineri. Wyatt a dat din cap. – De-asta am apelat la tine. Ştiam că asta vei face. Matthew e mai important decât un meci de fotbal nenorocit. Percy a urcat scările, sărind câte două trepte o dată, până în camera lui Wyatt, urmat de fiul său. – Ah, Wyatt, ai pârât! l-a acuzat Matthew când Percy a dat buzna în cameră, iar Matthew a văzut privirea de pe chipul naşului său. – Nu am promis niciodată că nu-i spun tatei, a răspuns Wyatt. Eşti bolnav,

omule. Trebuie neapărat să te vadă un doctor. Percy şi-a pus mâna pe fruntea băiatului. Ardea. Îi clănţăneau dinţii în ciuda mormanului de pături cu care îl acoperise Wyatt. – Are dreptate, Matthew, a spus Percy. Simţea în gură gustul metalic al fricii. Băiatul nu mai avea culoarea normală. În jurul ochilor şi sub unghii pielea căpătase o nuanţă albăstruie. Percy mai văzuse asta în 1918, în rândul colegilor săi de armată care plecau acasă şi duceau cu ei un virus mortal, care avea să decimeze naţiunea şi să ucidă patru sute de mii de oameni într-o epidemie de gripă. „Ah, Dumnezeule, să nu fie ce cred eu că este“, se ruga el, simţind cum i se taie picioarele. Era mai rău. Pneumonie stafilococică, a diagnosticat noul înlocuitor al doctorului Tanner. Antibioticele descoperite recent erau neputincioase împotriva acestei boli. Cum, unde şi când ase Matthew acel virus nu ştia nimeni. Toţi cei care stăteau împietriţi de durere lângă el ştiau doar că venise cu o viteză devastatoare şi că rezista oricărei încercări de tratament. Cu doar o săptămână în urmă, Matthew fusese un adolescent sănătos şi activ, hotărât să-şi ducă echipa la victorie în meciul de vineri seară, iar acum zăcea în pat, chinuindu-se să respire, tuşind până făcea spumă la gură, cu moartea aşteptând în spatele ochilor verzi cu care privea chipurile care se uitau la rândul lor la el. Disperarea întâlnea disperare. – Doctore, fă ceva! implora Mary, strângând mâneca doctorului, cu chipul alb ca varul. Însă şi el, şi specialiştii pe care îi consultase au spus cu tristeţe că nu mai era nimic de făcut decât să se roage ca Matthew să treacă peste asta. Era tânăr şi în putere, şi existaseră cazuri de tineri de vârsta lui care supravieţuiseră bolii. În casa Toliver a fost pregătită o cameră pentru Percy şi pentru Wyatt, ca să fie aproape de Matthew. – Ar însemna enorm pentru noi dacă tu şi Wyatt aţi rămâne aici până se însănătoşeşte băiatul, Percy, a spus Ollie când devenise clar că Matthew nu avea prea mari şanse. Pentru el, ai fost ca un al doilea tată. Nimeni nu putea fi mai iubitor, iar Wyatt nu l-ar fi iubit atât de mult nici dacă ar fi fost fraţi.

Percy şi-a privit prietenul, pe omul care ştia că băiatul care murea era fiul lui Percy şi fratele lui Wyatt, fără să poată scoate un cuvânt; dragostea şi tristeţea îl sugrumau. Era recunoscător şi pentru prezenţa lui Wyatt lângă el în camera băiatului şi în camera de oaspeţi, unde stăteau treji în paturi alăturate, holbânduse la tavan, legaţi de aceeaşi suferinţă, până când, spre dimineaţă, Percy auzea uşurat sforăitul uşor al fiului său. Wyatt a fost cel pe care Matthew a cerut să-l vadă în ultima clipă a vieţii sale. Percy l-a găsit pe coridor, agitându-se ca un taur, cu umerii laţi lăsaţi, cu capul plecat şi cu mâinile în buzunare, strivit de durere. – Matthew vrea să te vadă, fiule, a spus el blând şi, fără să mai scoată o vorbă sau să-i întâlnească privirea, Wyatt l-a urmat pe tatăl său în camera bolnavului, unde s-a oprit timid la uşă. – Salut, Wyatt, a început Matthew. – Salut. – Cum merge antrenamentul? – Nu atât de bine fără tine. – Da, o să mă întorc dacă mai pot. Electrizat brusc, ca şi când ar fi fost străbătut de un curent, Wyatt a traversat camera şi şi-a tras un scaun lângă patul lui. – Nu ai voie să spui „dacă“, a zis el cu hotărâre încăpăţânată către chipul afectat de pneumonie. Trebuie să te întorci, Matthew. Avem nevoie de tine, omule. Eu mare nevoie de tine am. Matthew tăcea. Apoi a şoptit cu ultima suflare: – O să mă întorc. Poate că n-o să mă vezi, dar o să fiu acolo. Tu să continui să dai goluri. – Nu…, a mormăit Wyatt. A întins mâna către prietenul său şi i-a strâns-o cu putere la piept, ca şi când astfel ar fi oprit moartea să îl ia. Nu, Matthew… nu poţi să mă părăseşti, omule.

Mary şi-a întors privirea, îngrozită, iar Percy şi Ollie şi-au plecat capul. Abia acum îşi dădeau seama că Matthew ştia că murea. În ultimele clipe, cei care îl iubeau cel mai mult erau lângă el. Sassie şi Toby stăteau în uşă cu ochii plini de lacrimi, Abel privea cu ochii cenuşii dintr-un scaun din colţ, Wyatt, Mary şi Ollie stăteau aplecaţi asupra patului său. Doar Percy rămăsese deoparte, cu privirea îndreptată spre fereastră, către razele de soare care cădeau pe chiparoşii înveliţi în muşchi pe care Silas William Toliver îi adusese de pe malul lacului Caddo cu un secol în urmă. În istoria Toliver stătea scris că, deşi copacii nu aveau speranţe mari de viaţă, toţi cei plantaţi de Toliveri supravieţuiseră, an după an, indiferent de dezastrele care se abăteau asupra lor. Doar copiii Toliver mureau. – Tată… Umerii lui Percy s-au încordat, însă nu s-a întors. Ollie a fost cel care a răspuns. – Sunt aici, băiete, a spus el, iar Percy i-a auzit scaunul scârţâind, în timp ce se apleca şi mai mult către fiul său. În spatele ferestrei, după-amiaza de septembrie se înceţoşa în nuanţe de albastru şi de auriu. Chiparoşii plângeau. – Este în regulă, tată, a spus Matthew clar, recăpătându-şi suflul. Nu mi-e frică să mor. Îmi imaginez că raiul e ca aici şi că Dumnezeu e ca tine. Percy s-a întors de la fereastră la timp cât să vadă ultima licărire a ochilor verzi fixaţi asupra lui Ollie. Apoi, pleoapele s-au închis. Lumina dispăruse.

Capitolul 43

Lui Percy i s-a părut că, în zilele care au urmat, Mary nu s-a mişcat din poziţia în care stătea, lângă fereastra salonului, cu privirea îndreptată către grădina cu trandafiri refăcută. Dimineaţă, prânz, seară, o găsea acolo, cu spatele la cameră, cu braţele încrucişate la piept, rezervată, pierdută în ea însăşi. Nu avea puterea să o aline. Nu putea privi ochii îndureraţi ai mamei fiului său fără să trădeze durerea tatălui în ai lui. El, Ollie şi Sassie au răspuns telefoanelor de condoleanţe şi au acceptat telegramele, ofrandele şi florile, în timp ce Mary îşi continua veghea lângă fereastră, răspunzând adesea la condoleanţele murmurate înspre silueta ei nemişcată doar cu o clătinare a capului, cu părul ei negru prins în coc. – Chérie…, o consola Ollie, îmbrăţişându-i umerii rigizi, mângâindu-i părul, sărutându-i obrajii înalţi şi lipsiţi de viaţă. Ma chérie… Într-un final, Percy nu a mai at să stea departe de ea. Vedea că se sfârşea, se transforma în piatră în faţa ferestrei. – Mary? a spus el încet, punându-i o mână pe umăr. Spre surprinderea lui, ca şi când l-ar fi aşteptat, ea i-a luat mâna şi i-a strâns-o la piept. Erau singuri în casă. Ollie era la magazin, iar Sassie – la piaţă. Venise la îndemnul Sarei, doar ca să lase în hol un coş plin cu scrisori de condoleanţe scrise de colegii de clasă ai lui Matthew. – Am crezut că era suprasolicitare, Percy. Ştii cât de mult se antrenează băieţii şi cât de obosiţi sunt în primele săptămâni de antrenament, când joacă în echipamentul ăla, pe umezeală şi căldură. L-am implorat să se odihnească mai mult, să mănânce mai mult, să bea mai multă apă… El simţea cum îi ţiuie urechile. Ce voia să spună? – Şi, în ciuda a ceea ce crezi tu, nu l-am obligat să meargă la Somerset ca să îl

fac să-i placă să cultive pământul. Am făcut-o doar pentru că era singura metodă de a-l avea pentru mine. Trăiam pentru zilele de vară şi pentru dimineţile de sâmbătă. Ştiam că urma să vină timpul să-l las să-şi împlinească… propriile vise. Îmi spunea că voia să devină antrenor. De ce îi mărturisea toate astea? Dar şi-a dat seama. Da, ea înţelesese corect că în primele zile ale agoniei lui, Percy se întrebase dacă nu cumva Matthew ar fi supravieţuit dacă ea era acasă şi îi descoperea boala. Însă fusese nedrept. Chiar dacă ar fi fost acolo douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, n-ar fi avut importanţă. Matthew şi-ar fi ascuns boala. Avusese nevoie de ani de zile să vadă şi să recunoască asta, însă Matthew fusese ataşat enorm de Ollie. O iubea pe Mary, însă îl preferase pe omul despre care credea că era tatăl lui. Ollie fusese confidentul, prietenul, tovarăşul său. Mary fusese aproape un intrus, indiferent de cât de mult încercase să se apropie de el. Matthew o îndepărtase, iar ea, aşa cum făcea mereu când era singură, se îndreptase către pământ. Abia acum îşi dăduse seama cât de rănită şi cât de singură fusese. – Priveşte-mă, Mary! O judecase greşit cândva, când crezuse că se căsătorise cu Ollie ca să salveze plantaţia. Nu avea de gând să repete acea greşeală. Ea i-a lăsat mâna şi s-a întors către el. Percy simţea cum i se sfâşie inima. Disperarea îi înăsprise trăsăturile, îi luase culoarea din ochi şi îi adusese primele fire cenuşii la tâmple. I-a cuprins uşor umerii. – Matthew nu a murit din cauza a ceea ce ai făcut sau nu ai făcut tu. Nu te mai gândi la asemenea prostii! Nimeni nu a crezut că se va întâmpla aşa ceva. – Nu mă învinuieşti? Ochii ei păreau adevărate fântâni ale disperării. Am crezut că vei considera că blestemul Toliver e de vină. Da, la început aşa crezuse. Cum putea să fie o simplă coincidenţă faptul că Mary se căsătorise cu un bărbat care nu-i mai putea da copii şi îşi pierduse singurul fiu când acesta avea doar şaisprezece ani, lăsându-l pe William singurul moştenitor Toliver? El îşi amintea că tatăl şi fratele ei creză în blestem, iar Miles chiar prevestise că nenorocirea avea să se abată asupra lui Mary. Însă el respinsese acel gând, îl considerase iraţional. Nu blestemul era de vină pentru tragediile pe care şi le aduseseră în viaţa lor. Ei fuseseră singurele lor blesteme.

– O prostie, a spus el. O mare prostie. Matthew a murit de pneumonie virală, nu din cauza unui blestem idiot. – Chiar am crezut că noi – că eu – suntem pedepsiţi pentru că ţi-am vândut pământul lui Miles… Că Dumnezeu îi dă înapoi lui William ce îi aparţine luându-ni-l nouă pe Matthew. „Noi. Nouă.“ Da, se referea la ea şi la Ollie. – Asta e o tâmpenie, a spus el ascuţit, deja furios, speriat de privirea plină de vină din ochii ei. Dacă aceste întrebări erau demonii cu care se lupta în faţa ferestrei, atunci era pierdută. N-avea să-şi revină niciodată. Am făcut ce trebuia să facem pentru binele tuturor celor implicaţi. – Crezi? a întrebat ea. Percy ar fi vrut să o scuture. Unde voia să ajungă? Cum putea să-şi pună la îndoială motivele acum? – Nu fi absurdă! Am făcut asta pentru Ollie. Şi-ar fi pierdut magazinul dacă nu procedam aşa, iar tu ai fi fost nevoită să vinzi plantaţia ca să aveţi ce mânca. – Nu la Matthew te-ai gândit? – Ba da, bineînţeles că la el m-am gândit! Am vrut să mă asigur că nu avea să piardă totul din cauza prostiei monumentale a părinţilor săi. După o secundă de tăcere încremenită, în ochii ei a licărit o lumină nouă. El i-a lăsat umerii şi a făcut un pas înapoi, cuvintele furioase „nu avea să piardă totul din cauza prostiei monumentale a părinţilor săi“ răsunându-i în urechi. Dumnezeule! Simţea că secretul pe care îl ţinuse atât de mult timp în el se spărgea în bucăţi, ca o fereastră de sticlă. Ea a vorbit calm, cu privirea înseninată. – Ştii, nu-i aşa? Eram sigură. El nu putea să nege. Nu-l putea nega pe Matthew. – Da, a răspuns el, simţindu-se de parcă acea confirmare i-ar fi fost smulsă din

suflet. – De când ştii? – De când l-am dus pe Ollie cu maşina la Dallas să-şi pună proteza. Când i-am citit fişa medicală şi am aflat de gravitatea rănilor lui, am ştiut că Matthew putea fi doar al meu. – Atunci…, a spus ea, cu gura strânsă, ştii tot. – Da, Mary, ştiu tot. Ea a închis ochii, tremurând încet. – Ah, Percy, cum am distrus eu totul! El a prins-o din nou de umeri. – Cum am distrus noi totul. – Tu erai plecat în Canada când am aflat, a spus ea. Te-am aşteptat, m-am rugat lui Dumnezeu să te trimită acasă. Însă nu ştiam cât de avansată era sarcina şi nimeni nu ştia cum să dea de tine, aşa că am fost obligată să îi cer ajutorul lui Ollie… – Mi-am dat seama de asta în Dallas, a spus el, strângând-o în braţe. Mary, vreau să ştii că veneam acasă cu gândul să îţi spun că nu pot trăi fără tine. Nu-mi păsa dacă plantaţia era pe primul sau ultimul loc, atâta timp cât te căsătoreai cu mine. Ea s-a destins la pieptul lui cu un oftat. – Iar eu vreau să ştii că îmi dădusem seama că puteam trăi fără Somerset, însă nu fără tine. Promisesem să renunţ la plantaţie dacă te întorceai acasă şi te căsătoreai cu mine şi erai tatăl copilului nostru. Ar fi fost de-ajuns, Percy. Chiar ar fi fost de-ajuns. – Te cred, a răspuns el, simţind căldura lacrimilor ei prin cămaşă. Acum ştiu asta. S-au ţinut în braţe o vreme, inimile lor bătând la unison; însă ştiau că acel

moment de intimitate trebuia să se sfârşească. Nu trebuia să se mai repete. Mary a scos din mânecă o batistă, iar Percy a întrebat-o: – Când ţi-ai dat seama că ştiam? – Am înţeles treptat, a răspuns ea, făcându-i semn să se aşeze. Când am văzut felul în care îl priveai pe Matthew… într-un mod în care nu-l priveai niciodată pe Wyatt. Probabil, dragostea pentru primul născut… – Ollie şi-a dat seama că ştiu? A urmat-o îndeaproape şi s-au aşezat lângă şemineu. – Sunt sigură că nu. Întotdeauna a crezut că dragostea ta pentru Matthew e un rezultat al faptului că… seamănă atât de mult cu mine. – Şi ăsta e un motiv. – Şi Lucy? El a oftat. – Ştie. A descoperit adevărul cu patru ani în urmă. Ea s-a oprit brusc, în timp ce îşi ştergea lacrimile. – Dumnezeule mare, Percy, cum? – Nu contează. Ştie, asta e. De-asta s-a purtat atât de urât cu tine în ultimii ani… şi de-asta nu a venit să-ţi prezinte condoleanţe. De fapt, Lucy fusese copleşită când aflase că Matthew era pe moarte, dar se temuse că orice încercare de a-şi exprima durerea în faţa lui Mary ar fi trădat secretul pe care era esenţial să îl păstreze. – A mers la biserică în fiecare dimineaţă, să se roage pentru Matthew şi a aprins nenumărate lumânări, a spus Percy. Şi, spre lauda ei, a fost surprinzător de înţelegătoare cu mine şi cu Wyatt în tot acest timp, aşa cum doar Lucy poate fi. – De ce n-a divorţat de tine?

Percy a izbucnit în râs. – Crede-mă, i-am propus, însă Lucy nu vrea să divorţeze. Mă urăşte prea mult. M-a ameninţat că, dacă încerc să divorţez de ea, va spune lumii întregi despre mine, despre tine şi despre Matthew. Moartea lui nu schimbă asta. Trebuie să mă gândesc la tine şi la Ollie, şi la ce v-ar face un astfel de scandal, vouă şi memoriei lui Matthew. – Şi lui Wyatt, a spus ea, palidă la auzul acestei noi informaţii. – Da, desigur… Wyatt. – De ce te-ai căsătorit cu ea, Percy? Ai fi putut avea orice femeie. El a surâs amar. – Balta secase deja. Eu eram singur. Ea era acolo. – Ce naiba s-a întâmplat? Te adora. – A descoperit că idolul ei avea picioare de lut, a răspuns el. Să-i spunem lui Ollie? – Nu, a răspuns ea repede. Merită să fie scutit de alte dureri. Deja suferă că Matthew nu a ştiut niciodată că eşti tatăl lui. Ar fi prea mult pentru el să afle că tu ai ştiut mereu adevărul. Ea şi-a şters din nou lacrimile. Prostia noastră a rănit prea mulţi oameni. I-am ţinut departe de viaţa – şi poate de dragostea – pe care ar fi cunoscut-o dacă noi doi ne-am fi căsătorit. Matthew nu a avut parte de tatăl lui adevărat, iar bunicii lui nu au avut parte de nepotul lor. Wyatt a crescut ca produs al unei căsnicii care nu ar fi trebuit să aibă loc niciodată. Poate ar fi fost un băiat diferit dacă s-ar fi născut dintr-un cuplu de oameni care se iubeau. Iar Lucy… biata Lucy! Privirea ei îi trăda teama că intrase pe un teren minat. O să spun doar atât, Percy. Ura ei e doar de suprafaţă. E sigurul mod prin care ar putea îndura iubirea pe care încă ţi-o poartă. El s-a ridicat brusc şi şi-a turnat un pahar de apă de pe masa încă pregătită pentru cei veniţi să aducă mesaje de condoleanţe. – Totuşi, Lucy ar fi fost mult mai fericită dacă s-ar fi căsătorit cu oricine altcineva, a spus el. Cred că tot ce putem face acum e să găsim o metodă să ne

descurcăm cât mai bine în situaţia dată. – Şi cum vom face asta? A sorbit lung din pahar. Ar fi dat orice ca să ştie. I se părea că toate zilele lui aveau să fie serbede, arse precum colţurile unei scrisori scoase în ultima clipă din foc. Nu mai ştia cum arăta o zi normală. Însă, dacă dădeau ce era mai bun în ei în timpul care le mai rămăsese, aveau şansa să se bucure de o oarecare fericire. S-a întors către ea, încercând să zâmbească. – Poate ar trebui să începem prin a ne ierta pe noi înşine pentru durerea pe care am provocat-o, a spus el. Ea a privit în jos, ca şi când ar fi luat în considerare sugestia, genele ei amintindu-i lui Percy de Matthew cu o durere aproape de neat. După o clipă, şi-a ridicat privirea. – Poate ar trebui să începem prin a ne ierta unul pe celălalt, a murmurat ea. În ziua următoare, Percy a făcut o vizită florarului familiei şi a comandat un singur trandafir alb, pe care i l-a trimis lui Mary Toliver DuMont, alături de un bilet pe care scria: „Pentru vindecări. O să ai întotdeauna inima mea, Percy“. Când a sosit la birou, pe masă îl aştepta o cutie de la florărie. A deschis-o şi a scos un trandafir alb, lângă un bilet care i-a adus un zâmbet pe buze. Mary scrisese, în stilul ei succint: „Din sufletul meu pentru al tău. Pentru totdeauna, Mary“.

Capitolul 44

Percy a trecut prin următorii doi ani ca şi cum ar fi fost pe pilot automat, fără o direcţie conştientă. Conducea compania, lua decizii, şi-a construit fabrica de cherestea pe malul râului Sabine, a cumpărat mai multe terenuri pentru lemn şi filiale suplimentare, însă fără să se gândească de ce. Marea criză financiară se sfârşise. Economia era în creştere datorită războiului abia început în Europa. America era în mişcare; clădire după clădire şi afacere după afacere aduceau profituri pentru Warwick Industries. Compania abia putea ţine pasul cu comenzile. Distanţa dintre el şi familia lui devenise şi mai mare. După moartea lui Matthew, atitudinea lui Lucy faţă de el s-a mai îmblânzit pentru o vreme, însă, când a văzut cât de lipsite de efect erau încercările lui de a-i alina suferinţa lui Wyatt, Lucy s-a întors din nou împotriva lui. – L-ai pierdut, Percy, a spus ea cu tristeţe. L-ai pierdut definitiv. Nu îl vei regăsi niciodată. Băiatul rătăceşte pierdut şi singur, şi, chiar dacă îl strigi, nu-ţi va răspunde. Nu va răspunde niciodată vocii unui străin. Adevărul era că Percy îl strigase. Avea nevoie de Wyatt, aşa cum Wyatt avea nevoie de el, însă nu putea să-l găsească pe bărbat dacă îl pierduse pe copil. Pentru că fiul său devenise bărbat. La şaptesprezece ani, era la fel de puternic şi de impunător ca tatăl său, responsabil, tăcut, însă competent, o prezenţă demnă de luat în seamă la şedinţele companiei, la care Percy îl invita. Cumva, pe măsură ce ieşea din adolescenţă, umerii săi îşi pierdeau grosolănia, iar picioarele nu mai aveau acel târşâit leneş. Mergea drept şi, dacă nu neapărat mândru, cel puţin cu hotărâre, ca şi când ar fi decis să atingă un obiectiv de unul singur. Percy făcuse tot posibilul să se împace cu fiul său. Organizase excursii de pescuit şi de vânătoare pentru ei doi, cu toate că nu-i plăcea în mod deosebit nici una dintre aceste activităţi. După război, nu mai putuse ucide nimic, nici măcar un păstrăv proaspăt prins pentru cina de la focul de tabără. Aceste ieşiri aveau scopul de a-i face pe tată şi pe fiu să fie împreună şi, chiar dacă se întorceau la

Warwick Hall fără să se simtă mai legaţi decât atunci când plecaseră, cel puţin Percy începea să afle lucruri noi despre al doilea copil al său. A descoperit că Wyatt avea instincte naturale de vânător şi de pescar. În ciuda dimensiunii sale şi a picioarelor greoaie, avea o abilitate vicleană de a păşi fără zgomot şi fără greş prin iarba înaltă şi să se îndrepte la sigur către pradă. Percy observa cu uimire răbdarea cu care fiul său aştepta, oră după oră, în barca de pescuit sau pe malul râului, până când prada apuca momeala. Ucidea rapid şi eficient, fără nici un efort. Percy considera întotdeauna acest lucru ca fiind uşor stânjenitor. A preluat supravegherea temelor lui Wyatt, o datorie pe care Lucy fusese fericită să o împartă în trecut cu fratele vitreg mai silitor al lui Wyatt, Matthew. La fel de uşurată i-a cedat seara scaunul de la masa din bucătărie lui Percy. Aceste şedinţe nu au reuşit să-şi atingă scopul de a-l apropia pe fiul pe care îl înstrăinase, însă iau oferit o privire mai detaliată asupra intelectului său. Percy şi-a dat seama că Wyatt nu era atât de lipsit de inteligenţă pe cât crezuse, în ciuda încercărilor Sarei de a-l convinge de contrariu. Da, era foarte leneş şi atât de greoi în a digera informaţiile, încât Percy înţelegea de ce îl crezuse bătut în cap. Însă, odată ce asimila informaţia, şi-o aducea aminte perfect, o abilitate mentală pe care, îi explica Percy fiului său, doar puţini oameni o aveau. Lucy s-a bucurat de lauda neaşteptată adusă de Percy lui Wyatt, însă, ca de obicei, băiatul a ridicat imperceptibil din umeri, fără să-şi schimbe expresia impasibilă. Wyatt a continuat să joace fotbal, fiind căpitanul echipei sale în ultimii doi ani de liceu. Numărul de pe tricoul lui Matthew a fost retras. Nimeni din Howbutker High nu mai avea să poarte vreodată numărul 10. Tricoul lui i-a fost dat lui Wyatt la cererea familiei DuMont, iar Percy a ştiut că acesta îl ascunsese alături de mănuşa de baseball, pe care nu o mai purtase niciodată după ce o distrusese pe a lui Matthew, şi de un exemplar din Aventurile lui Huckleberry Finn pe care îl primise de la Matthew când împlinise treisprezece ani. Dedicaţia din interior îl făcuse pe Wyatt să râdă, însă nu le-o arătase şi părinţilor. După moartea lui Matthew, existaseră momente în care Percy abia reuşise să se abţină să nu se strecoare în camera lui Wyatt şi să caute amintiri de la primul său fiu, să ţină în braţe tricoul pentru o clipă, să citească acele rânduri despre care ştia că fuseseră scrise de mâna lui Matthew. Însă nu a făcut asta. S-a mulţumit să meargă la meciurile de fotbal şi să-l vadă pe Warwick „Taurul“ găsind breşe în apărare, întrebându-se dacă Wyatt simţea

vreodată prezenţa fratelui său în spatele lui, dacă ridicase vreodată capul din pământ şi-l văzuse pe Matthew alergând către linia porţii, dacă pentru el blocase poarta, făcând posibil ca, în ultimul său an de liceu, Howbutker High să câştige pentru prima dată campionatul la nivel de stat. Lumea era în extaz. Oraşul Howbutker sărbătorea victoria, iar la Warwick Industries avea loc cea mai mare petrecere, în sala de recepţii a companiei. Toţi cei care făcă parte din acel vis al campionatului erau prezenţi, cu excepţia lui Wyatt. Mama lui se obişnuise deja cu aceste dispariţii bruşte, inexplicabile, ale fiului ei. Era cunoscut drept un singuratic, preferând să stea retras în loc să petreacă timpul cu colegii săi veseli de echipă şi cu fetele cu ochi luminoşi, care îşi opreau privirea pe umerii lui musculoşi. Era foarte plăcut, însă nimeni nu-i căuta prietenia, iar după moartea lui Matthew nu şi-a mai făcut prieteni. – Du-te şi caută-l, Percy, a spus Lucy în noaptea petrecerii. Vreau să fie aici. Ar trebui să fie aici, să se bucure de toată agitaţia asta. El a fost cel care a făcut posibil acest lucru. – Ţine-i pe toţi aici până ne întoarcem. Cred că ştiu unde să-l găsesc, a spus Percy. Era o altă enigmă despre Wyatt pe care Percy nu şi-o putea explica. Se gândise că, după ce făcuse cunoştinţă cu pumnul tatălui său şi fusese ameninţat cu moartea la cabană, băiatul avea să evite acel loc ca pe o vizuină de şerpi. Şi totuşi, Wyatt îi arătase locul lui Matthew, iar acesta devenise sanctuarul băieţilor în anii prieteniei lor, aşa cum era acum pentru William Toliver şi prietenii săi. Wyatt dispăruse timp de două zile la cabană după înmormântarea lui Matthew. În noaptea aceea, era mai frig decât ultima dată când îl trimisese Lucy pe Percy să-l caute pe fiul lor, însă l-a zărit acolo unde bănuise că avea să fie: pe lac, aplecat asupra unei undiţe, într-o barcă, la fel cum îl găsise după moartea lui Matthew. La fel ca atunci, ştiind că Wyatt avea să-l vadă la un moment dat în lumina lunii, şi-a pus mâinile în şolduri şi a aşteptat. Tot ca atunci, era conştient de prăpastia ce se adâncise între ei, la fel de imposibil de traversat pe cât de imposibil i-ar fi fost în acea clipă să meargă spre Wyatt pe cărarea făcută de lună. Silueta masivă şi uşor aplecată de spate s-a rotit în direcţia lui. – Ai prins ceva? a strigat Percy.

– Nu, e prea frig, a răspuns Wyatt. Percy a auzit sunetul domol al momelii aruncate în apă. L-a văzut pe Wyatt împachetând metodic undiţa şi bobina, luând vâsla şi îndreptându-se spre ţărm. În timp ce-l privea, în mintea lui Percy a revenit o amintire. „Percy?“ „Aici, Lucy.“ Auzea din nou vocea soţiei sale, în noaptea în care se dusese după el în bibliotecă şi îl rugase să îl găsească pe Wyatt, după dispariţia acestuia. Venise în colţul în care el stătea în lumina lunii, îngenunchease în tăcere în faţa lui şi îi pusese mâinile pe genunchi. „Stai aici aşa de două zile, Percy. E din nou noapte.“ „Din nou?“ Cântărea eroarea afirmaţiei ei. Noaptea dura de cinci zile – se aşternuse imediat după moartea lui Matthew. Băieţelul lui zăcea în pământul rece şi întunecat de două zile şi două nopţi. „Îmi pare foarte rău, Percy. Te rog să mă crezi.“ „Te cred, Lucy.“ „Nu-mi pot imagina cum e să-ţi pierzi fiul. Mă rog la Dumnezeu să nu aflu vreodată.“ Dumnezeu sau unul dintre îngerii Lui apăsase probabil un deget pe buzele lui Percy şi le închisese, păstrând astfel ce mai rămăsese din căsnicia lor. Pentru că se pregătise să spună: „Şi eu sper să nu afli vreodată, Lucy“, iar ea ar fi înţeles că pierderea celui de-al doilea fiu al său nu l-ar fi afectat la fel de mult. În noaptea aceea, auzind zgomotul provocat de cufundarea lentă a vâslelor în apa lacului, a simţit cum sufletul îi era sfâşiat de tristeţe. De câte ori îl trimisese Lucy să-l găsească pe fiul lor, iar el refuzase? Îl îndepărtase pe Wyatt de el chiar în acest loc, iar el nu se mai întorsese niciodată aici, în toţi anii ăştia. Curând, avea să împlinească optsprezece ani. În septembrie, naziştii invadaseră Polonia, apoi Franţa, determinând Marea Britanie să declare război Germaniei. Vechiul său prieten Jacques Martine, cu care luptase în Franţa, prezicea într-o scrisoare

trimisă de la Paris că America avea să intre în război în cel mult doi ani. Doi ani… avea la dispoziţie doi ani să-şi găsească fiul. Şi ce-ar fi putut să-i ofere lui Wyatt dacă l-ar fi găsit? Dragoste? Îl iubea pe Wyatt? Nu, nu îl iubea, nu aşa cum îl iubise pe Matthew, cu un sentiment care îi făcea inima să bată mai puternic, cu care îl proclamase carne din carnea lui, sânge din sângele lui. Nu înţelegea de ce. Wyatt avea curaj şi integritate, era loial şi perseverent. Nu era nici lăudăros, nici snob, cu toate că ar fi avut motiv pentru ambele. Era frumos şi bine făcut, invidiat şi dorit, însă el conştientiza acest lucru la fel de mult pe cât conştientiza că era fiul unuia dintre cei mai bogaţi oameni din Texas. „Nu crede asta“, îi răspunsese Sara într-o scrisoare, când el i-a făcut aceste destăinuiri. „Trăieşte cu impresia că toată atenţia care i se acordă ţi se datorează ţie, nu lui. Faptul că eşti bogat e sursa mândriei tale, nu a lui. Nu pot să cred că e acelaşi băiat care a fost atât de crud cu Matthew!“ Era un gând care de multe ori îi trecuse şi lui Percy prin minte. – Vrei o mână de ajutor? s-a oferit Percy, când Wyatt se apropia de locul în care se afla el. Wyatt i-a aruncat frânghia, iar tatăl lui a tras barca şi a ţinut-o strâns până când băiatul a sărit pe mal. – Petrecerea este prea plictisitoare? a întrebat Wyatt, luând funia şi fixând barca la mal. – Nu, de-aia am şi venit să te iau. Şi eu, şi mama ta ne-am gândit că o să-ţi placă. O meriţi. – Nu prea îmi plac petrecerile, a răspuns Wyatt cu vocea lui tărăgănată. Prefer să pescuiesc. Aş fi preferat să nu te deranjezi să vii până aici ca să mă iei. Probabil ratezi momente plăcute. Percy încercă să-şi aline durerea care îl cuprinsese, o tristeţe pe care nu o mai simţise cu o asemenea putere de la moartea lui Matthew. Din instinct, şi-a pus o mână pe umărul băiatului. – Fiule, ce-ar fi să ne îmbătăm? A trecut mult timp de când n-am mai făcut asta!

De fapt, au trecut ani buni. Amintirile îl răscoleau atât de mult, încât mai avea puţin şi începea să plângă. – Când a fost asta, tată? – Ah, cu mult timp în urmă, înainte ca eu şi mama ta să ne căsătorim. – Şi de ce-ai făcut-o? Percy a ezitat, nedorind să răspundă, dar temându-se totodată să nu strice acest moment de apropiere. El şi Wyatt nu vorbiseră niciodată despre trecutul lui. Nuşi putea aminti nici măcar o întrebare pe care să i-o fi pus fiul său despre tinereţea lui, despre război, despre viaţa de dinainte de el. Doar pe Matthew îl interesaseră amintirile lui. S-a hotărât să-i răspundă direct. Wyatt era deja bărbat. – Din cauza unei femei, a spus el. – Ce s-a întâmplat cu ea? – Am pierdut-o în faţa altui bărbat. – Înseamnă că ai iubit-o. Fiul său era mai înalt, cu o constituţie mai robustă decât Matthew. Prezenţa lui era impunătoare în lumina lunii. – Da, am iubit-o. Foarte mult. De ce altceva s-ar îmbăta un bărbat? A încercat să zâmbească. Wyatt s-a încruntat. – Atunci de ce ne-am îmbăta în seara asta? Percy nu ştia ce să-i răspundă. Durerea din el creştea, îl sufoca. – Nu… ştiu, a îngăimat el. A fost o idee proastă. Mama ta ne-ar omorî pe amândoi. Şi-o să ne caute. Wyatt a dat din cap şi şi-a închis haina.

– Atunci e timpul să mergem, a spus el.

Capitolul 45

După ce Wyatt a absolvit liceul, din cauza refuzului său categoric de a merge la colegiu, Percy l-a luat de la munca de jos de la fabrica de cherestea şi i-a dat o slujbă ca asistent al directorului de producţie, al cărui birou era în clădirea în care-şi avea şi el biroul. Wyatt a acceptat promovarea cu rezerva lui obişnuită şi asculta impasibil în timpul şedinţelor companiei, luând notiţe. Timp de doi ani, a îndurat cu răbdare încercările lui Percy de a-l pregăti ca moştenitor al companiei şi rugăminţile neîncetate ale lui Lucy să asculte ce i se spunea. A fost salvat în decembrie 1941, când Statele Unite au declarat război împotriva Japoniei din cauza bombardamentului de la Pearl Harbor. În doar câteva săptămâni, fără să-şi consulte părinţii, Wyatt se înscrisese deja în Corpul de Puşcaşi Marini al SUA. – Trebuie să-l opreşti! l-a implorat Lucy pe Percy, cu ochii ieşiţi din orbite. – Şi cum ai vrea să fac asta? a întrebat-o soţul ei, la fel de speriat ca ea. În somn, începuse să audă din nou zgomotul puştilor, strigătele de durere şi de moarte, simţea din nou transpiraţia lipicioasă a fricii, duhoarea groazei şi a panicii, gustul de cenuşă în gură. Iar în visele lui, în mijlocul fumului care se înălţa spre cer, nu vedea chipurile obosite de luptă ale camarazilor săi, ci pe al lui Wyatt, cu ochii albaştri şi goi privind morţi, cu întrebarea „De ce?“ încă reflectată în ei. – Are aproape douăzeci de ani, Lucy. E deja bărbat. Nu pot să-l opresc. – Ai face-o dacă ai putea? a întrebat ea. Era o întrebare plină de disperare, nu acuzatoare. Perioadele de acuzaţii inutile luaseră sfârşit. Lucy ştia că Percy îşi dăduse silinţa în relaţia cu Wyatt, iar privirea ei când el vorbea despre băiat dădea de înţeles că era conştientă de schimbarea lui faţă de fiul lor.

– Da, Dumnezeule! Mai degrabă l-aş împuşca eu cu mâna mea decât să-l las să meargă acolo, a spus el, derutat de propriile sentimente. Ai simţit tu că trebuie să te înrolezi atât de curând? l-a întrebat pe Wyatt două săptămâni mai târziu, în timp ce îşi pregătea raniţa. Era începutul lui ianuarie 1942. Wyatt fusese chemat să se prezinte în trei zile pentru iterea în Marina Statelor Unite, la baza Pendleton de lângă San Diego, California, unde urma să înceapă prima fază a pregătirii. Trenul său urma să plece din Howbutker într-o oră. – Nu văd nici un motiv pentru care n-aş face-o, a răspuns Wyatt. Va fi nevoie foarte curând de toţi bărbaţii în putere pentru a pune capăt dezordinii. – Poate că ai dreptate, a răspuns Percy, amintindu-şi de propriile argumente când se înrolase. A tăcut, urmărindu-l pe Wyatt cum îşi îndesa în raniţa de pânză perechile de şosete, fiecare dintre ele apropiindu-l de momentul în care avea să tragă şnurul şi să-şi pună rucsacul pe umăr. „Nu există iad“, se gândea Percy. „Iadul e chiar aici, pe pământ. Ce iad e mai mare decât să-ţi vezi fiul pe care nu l-ai cunoscut niciodată cu adevărat plecând la război şi să ştii că poate nu-l vei mai vedea niciodată?“ În inima lui existase întotdeauna un gol acolo unde ar fi trebuit să fie Wyatt, un spaţiu unde nu exista nimic din el – nici o amintire a unui hohot de râs împreună, a unei conversaţii sau a unor confidenţe ca între bărbaţi. Nu vorbiseră niciodată despre el, despre visurile, ambiţiile, ideile lui, despre modul său de a-şi vedea viaţa. Şi, spre marea lui uimire, Percy îşi dădea seama că, dincolo de aspectul general, nu dăduse niciodată prea mare atenţie detaliilor chipului lui Wyatt. Încă îşi amintea chipul lui Matthew, felul în care ochii săi captau diversele variaţii ale luminii, poziţia fiecărei şuviţe de păr, pata mică şi rotundă de deasupra ochiului stâng, care îi rămăsese după pojar. Însă trăsăturile lui Wyatt se păstraseră la fel de nedefinite precum un chip sub apă şi ştia că avea să-i fie greu să şi le amintească după ce pleca. – Fiule… Percy a făcut un pas în faţă, disperat că băiatul pleca la război fără ca el să poată găsi ceva care să umple acel gol, ceva care să-l ajute să şi-l amintească.

– Da, domnule? a răspuns Wyatt, continuând să împacheteze. – Îmi spui ceva înainte să pleci? – Sigur. Ce vrei să ştii? – De ce ai încetat brusc să îl urăşti pe Matthew DuMont? De ce aţi devenit prieteni atât de apropiaţi, aproape… ca fraţii? Secundele treceau. Wyatt rămăsese impasibil, iar profilul său robust părea la fel de inexpresiv ca întotdeauna în timp ce ridica de pe pat, unul câte unul, lucrurile pe care le lua cu el la război. A răspuns după ce a îndesat în raniţă ultimul lucru de pe pat: – Pentru că el chiar a fost fratele meu, nu-i aşa? Urechile lui Percy s-au umplut cu o tăcere violentă, ca şi când s-ar fi aflat din nou aproape de o explozie. Şi-a făcut mâinile pumn în buzunare. – De cât timp… ştii? Wyatt a ridicat din umeri fără să-l privească. – Mi-am dat seama la cabană, în după-amiaza aceea în care m-ai bătut. Aproape te-ai dat de gol, ai uitat? I-a aruncat lui Percy un rânjet crispat. Ai spus: „Dacă măcar te uiţi strâmb la fr…“ Dar te-ai oprit la timp. Atunci am ghicit. A fost instinct, însă eram sigur că voiai să spui „fratele tău“. Îmi imaginam că mi-ai scoate dinţii pentru că l-am bătut pe copilul altcuiva, însă mi-am dat seama că ai ameninţa că mă ucizi doar dacă îl băteam pe fiul tău iubit. Percy a făcut un pas spre el. – Wyatt… a început el, însă cuvintele i s-au oprit în gât. – E în regulă, tată. Nu te-am învinuit niciodată pentru că l-ai iubit pe Matthew. Dumnezeule – a râs scurt –, toţi l-au iubit, chiar şi mama! S-a oprit din împachetat şi i-a aruncat tatălui său o privire care nu lăsa loc de comentarii. Însă nimeni nu l-a iubit atât de mult ca mine. Vreau să ştii asta. Nu l-am urât niciodată pe Matthew. Îl invidiam. Ai avut dreptate cu asta. Însă nu îl invidiam pentru că era ceea ce nu eram eu, ci pentru că avea ceea ce îmi doream eu… ceea

ce credeam că mi se cuvenea mie. L-am pedepsit pentru că îţi câştigase respectul şi dragostea, în timp ce eu nu reuşisem. Mă gândeam că fusese capabil să facă asta un băiat care nici măcar nu era fiul tău. Când mi-am dat seama cine era… A ridicat raniţa de pe pat. Am înţeles brusc multe lucruri. Percy îşi dorea să-i ia mâinile lui Wyatt, să-l oprească, să nu-l lase să tragă şnurul rucsacului. – Şi… nu ai avut nici o îndoială după aceea? – Nu, a răspuns Wyatt, strângând gura raniţei. Nu şi după ce te-am auzit recunoscând în faţa mamei în acea noapte că Matthew e fiul tău. Coborâsem să îmi cer scuze şi să îţi spun că nu-l voi mai răni niciodată, când am auzit cearta voastră. Percy a apucat stâlpul patului. – Ai… auzit tot? – Da. Tot. Şi asta a explicat multe lucruri. Percy a înghiţit, într-un efort inutil de a-şi desfunda urechile afectate de absenţa asurzitoare a oricărui sunet. – Şi de asta… noi doi nu am reuşit niciodată să ne apropiem. – Ah, am reuşit, tată, în singurul mod în care puteam. Şi nu vreau să plec şi să te las să crezi că Matthew a avut vreo legătură cu felul în care au stat lucrurile între noi. Chiar dacă nu s-ar fi născut el, asta nu ar fi schimbat ce simţi sau ce nu simţi pentru mine. Matthew doar a înrăutăţit lucrurile. În acea zi, când am aflat adevărul, m-am gândit că am câştigat un frate. „Şi ai pierdut un tată“, a strigat Percy în sinea lui, paralizat de dorinţa de a-l lua în braţe înainte să plece, de a-l strânge aşa cum nu-l strânsese vreodată pe băieţelul pe care nu-l descoperise niciodată până atunci. „Te iubesc… te iubesc“, ar fi dorit el să strige. Sentimentul era acolo, miraculos, eliberat ca o pasăre dintr-o captivitate de-o viaţă, însă Wyatt nu ar fi crezut niciodată că acele cuvinte veneau din inimă, nu din emoţia acelui moment. „Iartă-mă“… ar fi vrut el să implore, dar se temea de răspunsul lui Wyatt. Nu voia să rămână cu o astfel de amintire care să umple acel gol.

– Încă ceva, a continuat Percy. Trebuia să ştie. I-ai… i-ai spus lui Matthew? – Nu, iar el nu şi-a dat seama. Matthew nu a fost niciodată capabil să-şi dea seama de astfel de lucruri. El lua lucrurile aşa cum sunt. Wyatt a arătat către birou. În sertarul de jos sunt tricoul lui Matthew şi cartea pe care mi-a dat-o de ziua mea. Le-aş lua ca să îmi poarte noroc, însă nu vreau să li se întâmple ceva. Dacă nu mă mai întorc acasă, sunt ale tale. Incapabil să mai spună ceva, Percy a dat din cap, privind cum Wyatt, cu o mişcare rapidă, şi-a atârnat de umăr raniţa grea. Ştiind că orice încercare de împăcare ar fi fost inutilă şi ar fi părut o simplă prefăcătorie, a rămas într-o resemnare neajutorată, în timp ce fiul său şi-a privit pentru ultima oară camera. Wyatt îl respectase întotdeauna. Măcar avea să rămână cu această consolare. – Cam asta e, a spus Wyatt, privirea lui oprindu-se asupra lui Percy, aşa cum o făcuse de foarte puţine ori în viaţă. Ochii lui, limpezi ca un izvor de primăvară, nu aveau în ei nici o urmă de reproş sau de ranchiună. Cred că ar fi bine să nu vii cu noi la gară, tată. Tu şi mama veţi începe să vă certaţi, şi nu vreau să-mi aduc aminte de voi aşa. După aceea, ea se va întoarce la jocul ei de cărţi. Femeile alea cu care stă o vor ajuta să treacă peste asta. Şi-a scos mâna, iar Percy i-a luat-o încet şi i-a strâns-o cu putere. Spre groaza lui, ochii lui mari erau plini de lacrimi. – Aş fi vrut… Aş fi vrut ca lucrurile să fi stat altfel între noi. Wyatt a dat din cap. – Un părinte nu-şi alege fiii. Lucrurile s-au întâmplat aşa cum s-au întâmplat. Matthew a fost un băiat bun. Sunt fericit că a ieşit din povestea asta. Şi-au retras mâinile. Ai grijă de mama cât poţi de bine, dacă te va lăsa, a spus el, cu un zâmbet care-i îmblânzea trăsăturile aspre ale feţei. Însă Percy nu putea să se despartă de el. – Când te întorci acasă, poate o luăm de la început. El a dat din nou din cap. – Nu ar schimba lucrurile. Eu sunt eu, iar tu eşti tu. La revedere, tată. O să scriu.

Şi a scris. Percy i-a devorat scrisorile, urmând traseul plutonului său în Pacificul de Sud, de la Corregidor, prin Guam şi, în final, la Iwo Jima. Wyatt se distinsese, aşa cum Percy era sigur că avea să o facă, şi câştiga medalie după medalie pentru curaj pe câmpul de luptă. Percy citea scrisorile lui Wyatt şi articolele din ziare despre jungla războiului, despre capcanele înfiorătoare şi atrocităţile japonezilor, despre ploaie, mlaştini şi ţânţari purtători de malarie şi se întreba dacă nu cumva Matthew îl veghea pe fratele său de la un tranşeu la altul, păstrându-l întreg şi în siguranţă. Apoi, în sfârşit, totul s-a terminat, iar Wyatt venea acasă. Însă nu ca să rămână, după cum scrisese el. Îşi găsise vocaţia. Voia să rămână în marină. Se remarcase pe câmpul de luptă şi urma să primească gradul de locotenent. Percy şi Lucy l-au aşteptat la gară. L-au recunoscut cu greu când a coborât din tren, cu partea stângă a jachetei de la uniformă transformată într-o adevărată mărturie a bătăliilor din care supravieţuise. Trecă patru ani de când nu-l mai văză. Percy împlinise cincizeci de ani, iar Lucy, cu părul deja cenuşiu, avea patruzeci şi cinci. – Bună-dimineaţa, a spus el simplu, cu vocea unui străin, în vreme ce-i privea cu nişte ochi pe care ei nu-i mai recunoşteau. Lucy l-a îmbrăţişat cu îndoială pe acest bărbat pe care-l crescuse. Avea o constituţie foarte solidă, era chiar mai înalt ca Percy, iar prezenţa lui era intimidantă. Călit în bătălie, perfect pentru luptă, chipul său era cel al unui războinic care-şi găsise tribul, destinul, pacea. – Deci nu ai de gând să te întorci în afacere? l-a întrebat Percy mai târziu. – Nu, tată. A dat din cap. Se părea că, într-adevăr, nu aveau să o ia de la capăt. Şi-a întins mâna şi a pus-o pe cealaltă peste a lui Wyatt. – Atunci îţi doresc să fii mereu în siguranţă, fiule, a spus el. Lucy l-a învinuit pe Percy pentru decizia lui Wyatt. Aflase deja că Wyatt ştia de multă vreme că Matthew fusese fratele lui. – De ce ar vrea să vină acasă şi să lucreze pentru un tată care l-a preferat pe primul său născut?

– Cred că Wyatt s-a obişnuit cu asta, Lucy, a răspuns Percy. Ochii ei au licărit, aprinşi de vechea durere. Percy ştia că suferea enorm pentru faptul că i se luase fiul. Abia aştepta să vină Wyatt acasă, să se căsătorească şi să-i dea nepoţi. – Da, poate, însă nu te-a iertat niciodată pentru asta, Percy, a spus ea. Şi nu o va face niciodată. Faptul că vrea să rămână în marină dovedeşte asta. Într-o dimineaţă, la cinci luni după ce Wyatt se întorsese la regimentul său, Percy a ridicat privirea din ziar la micul dejun şi a văzut-o pe Lucy lângă el. Era îmbrăcată în costum şi purta pălărie. Un guler de blană îi atârna pe umeri. – Spune-mi, unde te duci atât de devreme? a întrebat el surprins. Soţia lui rar se trezea înainte de zece. – În Atlanta, a răspuns Lucy, trăgându-şi mănuşile. Mă mut acolo, Percy. Aici nu mi-a mai rămas nimic, acum că Wyatt nu se mai întoarce acasă. Deja am închiriat o casă la Peach Tree şi am vorbit cu Hannah Barweise să-mi strângă lucrurile şi să mi le trimită. A scos din poşetă o foaie de hârtie şi i-a întins-o lui Percy, care o privea uimit. Aici e adresa şi o estimare a nevoilor mele financiare. Mai cer o sumă lunară, să am de cheltuială. Totalul e scris în partea de jos. Pare foarte mult, însă îţi poţi permite, şi sunt sigură că merită, doar ca să ştii că ai scăpat de mine. – Nu vreau să scap de tine, Lucy. Nu am spus niciodată asta. – N-ai spune-o. Eşti prea domn, însă aşa e mai bine pentru amândoi. Acum, de dragul vremurilor bune, mă conduci la gară? Nu a încercat să o convingă să rămână, însă la gară i-a privit faţa durdulie, a unei femei ajunse între două vârste, şi şi-a amintit-o pe fata pe care venise să o întâmpine aici cu peste douăzeci şi şase de ani în urmă. – A curs multă apă de atunci, Lucy, a spus el, simţind cum i se strânge inima. – Da, a aprobat ea. Singura problemă e că noi am privit-o curgând de pe maluri opuse ale râului.

Pălăria îi stătea puţin într-o parte. El i-a îndreptat-o şi a întrebat-o gânditor: – Nu vrei să divorţăm, acum cât încă mai e timp să fim pe acelaşi mal alături de altcineva? – Nici să nu te gândeşti! A râs ascuţit. Să-ţi scoţi asta din minte! Ameninţarea mea încă e valabilă. Nici un divorţ până nu spun eu, iar asta nu se va întâmpla atâta timp cât Mary Toliver DuMont e încă în viaţă. Nu s-au îmbrăţişat în momentul despărţirii. Lucy nu părea dornică să ajungă în braţele lui Percy, oferindu-şi, în schimb, obrazul pentru un sărut scurt. I-a permis să o prindă de braţ şi să o ajute să urce. Când a ajuns pe scări, s-a întors spre el. – La revedere, Percy, a spus ea încet. – Doar pentru scurt timp, a răspuns el, şi şi-a pus mâna pe încheietura ei aşa cum obişnuia la început, când a auzit şuieratul trenului. Gestul lui a surprins-o. A gâfâit scurt, apoi şi-a retras în grabă braţul, ca şi când mâna lui ar fi ars-o. După ce l-a ţintuit cu privirea o fracţiune de secundă mai mult decât părea că dorise, sa întors cu spatele la el şi a dispărut.

Capitolul 46

După plecarea lui Lucy, Percy a făcut ce făcuse întotdeauna când se căsca o prăpastie în viaţa lui: şi-a mărit ziua de lucru şi şi-a extins activitatea. A mărit fabrica principală şi şi-a dat acordul pentru începerea construcţiei unei fabrici suplimentare pentru procesarea hârtiei, pe terenul pe care îl cumpărase de la Mary. Mai mult, a defrişat pământ în apropiere şi a elaborat planuri pentru o zonă rezidenţială care să ofere case la preţ bun pentru muncitorii care doreau să locuiască împreună cu familiile lor aproape de mirosurile care veneau dinspre fabrică. Toate casele planificate au fost cumpărate imediat. Mirosul de sulf nu părea să fie neplăcut pentru viitorii proprietari, pentru că însemna cecuri grase în fiecare vineri, asigurări de sănătate, pensii, măriri de salariu şi vacanţe plătite. Se bucura constant de compania lui Ollie şi a lui Mary, precum şi de a unui nouvenit în cercul lor de trei, un tânăr avocat pe nume Amos Hines. Amos ajunsese întâmplător în Howbutker la sfârşitul lui 1945, chiar când plecase William Toliver, şi fusese întrebat imediat dacă dorea să lucreze la firma de avocatură a vechiului său prieten şi avocat de familie, Charles Waithe. La fel ca tatăl lui, William descoperise că nu i se potrivea viaţa în slujba pământului şi plecase întro dimineaţă de toamnă fără ca nimeni să mai ştie ceva de el timp de ani buni. Din nou, Mary rămăsese fără moştenitor pentru Somerset. Cu zâmbetul ei reţinut, îi rezumase lui Percy eşecurile lor într-o singură remarcă. – Suntem la fel, nu-i aşa? – Da, suntem, a aprobat el. – Ţi-e dor de Lucy? El şi-a ţuguiat buzele şi s-a gândit o clipă. – Îi simt absenţa, însă nu ca pe o pierdere.

A investit într-o companie de petrol şi i s-a cerut să participe la şedinţe în Houston, alături de alţi parteneri, ale căror acţiuni, pasiuni şi venituri erau centrate pe industria petrolului. La una dintre aceste întâlniri, a cunoscut-o pe Amelia Bennett, la un an după plecarea lui Lucy în Atlanta. Rămasă văduvă de curând, devenise parteneră în acea afacere pentru că o moştenise, însă, spre deosebire de Percy, cunoştea industria ca pe propriu ei buzunar. S-au certat de la prima întâlnire, subiectul fiind prudenţa financiară de a nu fora după petrol într-o zonă din vestul Texasului cunoscută drept Bazinul Permian. El era pentru, ea – împotrivă. – Sincer, domnule Warwick, a spus ea, adresându-i-se cu o privire plină de dispreţ peste masa de şedinţe, nu pot să-mi dau seama cum un tâmplar ar avea cea mai vagă idee unde să foreze după petrol, cu atât mai puţin să-şi spună părerea despre asta. Poate ar trebui să nu mai spuneţi nimic şi să-i lăsaţi pe cei care se pricep să decidă unde să monteze platformele companiei. Percy s-a încruntat. „Ah, o provocare.“ Nimeni nu-l mai provocase în afară de Mary. – O să iau în considerare reproşurile dumneavoastră bine intenţionate, doamnă Bennett, însă, până atunci, îmi dau votul pentru forarea în acel câmp din vestul Texasului. Mai târziu, când au rămas singuri în lift, ea i-a privit de sus în jos trupul înalt de un metru nouăzeci şi a declarat: – Eşti cel mai imposibil de arogant bărbat pe care l-am cunoscut vreodată. – Aşa s-ar părea, a aprobat Percy. Ea purta pantofi cu toc simpli, fuste strâmte şi bluze de mătase în culori pastelate. Singurele ei bijuterii erau verigheta de aur şi o pereche de cercei cu perle, care se potriveau cu nasturii bluzei. După alte câteva întâlniri, Percy s-a bucurat de plăcerea de a descheia acei nasturi şi de a-i scoate bluza de mătase. – Nu înţelege greşit, încă eşti cel mai arogant bărbat pe care l-am cunoscut, a spus Amelia, cu ochii lucind ca două bucăţi de chihlimbar. – Nici nu mă gândesc să te contrazic, a răspuns Percy.

Legătura lor s-a dovedit satisfăcătoare pentru amândoi. Nici unul nu era interesant de căsătorie. O nevoie reciprocă de intimitate cu o persoană pe care o plăcea, o respecta şi în care avea încredere era tot ce dorea unul de la celălalt. Nu se fereau de lume, lăsându-i pe amatorii de bârfe să spună ce voiau. Însă nimeni nu a zis nimic. Era perioada postbelică, şi unele moravuri sociale deveniseră mai permisive. Percy şi Amelia erau adulţi de vârstă mijlocie. Erau bogaţi, influenţi şi puternici, obişnuiţi să facă numai ce voiau. Cine îndrăznea să critice o văduvă sănătoasă şi nubilă, că îşi împărţea patul cu un magnat viril care fusese părăsit de soţie? Wyatt era cantonat la Camp Pendleton. Scria rar, suna doar de Crăciun şi de ziua lui Percy şi nu venea niciodată acasă. Percy îi scria des, umplând scrisorile cu ştiri despre fabrica de lângă Sabine şi despre dezvoltarea cartierului de locuinţe, despre Mary şi Ollie şi despre noul său prieten, Amos Hines, despre evenimente locale şi întâmplări diverse, care să-l ţină pe Wyatt cât de cât la curent cu tot ce avea legătură cu Howbutker. Odată, după ce a citit ultima scrisoare pe care i-o trimisese Sara, i-a scris lui Wyatt că domnişoara Thompson se măritase cu directorul unui liceu din Andrews, Texas. Se gândise destul de mult şi se hotărâse să rişte, aşa că a recunoscut că el şi domnişoara Thompson fuseseră cândva foarte apropiaţi şi că vestea căsătoriei ei îi lăsase un gust amar. Spre surprinderea lui, Wyatt i-a răspuns imediat, menţionând-o pe Sara într-o remarcă simplă: „Întotdeauna a fost profesoara mea preferată“. Cu şase luni înainte de sfârşitul deceniului, Wyatt a trimis o scrisoare care anunţa căsătoria lui cu Claudia Howe, o profesoară venită din Virginia. Locuiau la bază, în zona destinată ofiţerilor căsătoriţi. Acum era căpitan şi comandant de companie. Lucy mersese de curând într-o vizită-surpriză la ei, luând avionul din Atlanta ca să-şi cunoască nora. Wyatt nu i-a sugerat lui Percy să facă acelaşi lucru. Percy a pus mâna pe telefon şi a sunat la Camp Pendleton. O voce de femeie, plăcută şi elegantă, i-a răspuns imediat. – Bună dimineaţa, a început ea. Reşedinţa căpitanului Warwick. – Claudia? Sunt Percy Warwick, tatăl lui Wyatt. I s-a părut că simte o tăcere ce-i trăda surpriza şi încântarea, senzaţie confirmată de răspunsul ei vesel:

– Ce drăguţ că aţi sunat. Wyatt va fi foarte dezamăgit că nu v-a putut auzi. E la manevre. – Şi mie îmi pare rău, a răspuns Percy dezamăgit. Din păcate, nu am sunat când trebuia. – Sper să mai încercaţi. – Sigur o să mai încerc. Căuta să spună ceva, să umple liniştea care se lăsase. Am fost încântat să aflu de căsătoria voastră şi sper să ne cunoaştem curând. Trebuie să-l convingi pe Wyatt să te aducă la Howbutker. – Cu siguranţă îi voi spune asta. Percy a observat că evita să-l invite în vizită la ei. A mai pus câteva întrebări politicoase, la care Claudia a răspuns cu eleganţă, dar scurt, lăsând să se înţeleagă că nu dorea să prelungească acea conversaţie. A închis, simţindu-se dezamăgit şi deprimat. Le-a trimis un cec consistent ca dar de nuntă, pentru care a primit imediat o scrisoare de mulţumire de la Claudia, cu un rând adăugat de Wyatt. Percy a bănuit că acel rând scurt fusese ideea soţiei. Un an mai târziu, primea o altă scrisoare de la nora lui. Aceasta îl anunţa, cu un scris de mână frumos, că devenise bunic. Inclusese în scrisoare şi o fotografie, ca să i-l prezinte pe nepotul lui, Matthew Jeremy Warwick. Îl alintau Matt. În ziua următoare, a fost luat prin surprindere de titlurile negre, îngroşate, de pe prima pagină a numărului de duminică din Gazette: „TRUPELE NORDCOREENE TREC PARALELA TREIZECI ŞI OPT ÎNTR-UN ATACSURPRIZĂ ÎMPOTRIVA COREEI DE SUD“. În următoarele câteva zile, din ce în ce mai alarmat, Percy a urmărit ştirile despre refuzul Coreei de Nord de a accepta cererea Consiliului de Securitate al ONU ca guvernul acesteia să înceteze imediat ostilităţile şi să îşi retragă forţele dincolo de paralela treizeci şi opt. Trupele nord-coreene erau deja în drum spre Seul, capitala Coreei de Sud, pentru a răsturna guvernul democratic recunoscut şi pentru a uni ţara cu forţa, sub conducere comunistă. Consiliul de Securitate al ONU a răspuns trimiţând în sprijinul Coreei de Sud trupe dominate de forţele americane şi comandate de generalul Douglas MacArthur. Unul dintre primele

ordine ale generalului: „Trimiteţi-mi marina“. „Până aici!“ se gândea Percy, privind fotografia nepotului său peste farfuria cu micul dejun. „Iau primul avion către San Diego. Nu mă interesează că Wyatt nu vrea să mă vadă. Divizia Întâi de Marină este mereu chemată prima, şi trebuie să-mi văd băiatul înainte să plece.“ Şi-a ţinut respiraţia cu o frică intensă, care îl secătuia. Coreea de Sud. Cine auzise de ea şi de ce naiba trimiteau Statele Unite soldaţi care să moară pe acolo? Şi-a aruncat şerveţelul pe masă şi şi-a tras scaunul. Wyatt avea să creadă probabil că mersese să obţină iertarea fiului pe care îl nedreptăţise. Că Percy juca la cacealma pentru a se apropia de nepotul său şi-a avea încă un Warwick. Avea să creadă, în cel mai bun caz, că era o chestie pe care orice tată o face când singurul său copil pleacă în al doilea război, după ce fusese suficient de norocos să supravieţuiască primului. Şi ar avea dreptate în toate. Însă ceea ce nu ştia era că Percy mergea şi din dragoste pentru el, o dragoste care părea tot mai puternică odată cu fiecare an, în ciuda distanţei dintre ei. Însă planurile pe care şi le făcuse la micul dejun au fost date peste cap când secretara lui i-a înmânat o telegramă imediat ce a intrat în birou. – De la Wyatt, a spus ea. Am semnat pentru ea cu câteva minute în urmă. Percy a rupt plicul galben: „TATĂ STOP AJUNG CU TRENUL 18.00 ÎN SEARA ASTA STOP ADUC CLAUDIA ŞI MATT ACASĂ STOP WYATT“. Percy şi-a ridicat privirea înmărmurită către secretara sa, care aştepta. – Sally, fiul meu vine acasă cu familia lui. Vorbeşte cu toate menajerele din oraşul ăsta şi trimite-le la Warwick Hall. O să le plătesc dublu. Şi, mai mult, vreau să mergi acasă şi să supraveghezi curăţenia. Faci asta? – Ştiţi că da, domnule Warwick. – Şi sună-l pe Herman Stolz… – Măcelarul? – Măcelarul. Sune-i să taie trei cotlete din cea mai bună carne pe care o are, groase de cinci centimetri fiecare. De asemenea, sună şi la florărie şi comandă

flori pentru parter şi pentru cea mai frumoasă cameră de oaspeţi. Şi mai vreau… trandafiri albi şi roşii. Să fie aşezaţi pe holul din faţă. – Da, domnule Warwick. Percy l-a sunat şi pe Gabriel, majordomul pe care Lucy îl concediase, iar el îl reangajase de la familia DuMont după plecarea ei. Gabriel avea şaizeci şi cinci de ani şi rar trecuse dincolo de Houston Avenue din ziua în care se născuse, în aripa rezervată servitorilor de deasupra garajului familiei Warwick. – Gabriel, trimit o maşină. Trebuie să mergi la Stolz Meat Market să iei nişte fripturi pe care le-am comandat. Şi, cât eşti acolo, aş vrea să alegi preparatele preferate ale domnului Wyatt. Ai înţeles? Domnul Wyatt vine acasă în seara asta, cu soţia lui şi cu nepotul meu. Percy l-a lăsat să-l întrerupă de câteva ori cu „Domnul fie lăudat!“, apoi şi-a continuat instrucţiunile. – Am senzaţia, a spus el, că soţiei lui îi va plăcea sosul béarnaise pe friptură. Crezi că te poţi ocupa de asta? – O să-i spun nepotului meu, Grady, să-mi citească reţeta. Am pregătit creionul. Cum se scrie? Percy a oftat şi a dictat cuvântul pe litere, cu gândul la Amelia. După ce a dat toate ordinele, i-a telefonat lui Mary. Ea l-a ascultat şi, după ce i-a promis să o trimită pe Sassie să-l ajute pe Gabriel, i-a spus: – Percy, îşi aduce copilul şi pe mama lui să locuiască aici cât timp e el în Coreea. – Crezi? – Da. Primeşti încă o şansă. – Sper să ai dreptate. – Cred că ar trebui să fii sigur de asta. Te invidiez, Percy. – Poate şi tu vei mai primi o şansă într-o zi, Mary.

Râsul ei l-a dus cu gândul la cristalul care se sparge. – Şi de la cine ar putea veni? A fost aşa cum spusese Mary şi cum Percy nu îndrăznise să spere. Nu l-a întrebat pe Wyatt ce credea mama lui despre acea decizie. Probabil o luase prin surprindere şi o rănise, însă a lăsat la o parte compasiunea pentru Lucy ca să se bucure de propriile sentimente de mândrie şi de recunoştinţă. Copilul era foarte frumos. Percy îl privea fascinat şi abia îi venea să creadă că fruntea, nasul şi bărbia micuţului făceau din el un Warwick autentic. Sally tocmai conducea grupul de menajere prin uşa din spate când Percy şi cei trei musafiri au ajuns la Warwick Hall; Percy o urmărea pe Claudia intrând încet în casă, privind grandoarea roasă de vreme şi dimensiunile uriaşe ale vilei. Cu copilul în braţe, a rămas să ire magnificii trandafiri roşii şi albi care se reflectau în oglinda înaltă de deasupra mesei de pe hol. Wyatt părea să nu-i fi observat. – Ce frumos, a spus ea. Ajunseseră în gară la ora şase, iar bătrânul Titus, conductorul, îşi oferise braţul pentru soţia cochetă a căpitanului în uniformă din Marina SUA, care cobora în spatele ei. Arătase spre Percy. – Acela este domnul Percy Warwick, l-a auzit Percy spunând. Un bărbat bine, ca întotdeauna. Claudia se apropiase de el cu bebeluşul în braţe, urmată de soţul ei cel înalt şi impunător. – Bună ziua, tată, spusese ea. L-a început, i se păruse ştearsă, fără nici o trăsătură care să atragă atenţia. Părul ei nu era nici blond, nici brunet, chipul ei nici drăguţ, nici urât, statura ei, nici înaltă, nici scundă. Sunetul dulce al vocii ei a fost primul lucru pe care l-a remarcat, apoi ochii ei – nu neapărat culoarea, un căprui cu nimic ieşit din comun, ci inteligenţa şi integritatea pe care le-a zărit în ei, puterea lor blândă şi umorul. Percy a plăcut-o imediat şi s-a simţit mândru că fiul lui îşi găsise o asemenea soţie.

– Fiica mea, a răspuns el încet, în timp ce o îmbrăţişa, cu copilul între ei. Ce crezi despre acest loc? a întrebat-o mai târziu la Warwick Hall, strălucind de mândrie. – Ce cred despre el? Cred că e minunat, cine n-ar crede asta? Wyatt nu mi-a spus niciodată. – Însă… ţi-a spus, probabil, alte lucruri… – Da, a răspuns ea, cu o expresie înţelegătoare şi blândă întipărită pe chip. S-a oprit acolo cu subiectul, bucurându-se că-i plăcea casa, căminul pe care îl construiseră înaintaşii săi. Era timp să discute despre acele „alte lucruri“ după ce pleca Wyatt, dacă ea avea să dorească acest lucru. A fost de-a dreptul înspăimântat să afle că Wyatt urma să plece spre Coreea în câteva săptămâni şi că se întorcea la Camp Pendleton în după-amiaza următoare. – Atât de repede? a întrebat Percy, cu sufletul plin de dezamăgire. – Din păcate, da. În acea noapte, prea agitat ca să poată dormi, Percy a ieşit din cameră să meargă în bibliotecă şi să bea un pahar de coniac înainte să se retragă. Îşi văzuse familia în camera de oaspeţi şi pătuţul împrumutat de la Mary lângă pat, şi crezuse că adormiseră toţi; însă a zărit o lumină ce venea prin uşa deschisă a vechii camere a fiului său. S-a dus acolo şi l-a găsit pe Wyatt, îmbrăcat încă în uniformă, stând în mijlocul camerei, cu spatele la el, cu umerii de granit ascunşi de materialul apretat al cămăşii. Percy l-a privit în tăcere, întrebându-se la ce se gândea, ce voci auzea, ce ecouri ale trecutului. Amintirile anilor lui de adolescenţă încă atârnau pe pereţi. Un fanion pe care scria: „LICEUL HOWBUTKER CAMPIONI DE STAT LA FOTBAL, 1939“ trona încă la capul patului. Percy şi-a dres glasul. – Un bărbat nu trebuie să lupte în două războaie. Întorcându-se spre el, cu expresia la fel de impasibilă ca întotdeauna, Wyatt a răspuns:

– Poate că acesta se va încheia curând. Şi-a trecut degetul pe cotorul cărţii pe care o ţinea. Era preţiosul lui volum Aventurile lui Huckleberry Finn. Mă gândeam ca de data asta să iau cu mine cadoul de la Matthew. Poate îmi poartă noroc. – E o idee bună, a răspuns Percy. Unui soldat nu-i strică niciodată puţin noroc în plus. Ar fi vrut să spună mult mai multe, însă cuvintele nu puteau trece de emoţia care-l sugruma. Wyatt i-a salvat pe amândoi de stânjeneala momentului, adăugând: – Tată, înainte să plec, aş vrea să te rog ceva. Aş dori o favoare. – Orice, fiule. Orice. – Dacă… nu mă întorc, aş dori ca fiul meu să fie crescut aici cu tine. Claudia vrea acelaşi lucru. Deja e nebună după tine. Ştiam că aşa va fi. Şi nu se înşală când vine vorba despre caracterul unui om, crede-mă. A zâmbit uşor, cu ochii scânteind cu un licăr de mândrie care-i mai îmblânzea conturul tăios al feţei. Aici nu vor avea nici o grijă, iar eu mă simt liniştit să ştiu că, orice s-ar întâmpla cu mine, aici cu tine vor avea un cămin. Percy se chinuia să-şi regăsească vocea. – Vrei… să o ajut să-l crească pe Matt dacă… dacă… – Exact. Percy a privit lung în ochii albaştri şi limpezi. Nu spuneau nimic, şi totuşi spuneau totul. Percy nu putea fi totuşi sigur decât de cuvintele pe care le auzise. – Sunt bine-veniţi aici oricât vor să stea, a spus el. N-aş vrea să fie în altă parte şi sunt foarte onorat că tu… vrei să locuiască aici cu mine. A înghiţit în sec. Nu trebuia să clacheze. Nu trebuia să pară mai slab decât bărbatul pe care Wyatt îl respectase întotdeauna. Însă nu s-a putut stăpâni să nu spună… trebuia să spună: Trebuie să te întorci, Wyatt. Trebuie. – O să fac tot posibilul. Noapte bună, tată, şi îţi mulţumesc.

Trecând pe lângă Percy, cu cartea sub braţ, Wyatt a dat scurt din cap şi a părăsit camera.

Capitolul 47

Orele au trecut pe nesimţite. Erau deja la gară pentru a-l conduce pe Wyatt. Claudia îl ţinea în braţe pe micuţul Matt, în vârstă de două luni, învelit cu o păturică albastră. Wyatt purta uniforma militară, cu şirurile de decoraţii aliniate la piept în stânga. – Ţi-ai luat tot? întrebase Percy înainte să iasă din Warwick Hall. Ţi-ai împachetat tot? – Am împachetat totul, răspunsese Wyatt. De obicei, nu las nimic în urmă. „Nu e chiar aşa“, se gândea Percy cu tristeţe. După ce şi-a sărutat soţia şi copilul în semn de rămas-bun, i-a strâns mâna lui Percy Wyatt şi, chiar înainte să urce în tren, i-a spus: – Fă în aşa fel încât fiul meu să ştie că îl iubesc, tată. – Te vei întoarce şi îi vei arăta asta singur, fiule. Când s-au întors acasă, Percy i-a lăsat pe Claudia şi pe Matt în grădină, să se bucure de soarele de început de vară, iar el s-a dus în camera de oaspeţi. A căutat cartea Aventurile lui Huckleberry Finn, însă nu a găsit-o. Bărbatul care venise şi plecase în mai puţin de douăzeci şi patru de ore nu lăsase nimic în urma lui. Uşurat, îşi spunea că Wyatt împachetase cartea alături de celelalte lucruri ale sale. Fără ca fiul său să ştie, Percy tăiase un trandafir roşu din buchetul de pe hol şi îl strecurase printre paginile cărţii. Se gândise să scrie un bilet scurt şi să-l lipească pe tulpină, aşa cum făceau cu macii în fiecare an, în cinstea Zilei Armistiţiului, dar se răzgândise. Cuvintele scrise erau la fel de inutile ca acelea rostite atunci când cititorul le atribuia sentimentului de vină. Era sigur că Wyatt nu avea nici cea mai vagă idee cum ajunsese acolo trandafirul, ce însemna sau ce trebuia să facă cu el. Era sigur că Lucy nu-i spusese niciodată legenda trandafirilor şi nici Percy nu o făcuse. Însă era fericit că făcuse acel gest, ştiind

că trandafirul plecase cu fiul său în război, o mărturie a căinţei lui presată între paginile celei mai dragi posesiuni a lui Wyatt. Percy a început din nou să urmărească războiul prin intermediul ziarelor şi al radioului. Apără termeni şi nume noi, cu rezonanţă ciudată, pentru un alt front de bătălie dintr-o parte străină a lumii: Bătălia de la Inchon, masacrul de la Chosin, lupta de la Fox Hill, cea de la Old Baldy, din Kunuri, MiG Alley , DMZ⁷. Wyatt scria: „Aici bărbaţii urlă şi blestemă, şi se roagă la fel cum au făcut-o şi în cel de-al Doilea Război Mondial, şi în războiul tău, tată. E acelaşi lucru – frica, plictiseala, singurătatea, adrenalina, camaraderia, tensiunea aşteptării următorului asalt, nopţile lungi departe de casă şi de familie. În războiul ăsta, terenul de luptă este un loc uitat de Dumnzeu – dealuri golaşe şi arse –, iar în noaptea neagră ca o căldare cu smoală, în tranşee, când aştepţi hoardele de comunişti chinezi să vină să te spulbere cu armele lor – noi le numim pistoale automate –, ţi se face părul măciucă. Însă mă gândesc la Claudia şi la Matt care sunt acolo, cu tine, în siguranţă.“ Curând după plecarea lui, Percy despachetase un obiect pe care îl pusese bine după întoarcerea lui Wyatt din cel de-al Doilea Război Mondial. A desfăcut pătratul de mătase alb cu margini roşii în faţa micului Matt, care era treaz şi gângurea în pătuţ. – Întrebi ce e asta? a spus Percy. Asta, micuţule, se numeşte „steag de serviciu“. Îl agăţ de fereastra din faţă. Steaua albastră semnifică faptul că un membru al acestei familii îşi serveşte ţara în armată în vreme de război. În cazul ăsta, steagul e pentru tatăl tău. La sfârşitul lui septembrie 1951, la aproape un an şi jumătate după plecarea lui Wyatt, Percy a primit un telefon de la Claudia la Courthouse Café, în timp ce îşi servea cafeaua alături de membrii CBB – Clubul Băieţilor Bătrâni. Femeia i-a cerut să se întoarcă acasă. Nu a întrebat de ce. A lăsat banii pe tejghea fără să scoată o vorbă şi a ieşit în dimineaţa cu nuanţe de albastru şi auriu care coborâse peste ultima zi a vieţii fiului său. Când a ajuns, a văzut o maşină oficială a Corpului de Marină SUA parcată în curte. Trimiseseră o echipă de la Houston – un capelan şi doi ofiţeri – pentru a informa familia că Wyatt Trenton Warwick fusese ucis în misiune pe un câmp de luptă cenuşiu şi pustiu, denumit „Punchbowl“⁸. După câteva zile, trupul său a fost trimis acasă înfăşurat într-un steag american, care ulterior a fost strâns şi oferit la înmormântare văduvei sale, în numele unei naţiuni recunoscătoare. Percy alesese locul de înmormântare,

spre dezamăgirea directorului firmei de pompe funebre, care dorise să îl îngroape pe Wyatt pe locul familiei Warwick, la picioarele lui Matthew DuMont. – Nu la picioarele lui, ci lângă el, ordonase Percy. – Dacă insistaţi, replicase directorul. La urma urmei, au fost cei mai buni prieteni. – Nu doar prieteni, îl corectase Percy, cu vocea tremurându-i de emoţie. Au fost fraţi. – Aşa şi-i aminteşte toată lumea, răspunsese împăciuitor bărbatul de la pompe funebre. Au fost la fel de apropiaţi ca fraţii. Muncitorii cu care lucrase la fabrică, foştii lui colegi de clasă şi fostele prietene, vechii lui colegi de la fotbal şi antrenorii veniseră cu toţii să participe la slujba de înmormântare. Sosise şi Lucy, îmbrăcată în negru, cu chipul palid şi slăbit în spatele vălului. Stătea cu familia la Warwick Hall. Percy şi-ar fi dorit să plângă împreună cu ea, să o consoleze cumva pe mama fiului său, însă privirea ei rece îl obliga să păstreze distanţa. Când alesese florile pentru mormânt, îi spusese: – Te rog, Percy, fără trandafiri… Aşa că puseseră un covor de maci roşii, care se legănau în vânt lângă locul de veci al lui Matthew DuMont. Garda de onoare, cu armele ridicate, a tras o salvă de rămas-bun. Zgomotul i-a asurzit urechile lui Percy şi l-a făcut pe micul Matthew să plângă în braţele protectoare ale bunicului său. – Aşadar, a spus Lucy în acea seară, Claudia şi Matt vor rămâne chiar aici, în Howbutker, cu tine. Aşa mi-a spus ea. – Da, Lucy. – Aşa a dorit Wyatt, mi-a mai zis ea. – Da, Lucy. – Nu există dreptate pe lumea asta, Percy Warwick. – Nu, Lucy.

În sfârşit, lucrurile personale ale lui Wyatt au ajuns acasă. Percy era la gară, să ia o cutie de mărime medie, pe care a ridicat-o şi a urcat-o într-un camion al companiei. Claudia, simţindu-i durerea, a insistat să se uite împreună prin obiecte. – Ce e asta? a întrebat ea, ridicând cartea Aventurile lui Huckleberry Finn. Era obiectul pe care Percy sperase să-l găsească. – Matthew i-a dat această carte lui Wyatt de ziua lui când erau mici, a răspuns el. Wyatt a luat-o cu el sperând… că-i va purta noroc. A luat cartea din mâinile ei şi a răsfoit-o, căutând trandafirul roşu, însă nu a găsit nimic. Oare îl văzuse Wyatt? Oare îl aruncase fără să-şi dea seama de semnificaţia lui specială? Oare căzuse când îi puseseră lucrurile în cutie? Nu avea să afle niciodată. Trebuia să trăiască acceptând faptul că băiatul său murise fără să ştie că tatăl său îl iubise şi că îi ceruse iertare. În ciuda durerii constante care se alăturase celorlalte suferinţe, viaţa lui intra întro perioadă de linişte pe care nu o mai cunoscuse de când mama lui era stăpâna Warwick Hall. Matt şi Claudia deveniseră centrul universului său. Casa lui căpăta o strălucire şi o ordine nouă datorită coordonării eficiente a nurorii sale. Pe masă au început să apară preparate bine pregătite, de care se bucurau ca o familie, în camera de zi, şi pe care le împărţeau uneori cu familia DuMont, cu Amos Hines şi cu Charles Waithe. A început din nou să primească vizite, simţindu-se liber să aducă acasă, în orice moment, oaspeţi din afara oraşului care vizitau fabrica de cherestea şi pe cea de procesare a hârtiei, care se întindeau de-a lungul râului Sabine. Amelia, văzând că Percy nu mai avea nevoie ca ea să-i aline orele de singurătate şi îndrăgostită fără speranţă de un bărbat care nu avea să fie niciodată liber, a ieşit în tăcere din viaţa lui. Din când în când, Percy îşi dorea ca Lucy să se poată bucura şi ea de nepotul ei. Claudia îi trimitea fotografii. Din când în când îi şi telefona, iar Matt, la indicaţiile mamei lui, îşi saluta bunica din Atlanta, pe care o striga Gabby. Percy se întreba cum îşi petrecea zilele ca femeie singură şi dacă avea vreun amant care să-i umple golul din viaţă. Războiul din Coreea se sfârşise şi, cu inima grea, Percy a citit că naţiunea pentru care fiul său şi peste cincizeci de mii de bărbaţi şi femei din America muriseră era încă împărţită, problemele politice nu se rezolvaseră şi nu se obţină

îmbunătăţiri nici în privinţa drepturilor omului. A comandat un afiş pe care l-a agăţat în sala de primire a biroului său şi în a cărui legendă scria: „Cândva, cineva va declanşa un război la care nu va participa nimeni“. Şi-a îmbrăţişat strâns nepotul şi s-a rugat ca acea zi să vină înainte să crească Matt. La doi ani după ce trupul lui Wyatt fusese adus acasă, Sally a intrat în birou şi a anunţat, cu o curiozitate abia stăpânită: – Domnule Warwick, a venit un ofiţer din Marina SUA şi vrea să vă vadă. Să-l las să intre? – Bineînţeles, a răspuns Percy, ridicându-se şi încheindu-şi costumul, cu inima bătându-i nebuneşte. La uşă apăru un maior din Corpul de Marină, cu şapca de la uniformă sub un braţ şi cu un pachet dreptunghiular sub celălalt. – Domnule Warwick, mă numesc Daniel Powel s-a prezentat el, sprijinind pachetul de biroul lui Percy ca să-i strângă mâna. L-am cunoscut pe fiul dumneavoastră în Coreea. Am fost amândoi comandanţi de companie în Divizia Întâi a Marinei. – Da? a spus Percy, simţind cum aproape că i se opreşte inima şi cum întrebările i se învârt în minte precum un caleidoscop. De ce venise acest bărbat la aşa mult timp după moartea lui Wyatt? Voia să-i spună cum şi unde murise fiul său? Wyatt nu ar fi fost niciodată de acord cu o astfel de vizită. Oare voia să iasă din marină şi căuta o slujbă? A arătat spre fotoliul de oaspeţi. – Luaţi loc, domnule maior, şi spuneţi-mi ce pot face pentru dumneavoastră. – Nu pentru mine, domnule, ci pentru dumneavoastră. Wyatt mi-a spus să vă caut dacă i se întâmplă ceva. Îmi pare rău ca a durat atât de mult să ajung aici. După război, am fost trimis în Japonia şi abia acum am fost chemat înapoi în ţară. – De cât timp v-aţi întors acasă? Ofiţerul s-a uitat la ceas.

– De mai puţin de patruzeci şi opt de ore. Am venit direct aici după ce am aterizat în San Diego. Percy a clipit de câteva ori. – Vreţi să spuneţi că asta e prima oprire după ce v-aţi întors acasă? – Da, domnule. I-am promis lui Wyatt că vă aduc asta cu prima ocazie care se iveşte. Ofiţerul de marină s-a ridicat şi a luat pachetul învelit în hârtie. Am avut grijă de el de când a murit Wyatt. Am fost cu el când l-a cumpărat din Seul. A spus că mă roagă să vi-l aduc eu dacă el nu mai ajungea acasă. Nu trebuia să-l trimit prin poştă. Trebuia să-l aduc personal, oricât de mult mi-ar fi luat. Percy a privit curios forma dreptunghiulară. – E pentru soţia lui? – Nu, domnule. E pentru dumneavoastră. A spus că veţi înţelege ce înseamnă. Încet, simţind că saliva-i capătă dintr-odată gust de lipici, Percy a dus pachetul la o masă de sub luminator. Era legat strâns, benzile adezive se murdăriseră, iar hârtia era pătată. A rupt banda şi a sfâşiat hârtia maronie până când a scos la iveală conţinutul. Era un tablou, o reprezentare impresionistă nu prea reuşită a unui băiat care zâmbea, îmbrăcat în pantaloni scurţi, alergând către o poartă din scânduri din prim-plan. La început, Percy nu şi-a dat seama ce ţinea în braţe sau ce reprezenta întinderea neclară care îl înconjura pe băiat. Apoi, când imaginea a devenit clară, a ridicat capul şi a lăsat să-i scape un strigăt către fereastră şi către cerul albastru de dincolo de ea. Băiatul alerga într-o grădină, ţinând în braţe un buchet de trandafiri albi.

O durere uşoară în piept l-a făcut pe Percy să deschidă ochii. Şi-a şters faţa, iar degetele i s-au umezit, însă ştia că nu de la căldură. Cât era ceasul? Terasa salonului era acum în umbră, iar în aer se simţea adierea uşoară specifică sfârşitului după-amiezii. Şi-a întins picioarele şi şi-a mişcat capul. De cât timp stătea acolo, chemând vechi fantome? Dumnezeule… era trecut de ora cinci, după cum arăta ceasul. Mary murise de patru ore… Mary a lui. S-a ridicat şi a încercat să se ţină pe picioare. Îi tremurau un pic şi transpiraseră. Rigid, simţind cum fantomele se înghesuie în spatele lui, a deschis uşa şi a intrat, ochii lui

oprindu-se din nou pe tabloul de pe birou. Imediat, durerea din piept a încetat. Amintirile puteau fi un lucru teribil, îşi dădea el seama, un instrument de tortură care îşi continuă mult timp treaba. Şi-a turnat un pahar cu apă, să-şi potolească setea, şi l-a ridicat spre tablou. – În final, Ţiganco, cred că lucrul cel mai frumos la care putem spera e un braţ de trandafiri albi.

Capitolul 48

În Atlanta, cu ajutorul bastonului, Lucy Gentry Warwick s-a îndreptat cu grijă către aleea grădinii. Aceasta nu avea nimic spectaculos în timpul zilei, însă în nopţile calde de vară era minunată. Micuţa curte din spate fusese plantată doar cu flori albe, iar în lumina lunii, capetele lor ca de zăpadă străluceau cu o frumuseţe nepământeană, magică. Lucy s-a aşezat pe una dintre băncile de piatră, ignorând farmecul grădinii ei. Gândurile îi zburau la Mary Toliver DuMont. Telefonul primit de la vechea ei vecină şi spioană, Hannah Barweise, îi întrerupsese somnul de după-amiază. Hannah încă locuia lângă vila Toliver şi sunase să-i raporteze că la prânz văzuse o ambulanţă şi pe Sassie şi pe Henry agitându-se şi ghicise că Mary păţise ceva. Apoi îi zărise pe Percy şi pe Matt sărind dintr-o camionetă a companiei şi, în mai puţin de o oră, în tot cartierul mersese vestea că murise Mary. Însă, înainte de a încerca să afle toate detaliile de la Hannah, Lucy întrebase: – Cum arăta? – Cine să arate? – Percy. – Hm… la fel, Lucy. Îmbătrânit, nu la fel de sprinten ca odinioară, însă… tot Percy Warwick, dacă înţelegi ce vreau să spun. Ea îi răspunsese cu respiraţia tăiată. – Da, ştiu ce vrei să spui. Continuă! Care a fost cauza morţii? Hannah i-a transmis toate detaliile pe care le ştia ea, apoi Lucy a închis, tremurând din tot corpul. Ziua pe care o aşteptase de patruzeci de ani sosise în sfârşit: Mary Toliver DuMont moartă, iar Percy singur, plângând după ea. Era

durerea pe care i-o dorise ea, cu care îi dorise să trăiască până la sfârşitul zilelor lui, aşa cum ea trăise cu a ei. Atunci de ce nu era atât de fericită pe cât se aşteptase să fie? Ce era acea presiune dureroasă care îi apăsa diafragma la gândul că Mary zăcea moartă, cu ochii aceia verzi fără strălucire, cu faţa ca marmura într-un sarcofag? Ca de fiecare dată, chiar şi din mormânt, Mary reuşise să-i ia şi acea satisfacţie pe care o aşteptase şi pe care ar fi meritat-o. Dumnezeu îi era martor, nu prea avusese parte de ea în timpul vieţii. A alungat sentimentul. Neliniştea ei venea din faptul că şi ea avea optzeci şi cinci de ani şi putea păţi oricând ce păţise Mary… Mary Toliver DuMont, acea veterană bătrână, rezistentă şi încăpăţânată, prinsă cu garda jos într-o zi de vară, în timp ce stătea la soare pe verandă. Însă, înainte să-i vină şi ei sfârşitul, Lucy urma să aibă micul ei moment de triumf mult aşteptat, apoi… să vină umbra. – Doamnă Lucy, ce faceţi aici la ora asta? Era vocea lui Betty, menajera ei de-o viaţă. Ţinea deschisă uşa dinspre curte şi se încrunta la Lucy. Aceasta o privea cu iritare. Dumnezeule! Se gândea că o auzise în timp ce se uita la ştirile de la ora cinci. Betty era fată bună, însă avea şi defecte. Nu ar da bine s-o audă vorbind despre victoria ei. – Mă gândeam, a răspuns Lucy. Du-te înapoi la ştirile tale. – Vă gândeaţi? Afară, pe căldura asta? La ce? La femeia aceea care tocmai a murit? – Nu e treaba ta. Acum du-te înapoi la televizor. – Cum să fac asta când ştiu că staţi aici şi e foarte posibil să faceţi insolaţie? – Sunt prea bătrână ca să fac insolaţie. Vin imediat. Acum vreau să mă bucur de grădina mea. De asta am plantat-o. Betty a oftat. – Cum vreţi, doamnă Lucy, însă pot să spun că uneori nu vă pot înţelege. Aveţi nevoie de ceva?

Lucy se gândea să ceară un pahar de coniac pentru a-şi face curaj, însă Betty ar fi rămas la uşă până când l-ar fi băut pe tot, ca să se asigure că era suficient de trează cât să intre înapoi în casă. – Vreau doar linişte şi pace, Betty. Betty a închis uşa dând din cap, iar Lucy a aşteptat ca aceasta să ajungă la televizor înainte să facă mişcarea. Mai devreme – ca să explice de ce Hannah insistase să o trezească – îi spusese lui Betty că o veche colegă de şcoală şi vecină din Howbutker murise. Dacă menajera ar fi tras cu urechea la mesajul ei scurt, ar fi pus lucrurile cap la cap şi şi-ar fi dat seama de adevăratul motiv pentru care ea şi Percy rămăseseră căsătoriţi în toţi aceşti ani. Când ajunsese în Atlanta, toată lumea o considerase victima nefericită a unui soţ puternic şi despotic, care refuzase să o elibereze, o neînţelegere pe care ea nu încercase să o corecteze. Noile ei cunoştinţe erau impresionate de faptul că, deşi nu mai locuiau împreună, el continua să-i trimită bani pentru casă şi pentru haine, acceptându-i toate nevoile, mofturile şi cererile fără întrebări sau restricţii. Asta adăuga o aură de mister la poziţia ei socială şi îi înlesnise intrarea în cercurile înalte ale societăţii din Atlanta. Altfel, ca soţia alungată a unui bărbat bogat şi puternic, căruia ea îi refuzase divorţul, ar fi rămas la periferia ei. Mulţumită că Betty era din nou absorbită de treburile ei, a deschis uşa unui mic dulăpior de piatră de lângă bancă şi a scos un telefon. Numărul pe care urma să-l formeze nu se schimbase de când fusese atribuit prima oară, iar ea îl ştia pe dinafară. Era linia privată către vechiul ei salon. Dacă răspundea altcineva în afară de Percy, avea să închidă şi să încerce mai târziu, însă putea să parieze că el era chiar lângă telefon, înnebunit de durere. Spera ca Matt să nu fie cu el. Băiatul o iubea, însă cea mai mare dragoste şi cel mai mare devotament le avea pentru Percy, aşa cum îşi dorise fiul lor, Wyatt, şi nu avea să fie prea blând cu ea dacă îi amplifica suferinţa bătrânului Percy. Simţea din nou vechea ei ranchiună. Îl iertase pe Wyatt pentru că îi lăsase pe Matt şi pe soţia lui în grija lui Percy când plecase în Coreea, preferând custodia lui. Însă faptul că-şi lăsase fiul şi soţia tatălui său nu însemna că îl iertase pentru că îl respinsese când era copil. Asta o făcea să se simtă mai bine. Percy nu trebuia să creadă că Matt era vreo formă de trandafir alb din partea lui Wyatt. Şi totuşi, trecerea timpului o făcuse să-şi mai îmblânzească ranchiuna pe care i-o

purta lui Percy pentru destrămarea prea timpurie a căsniciei lor. Se căsătorise cu el crezând în cuvintele pe care i le spusese lui Mary la Bellington Hall: „Dragostea mea pentru el îl va orbi…. O să fiu femeia pe care o merită“. Dragostea ei pentru el nu făcuse nimic din toate astea. Ba, din contră, reuşise chiar opusul şi, spre dezamăgirea şi groaza ei – fără să mai poată opri asta, aşa cum nu poţi opri un tren care vine în viteză –, în căsnicia lor devenise tot mai mult femeia pe care Mary o considerase întotdeauna nepotrivită pentru Percy. Îşi spusese de multe ori că, dacă ar fi fost mai deşteaptă, dacă ar fi reuşit să pună în umbră latura ei obscenă… Însă nu, căsnicia lor nu mai putea fi salvată, nu şi după ce aflase de sentimentele lui pentru Mary. Ar fi putut să-l ierte pentru faptul că o respinsese, chiar şi pentru că-l respinsese pe fiul lor, căci ştia că ajunsese să regrete asta; însă nu-i putea ierta dragostea pentru acea femeie ca o statuie de marmură, care s-ar fi căsătorit cu el doar pentru a salva de scandal numele ei sfânt de Toliver. Nu-i putuse ierta asta niciodată. Vechea ei durere apăruse din nou, în timp ce recita versurile unei poezii de Edna St. Vincent Millay, pe care o învăţase pe dinafară cu mult timp în urmă, la Bellington Hall, şi o recitase de multe ori:

Love in the open hand, no thing but that, Ungemmed, unhidden, wishing not to hurt, As one should bring you cowslips in a hat Swung from the hand, or apples in her skirt, I bring you, calling out as children do: Look what I have! – And these are all for you.

Acele versuri descriau perfect dragostea ei pentru Percy, însă el aruncase merele din poala ei şi îşi dăruise inima unei femei care nu putea iubi decât o plantaţie de bumbac. Asta era marea ei supărare legată de Mary. Îi lăsase pe Percy şi pe toţi ceilalţi să creadă că o dispreţuise pentru marea ei frumuseţe şi pentru rafinamentul său. Însă o urâse pe Mary pentru simplul motiv că nu merita să

câştige şi să păstreze inima bărbatului pe care-l iubea Lucy. A dus receptorul la ureche, repetând în minte ultima ei şansă de-a duce la bun sfârşit scenariul pe care îl exersase de mii de ori în aşteptarea acestei zile. „Percy“, urma să spună ea clar şi răspicat, apoi, după ce lăsa să se aştearnă între ei un moment de linişte, ca el să aibă timp să digere surpriza, avea să-l lovească brusc cu replica pe care aşteptase cinci decenii să o spună: „Acum poţi avea divorţul“. Înainte ca alt minut să treacă şi s-o lase nervii, şi-a ridicat sânii cei mari, a tras aer în piept şi a format numărul. Acum, când urma să-şi joace marele rol, îşi dorea ca el să nu răspundă imediat, să îi lase timp să respire, să se pregătească pentru vocea pe care nu o mai auzise din ziua în care îşi înmormântaseră fiul. Însă el a răspuns la primul ţârâit al telefonului. – Alo. Vârsta… şi suferinţa… îşi puseseră amprenta asupra vocii pe care şi-o amintea ea, însă ar fi recunoscut-o oriunde şi oricând. Timpul se derulase înapoi, iar ea se afla din nou pe veranda de la Warwick Hall, holbându-se la tânărul şofer al unui Pierce-Arrow nou-nouţ, care se oprise în faţa scărilor. Soarele i se reflecta în părul blond, pe pielea bronzată, pe dinţii albi. – Salut, spusese el, cu un timbru la fel de vesel ca al soarelui de vară. Atunci, simţi cum inima ei căzuse la picioarele lui. – Alo? a repetat Percy. Lucy a respirat adânc, apoi, cu sunetul vocii lui în ureche, a pus uşor telefonul la loc în furcă.

Nume dat de Forţele Aeriene ale Statelor Unite zonei nordice a Coreei de Nord, unde râul Yalu se varsă în Marea Galbenă, în care au avut loc o serie de atacuri aeriene în timpul Războiului din Coreea (n.red.) Zonă demilitarizată (n.red.)

„Castronul de punci“ În traducere aproximativă: „Dragostea în palma deschisă, asta şi nimic mai mult,/ Neînfrumuseţată, netăinuită, nevrând să facă rău,/ Cum cineva ţi-ar oferi flori într-o pălărie/ Culese de propria mână sau mere strânse-n poală/ Eu îţi aduc, strigând precum copii:/ „Uite ce am! Şi totu-i pentru tine.“ (n.red.)

Partea a treia

Capitolul 49

În Kermit, Texas, Alice Toliver a răspuns la telefonul lui Rachel. – Mamă, sunt Rachel. – Am ajuns în asemenea hal încât singura mea fiică simte nevoie să se prezinte când îmi spune „mamă“, Rachel? Rachel avu din nou acea strângere de inimă auzind tonul rănit al mamei ei. – Îmi pare rău, mamă. M-am prezentat din reflex. – Eu n-am mai fost de mult un reflex pentru tine, Rachel. Ce s-a întâmplat? Rachel a oftat uşor. – Am sunat să îţi spun că mătuşa Mary a murit. A făcut infarct cu câteva ore în urmă. Chiar acum mi-a spus Amos. În liniştea care se lăsase, Rachel auzea clar gândurile mamei ei: „Deci, Rachel, acum eşti unde ai sperat întotdeauna că vei fi, unde vor fi şi copiii tăi după ce tu nu vei mai fi, în timp ce Jimmy, la fel ca tatăl lui şi ca tatăl tatălui lui, nu se alege cu nimic“. Însă şi-a scutit fiica de această reacţie şi a întrebat-o: – Când e înmormântarea? Sunt sigură că tatăl tău va vrea să meargă. – Voi afla abia mâine, când mă întâlnesc cu cei de la pompe funebre. De dimineaţă mă va lua un avion al companiei. Speram... să mergem cu toţii împreună. – Rachel, ştii ce simt pentru mătuşa ta Mary. Şi ştia şi ea. Ar fi culmea ipocriziei să apar la înmormântarea ei. „Nu vreau să fii acolo pentru mătuşa Mary, mamă, ci pentru mine“, ar fi vrut

Rachel să strige, dorindu-şi să simtă braţele mamei în jurul ei, alinând-o aşa cum o făcea în zilele de demult, când erau apropiate. – Amos mi-a cerut să vă conving să-l lăsaţi măcar pe Jimmy să vină cu tata. Simte că mătuşa Mary ar fi vrut să fie acolo la citirea testamentului. A urmat o pauză lungă. – Vrei să spui că mătuşa ta le lasă şi lor ceva? Preţurile la bumbac nu au fost prea bune anul ăsta. – Presupun că acesta e motivul pentru care trebuie să fie şi ei acolo. Amos a zis că e vorba despre ultimele ei cuvinte pentru ei. – Ei bine, cuvintele ei nu vor compensa ceea ce i-a promis tatălui tău, însă luăm şi noi ce putem. Dacă pentru asta e nevoie să facem o excursie la Howbutker, atunci vom fi acolo. – Şi tu, mamă? – Nu-i pot lăsa pe băieţi să meargă singuri. Ar fi în stare să poarte aceeaşi pereche de chiloţi de două ori. – Sunt foarte bucuroasă că vii. A trecut mult timp de când nu v-am văzut pe toţi. – Şi a cui e vina? Rachel a luat o altă batistă. A încercat să-şi înăbuşe suspinul, însă Alice îl auzise probabil, astfel că tonul ei se încălzi cu câteva grade bune. – Rachel, ştiu că suferi şi mă simt îngrozitor că nu pot să te consolez pentru pierderea ta. Însă ştii de ce... – Da, mamă. Ştiu de ce. – Mă duc să-l trezesc pe tatăl tău. Ştii, e joi. Rachel îşi amintea. Joia era ziua în care magazinul lui Zack Mitchell, unde tatăl ei lucrase ca măcelar timp de treizeci şi şase de ani, rămânea deschis până târziu. Pentru că trebuia să aibă grijă de magazin până la ora nouă, avea pauză de prânz

mai mare şi, de obicei, dormea în cele treizeci de minute în plus. – Iepuraş, îmi pare tare rău, a spus el când a luat receptorul. La auzul vocii lui, Rachel a izbucnit în plâns. Tonul lui consolator avea acelaşi efect ca momentele în care o ţinea în braţe după o ceartă cu mama ei. El nu luase niciodată partea cuiva şi, spre lauda ei, nici mama ei nu încercase să-l întoarcă împotriva ei. „Iepuraş“ era alintul pe care îl folosise încă de când o învăţa să meargă. – Te simţi mai bine acum, draga mea? a întrebat el după o clipă. – Da, tată, doar că... mi-e foarte dor de tine, de mama şi de Jimmy, mai ales acum. Poate ţi-a spus mama că Amos a cerut ca tu şi Jimmy să fiţi prezenţi la citirea testamentului. Mi-ar plăcea foarte mult să plecăm împreună mâine cu avionul companiei. Vă luăm de la aeroportul din Kermit. William Toliver şi-a dres glasul. – Ah, Rachel, draga mea, sunt câteva probleme legate de treaba asta. Întâi de toate, nu crezi că atmosfera va fi puţin cam tensionată dacă stai aproape de mama ta, ţinând cont de sentimentele ei? Apoi... Părea să-i fi auzit oftatul, aşa că s-a grăbit să continue înainte ca ea să poată protesta: Eu nu pot pleca de aici decât cel mai devreme poimâine. Nu-l pot lăsa pe Zack să se descurce singur. – De ce nu? Nu crezi că în astfel de circumstanţe te-ai putea folosi de consideraţia pe care ţi-ai câştigat-o în toţi aceşti ani? – Cerşetorii nu pot avea pretenţii, Rachel. În plus, facem inventarul de la jumătatea anului. Rachel a tras adânc aer în piept. Tatăl ei n-ar fi avut oricum pretenţii. Nu-şi ceruse niciodată drepturile. – Promite-mi că n-o să-l laşi pe Jimmy să refuze să vină. Vreau să-l văd, tată. O să ne facă pe toţi să ne simţim mai bine. Îi lipsea foarte mult frăţiorul ei cu dinţii sparţi şi plin de pistrui. Jimmy era de părere că Dumnezeu ar fi arătat ca mătuşa Mary dacă ar fi fost

femeie, iar pentru el ea chiar fusese o zeitate omniprezentă, care gravitase dintotdeauna în jurul vieţii familiei sale. – O să încerc, draga mea, însă fratele tău e major acum. O să-l anunţ că vrei să vină. Când nu a mai rămas nimic de spus, Rachel a închis telefonul, iar cuvintele tatălui ei i-au răsunat o vreme în urechi: „Cerşetorii nu pot avea pretenţii“. Poate că asta avea să se schimbe curând. Poate că mătuşa Mary îi lăsase suficient cât să-i spună lui Zack Mitchell să-şi bage undeva inventarul. Anul ăsta, banii fuseseră destul de puţini. Toţi credeau că mătuşa Mary se scălda în bani, iar în unii ani chiar aşa fusese. Însă profiturile depindeau de vreme, de piaţă, de costurile forţei de muncă şi de cheltuieli şi, de obicei, în ferme, bogăţia era determinată de valoarea pământului, nu de banii din bancă. Iar mama ei era conştientă de aceste realităţi. Rachel îşi amintea de cuvintele ei dintr-una din numeroasele dispute pe care le auzise între părinţii ei: „Aşteaptă, William, aşteaptă şi vei vedea. Când mătuşa Mary dă colţul, o să fie cea mai mare secetă din istoria agriculturii, sau trei luni de ploaie, sau surplus de bumbac, sau o creştere spectaculoasă a costurilor energiei; orice ca să-i mănânce profiturile şi să nu rămână nimic de moştenit pentru tine. Nimic în afară de pământul acela şi de vila Toliver, pe care i-o va lăsa lui Rachel. Îmi pare rău că spun asta, însă blestem ziua în care ţi-a trecut prin cap să o duci a doua oară să-şi vadă mătuşa“. În particular, Rachel nu era de acord cu afirmaţia mamei ei că excursia la Howbutker din 1966 îi declanşase pasiunea pentru tot ce însemna Toliver. Ea considera că sămânţa fusese plantată cu mult înainte, chiar înainte să se nască ea. Însă, pur şi simplu, nu-i conştientizase existenţa până în ziua în care descoperise un mugur micuţ care creştea lângă tomberonul de pe strada din spatele casei ei...

Povestea lui Rachel

Capitolul 50

Kermit, Texas, 1965

Găsise mugurele în martie, când vântul în vestul Texasului era încă plin de nisip şi majoritatea zilelor arătau ca o pată galbenă pe o vânătă. A inspectat terenul ghemuindu-se în aceeaşi poziţie care îl făcuse pe tatăl ei să-i spună Iepuraş. Arăta altfel decât scaieţii, bălăriile şi urzicile care crescă din abundenţă în iarba din fundul curţii. Fraged şi de un verde-deschis, vlăstarul micuţ îi trezise iraţia într-o asemenea măsură, încât s-a gândit la el la cină, când a spălat vasele şi în timp ce şi-a făcut temele. Aşadar, înainte să meargă la culcare, a ieşit să îl acopere ca să-l ferească de chiciură. În ziua următoare, s-a grăbit să plece de la şcoală şi a construit în jurul lui un zid din pietre pentru a-l proteja de gunoierul neglijent şi de cosaşul angajat de tatăl său. – Ce ai acolo, Iepuraş? – Nu ştiu, tăticule, dar o să am grijă de el până creşte mare. – Nu... ai prefera, mai degrabă, să ai un căţeluş sau o pisicuţă? a întrebat el, iar ea a sesizat un ton uşor străin în vocea lui. – Nu, tăticule. Îmi place compania a ceva ce creşte din pământ. Mugurele s-a transformat într-un lujer care s-a încolăcit peste pietre şi a dat naştere unui dovlecel. Tata i-a explicat că crescuse dintr-o sămânţă care scăpase dintr-un sac de gunoi şi înmugurise în locul unde căzuse. Înainte să rodească, Rachel îl auzise spunându-i mamei: – Să nu te miri dacă ne-am ales cu un mic fermier. – E în regulă, atâta vreme cât nu e pasionată de bumbac, răspunsese mama.

Într-o dimineaţă de sâmbătă, la scurt timp după ce s-a născut fratele ei, mama sa a dus-o la Woolworth să cumpere „ceva special, dar nu inutil“. Rachel nu a stat pe gânduri. Ştia ce îşi dorea din toată inima, aşa că a căutat raftul cu seminţe din secţiunea de grădinărit a magazinului. Când mama sa a venit lângă ea, selectase deja cinci pachete de seminţe de legume cu hârtie lucioasă ce promitea produse crescute perfect. Se gândea că mama ei avea să fie încântată. Toată achiziţia valora cincizeci de cenţi. Dar femeia şi-a muşcat buzele şi s-a încruntat. – Ce-o să faci cu astea? – Amenajez o grădină, mamă. – Nu ştii nimic despre treaba asta. – O să învăţ. Când a ajuns acasă şi tatăl ei a inspectat cumpărăturile, mama a spus: – Hai, William, las-o pe Rachel să-şi amenajez singură grădina. Nu o s-o ajutăm. Dacă iese bine, ale ei sunt toate meritele. „Dar şi dacă dă greş...“, citi Rachel în privirea fixă pe care i-o aruncă tatălui. Nu putea să înţeleagă nemulţumirea mamei. Era prima oară în anii copilăriei sale când părea să nu-i încurajeze ideile. Dar nu a dat greş. A citit cu multă atenţie instrucţiunile de pe pachete şi recomandările din cărţile de grădinărit de la bibliotecă şi le-a respectat cu stricteţe. În fiecare zi după şcoală, plivea iarba de Bermuda din cultura ei de trei pe trei metri din curte, pe care o inunda cu cratiţe de apă fiartă, pentru a ucide gândăceii şi nematodele. Pentru a fertiliza solul, a scos găinaţ din coteţul de găini al vecinilor şi a adus cu găleata nisip din spatele şirului de case unde locuiau. Căutase deja recipiente prin garaj şi în grămada de gunoi, ca să le folosească pe post de ghivece pentru răsaduri. – Ce mai e şi asta? a strigat mama când a văzut mulţimea de cutii de conserve şi

sticlele de lapte tăiate, aliniate pe pervazul ferestrei din camera ei. – Germinez seminţe pentru grădina mea, i-a explicat Rachel cu seninătate, sperând să alunge încruntarea neobişnuită de pe chipul mamei. Soarele vine de la fereastră şi încălzeşte pământul, iar seminţele înmuguresc şi se transformă în plante. Încruntarea a rămas întipărită pe faţa femeii. – Când le uzi, ai grijă să nu faci mizerie, Rachel, altfel s-a terminat cu proiectul ăsta. Totul a rămas curat, iar în primăvara aceea a folosit micuţa grădină ca parte a proiectului său ştiinţific pentru şcoală. – Nu pot să cred, a spus uimit profesorul de biologie după ce a inspectat munca minuţioasă a fetei. Poţi să juri că nu te-a ajutat tatăl tău să sapi toată cultura asta? Că mâinile lui nu au plivit iarba de Bermuda, că nu a pus bălegar cu lopata şi nu a ridicat gardul acesta care să ţină găinile la distanţă? – Da, domnule. Am făcut totul singură. – Atunci, domnişoară, ai o binemeritată notă maximă. Părinţii tăi trebuie să fie mândri de tine. Au acasă un viitor fermier. Ea avea nouă ani. În primăvara următoare, grădina ei extinsă a fost şi mai reuşită, roadele muncii ei neputând fi egalate la gust şi calitate nici măcar de produsele de la băcănia lui Zack Mitchell. Tocmai acest succes l-a făcut pe tatăl ei să se hotărască să o ducă într-o a doua vizită la Howbutker, în vara decisivă a anului 1966. Rachel nu avea să uite niciodată conversaţia – sau, mai degrabă, disputa părinţilor (rară în familie) – provocată de decizia lui, pe care a auzit-o din greşeală. Era jumătatea lui iunie şi ea ieşise afară după cină, să ude plantele cu un furtun înşurubat pe un robinet de sub fereastra bucătăriei. Pentru că ventilatorul nu funcţiona şi fereastra era deschisă, a auzit-o pe mama sa spunând cu asprime: – Ce vrei să dovedeşti, William, ducând-o pe Rachel la Howbutker? Că ea este o Toliver din tagma cultivatorilor de bumbac? Că interesul ei pentru seminţe de roşii şi pentru lujeri de bame e ceva moştenit?

– Şi de ce nu ar fi aşa? răspunse William. Să presupunem, doar să presupunem, că Rachel este o altă Mary Toliver. Să presupunem că are capacitatea de a conduce plantaţia după ce moare mătuşa Mary. Asta înseamnă că Somerset poate rămâne în familie. Nu ar mai trebui vândută. Rachel a auzit sunetul unei ustensile aruncate în chiuveta de fier. – William Toliver, ai luat-o razna? Banii de pe ferma aia o să ne ajute să cumpărăm o casă mai bună. O să ne asigure o bătrâneţe decentă. O să ne permitem să călătorim şi să cumpărăm rulota Airstream pe care ţi-ai dorit-o dintotdeauna. O să te scoată din spatele galantarului de carne, ca să nu mai fie nevoie să munceşti tot restul vieţii. – Alice..., oftă William. Dacă Rachel are, într-adevăr, sânge de Toliver, nu pot să îi vând dreptul câştigat prin naştere – ceva ce a fost în familia Toliver de generaţii întregi. – Şi ce o să se întâmple cu Jimmy, aş vrea să ştiu? a întrebat Alice cu un freamăt în voce. Care este dreptul lui prin naştere? – Asta o să decidă mătuşa Mary, a replicat William pe un ton care dădea de înţeles că discuţia se terminase. Să fim serioşi, Alice, nu e decât o vizită. Preocuparea asta a lui Rachel poate fi ceva trecător. Nu are decât zece ani. La anul, poate o să fie interesată de băieţi, de muzică sau Dumnezeu mai ştie de ce altceva, când o să vadă ce frumoasă se face. – Rachel nu a fost interesată niciodată de lucruri de fetiţe şi mă îndoiesc că va înţelege vreodată cât de frumoasă este. Rachel a auzit sunetul hotărât al unui scaun îndepărtat de lângă masă. – O s-o duc, Alice. Aşa este drept. Dacă fata are această pasiune, nu vreau să o îndepărtez de ea. Merită şansa de-a afla ce şi cum. Asta e tot ce îi ofer. – Şi, totodată, îi oferi conştiinţei tale o şansă să se împace cu sine, dacă mă întrebi pe mine. Dacă i-o dai pe Rachel mătuşii tale, compensezi faptul că tu însuţi te-ai îndepărtat de ea cu mulţi ani în urmă. – Mătuşa Mary m-a iertat deja pentru asta, a spus William, pe un ton care micii spioane de sub fereastră i se părea foarte rănit.

– Dacă o duci pe Rachel la Howbutker, vei face o greşeală pe care o vom regreta cu toţii, William Toliver! Să nu uiţi că te-am avertizat. În luna iunie, îmbrăcată exact ca mătuşa ei, într-o salopetă kaki, cu o jachetă sport şi o pălărie de paie de la magazinul DuMont, Rachel nu a petrecut nici o zi în care să nu o însoţească pe Mary pe plantaţia care stârnise atâta ceartă. Nu mai văzuse ceva mai captivant decât brazdele de plante verzi întinse una lângă cealaltă până la capătul lumii. Avea un sentiment puternic ce-i pătrundea până în străfundul sufletului. – Toate astea sunt ale tale, mătuşă Mary? – Ale mele şi ale celor de dinaintea mea, cei care au eliberat pământul de copaci. – Cine au fost ei? – Strămoşii noştri Toliver, ai tăi şi ai mei. – Şi ai mei? – Da, copilă. Eşti o Toliver. – Asta explică de ce cultiv chestii? – Se pare că da. Răspunsul scurt al mătuşii Mary a lămurit şi mai mult motivul dat de tatăl său înainte de a face vizita. – Eşti o Toliver autentică, draga mea! Nu ca Jimmy, ca mine sau ca tatăl meu. Toţi avem numele ăsta, dar tu şi mătuşa Mary aveţi şi sângele de Toliver. – Ce înseamnă asta? – Înseamnă că tu şi mătuşa Mary aţi moştenit o anumită forţă ancestrală care i-a caracterizat pe Toliveri încă de pe vremea când au construit Howbutker şi Somerset. – Somerset? – O plantaţie de bumbac. Ultima de acest tip din estul Texasului... Ceva mai

mare decât grădina ta de acasă. Tatăl îi zâmbise. Mătuşa ta s-a ocupat de ea încă de când era o copilă. Vizita a avut loc fix în perioada când bumbacul era înflorit. Rachel a rămas cu gura căscată de iraţie în faţa frumuseţii care o înconjura. A mers prin bumbacul înflorit cu mătuşa Mary, călare pe două iepe blânde, crescute special pentru inspectarea lanurilor. Mary i-a explicat că fiecare floare cădea după doar trei zile, transformându-se din alb cremos în roz şi, la sfârşit, în roşu-închis. Ea a învăţat-o pe Rachel un cântecel pe care îl ştia din copilărie despre viaţa scurtă a florii de bumbac:

Prima zi albă, a doua zi roşie-închis, A treia zi după ce m-am născut, m-am şi stins.

Mary i-a explicat cum trăieşte planta de bumbac, cum se dezvăluie miracolul său. Primii muguri se dezvoltă după cinci, şase săptămâni de la apariţia lujerului plantei, apoi aceşti muguri devin flori. Florile cad, lăsând o mică păstaie cu seminţe. Fiecare păstaie conţine în jur de treizeci de seminţe şi până la jumătate de milion de fibre de bumbac. Partea importantă este fibra, partea albă care iese din capsulă atunci când planta se maturizează şi se deschide. Valoarea bumbacului depinde de lungimea tulpinii, de culoare şi de textură, precum şi de cantitatea de resturi care rămân la capetele albe. Cu cât este mai lung firul, cu atât bumbacul este mai valoros. Rachel s-a înfruptat cu nesaţ din informaţiile oferite de mătuşa Mary, care nu a fost nevoită să depună vreun efort pentru a câştiga atenţia nepoatei. Era impresionată că interesul lui Rachel nu scădea nici o clipă, iar spre sfârşitul şederii sale de două săptămâni, tenul ei căpătase deja nuanţa caracteristică membrilor veritabili ai familiei Toliver, dobândită după ce ţinuse pasul cu activităţile mătuşii sale în lanurile de bumbac, sub soarele torid, care te lăsa adesea fără vlagă. – Tatăl tău mi-a spus că eşti hotărâtă să devii fermier când te faci mare, a zis mătuşa Mary când au luat pauza de limonadă pe balconul unei case numite „casa Ledbetter“.

Era folosită de mătuşa ei drept birou, dar arăta suficient de bine încât să devină locuinţă. – De ce? a întrebat ea. Agricultura este cea mai grea muncă din lume, de multe ori cu recompense prea mici pentru efortul depus. Ce este atât de atrăgător în a-ţi murdări mâinile şi hainele? Rachel s-a gândit la vecinul ei Billy Seton, care, încă de când începuse să meargă – cel puţin aşa spunea toată lumea – nu stătuse niciodată fără o bâtă de baseball în mână. Nu e de mirare că ajunsese să joace pentru New York Yankees, făcându-i mândri pe toţi din Kermit. „A fost născut pentru jocul ăsta“, ziceau toţi. Cam asta simţea şi ea despre agricultură. Nu îşi putea imagina viaţa fără să aibă o grădină. Nu exista alt loc care să o facă la fel de fericită. Nu o deranja să se murdărească pe mâini şi pe haine. Iubea senzaţia de pământ fertil, moale, îi plăcea să aibă cerul liber deasupra şi părul răvăşit de vânt, dar cel mai mult adora miracolul primilor lujeri care ieşeau din pământ. Nu exista alt sentiment asemănător. Îi plăcea chiar mai mult decât sentimentul magic din dimineaţa de Crăciun. – Mătuşă Mary, a răspuns ea, având în voce un fel de lăudăroşenie asemănătoare felului în care bărbaţii îşi trec degetul mare pe sub bretele atunci când sunt mândri de ei. Recunosc că m-am născut pentru a fi agricultoare. Pe buzele frumos conturate ale mătuşii Mary s-a ivit un zâmbet. – Chiar aşa? Când a venit tatăl ei să o ia, Rachel i-a spus: – A fost minunat, tati, şi a privit-o pe mătuşă cu ochi plini de speranţă. La vară, mătuşă Mary? În august – în timpul recoltei? Mary a râs, făcând un schimb rapid de priviri cu William. – La vară, în august, aprobă ea.

Capitolul 51

În următorii câţiva ani, Rachel avea să audă numeroase alte dispute sub fereastra din bucătărie legate de vizitele sale anuale de două săptămâni la Howbutker. – William, îţi vine să crezi ce scrie mătuşa ta în scrisoare? Cum îndrăzneşte femeia asta să ne roage să o trimitem pe Rachel la ea în timpul verii? Cât de egoistă poate fi? Şi-aşa abia apuc să îmi văd fata aici, iar ea ne roagă să o lăsăm pe Rachel să plece toată vacanţa! – Nu toată vacanţa, Alice. Doar luna august. Mătuşa Mary are aproape şaptezeci de ani. De ce să nu-i facem pe plac unei bunicuţe? Nu o să trăiască veşnic. – O să trăiască destul cât să îmi fure fata de lângă mine. Începe să ne despartă, William! M-am săturat să tot aud că mătuşa Mary a făcut asta, mătuşa Mary a dres asta. De mine nu vorbeşte niciodată pe tonul ăsta de adoraţie. Sub fereastră, Rachel asculta tot, în vreme ce conştiinţa ei mustea de remuşcări. Într-adevăr, nu făcuse niciodată asta, a recunoscut ea. Asculta afectarea din vocea mamei sale şi îşi promitea să îi arate mai multă iubire şi apreciere. „Dar, ah, te rog, tati, lasă-mă să merg în august la mătuşa Mary şi la unchiul Ollie.“ Cearta s-a terminat cu un compromis care a făcut-o pe mama ei să strâmbe din nas în vreme ce maşina familiei o ducea pe Rachel la Howbutker. Era cea de-a paisprezecea vară a lui Rachel. Acordul propus de mama ei era ca Rachel să petreacă luna august a acelui an cu rudele lui tati, dar vara următoare întreaga familie să meargă împreună într-o excursie, departe de Howbutker, de Somerset şi de mătuşa Mary. În cea de-a paisprezecea vară a vieţii sale, Rachel a pus pentru prima dată ochii pe Matt Warwick. Auzise de multe ori despre nepotul domnului Percy, dar el o vizita întotdeauna pe bunica lui din Atlanta în cele două săptămâni când Rachel era în oraş. Mama lui Matt murise de cancer când el avea paisprezece ani, iar

tatăl său fusese ucis înainte într-un război. Deşi îl compătimea pentru că rămăsese orfan, îl considera totuşi norocos că trăia în Howbutker şi că era îngrijit de un bătrânel minunat ca domnul Percy. Tatăl ei spunea că domnul Percy era uluitor de bogat – un magnat al cherestelei –, având fabrici mari în toată ţara şi în Canada. Matt se ocupa de afacerea familiei şi o istra ca pe o corabie purtată de briza oceanului – era aproape ca ea, îşi dădea seama Rachel. Sigur era chipeş, plăcut şi lipsit de îngâmfare, iar ea de-abia aştepta să vadă care erau motivele nenumăratelor laude. S-au întâlnit la petrecerea de aniversare de nouăsprezece ani a lui Matt. Rachel primise o rochie nouă pentru această ocazie, aleasă de ochiul vigilent al unchiului Ollie. Era o rochie albă, cu un decolteu ce urma linia gâtului şi legată cu un cordon verde din pânză. Rachel nu avusese niciodată o astfel de rochie. Se simţea foarte feminină şi matură purtând primii ei ciorapi şi primii pantofi cu tocuri înalte, cu părul coafat special pentru petrecere, scăldată într-o cascadă de margarete albe şi panglici verzi. Mătuşa Mary şi unchiul Ollie aşteptau la capul scărilor ca ea să coboare, ambii privind-o cu mândrie şi cu afecţiune. Rachel a ezitat o clipă, apoi a coborât încet, cu o vină apăsătoare, aducându-şi aminte de acuzaţia mamei: „– Crezi că ai devenit prea bună pentru noi, Rachel. – Nu, mamă, nu e adevărat! – Nu-mi spune că nu preferi să stai cu mătuşa şi cu unchiul cei bogaţi în conacul ăla mare al lor decât cu mama şi cu tata în căsuţa noastră – sau că nu îţi place mai mult oraşul Howbutker, plin de snobi, decât micuţul Kermit. – O, mamă, cred că ai înţeles greşit! Îmi plac amândouă locurile.“ Nu îşi putuse convinge mama că sentimentele sale pentru unchiul Ollie şi mătuşa Mary nu îi diminuau în nici un fel iubirea pe care le-o purta lor. Unchiul Ollie era cel mai galant bărbat şi o făcea să se simtă specială, iar mătuşa Mary înţelegea şi îi aprecia iubirea pentru pământ într-un fel de care mama sa nu ar fi fost capabilă niciodată. Cât despre conacul de pe Houston Avenue... din momentul în care îl văzuse, simţise că se întorsese într-un loc pe care îl ştia dinainte, un loc care părea să o fi aşteptat. Trandafirii şi caprifoiul, lacul cu peşti şi foişorul, casa cu treptele sale elegante şi camerele luxoase, tainice... Toate i se

păreau la fel de familiare – la fel de mult ale ei – precum casa din Kermit şi camera ei de lângă cea a fratelui său de şase ani. Se simţea de parcă ar fi fost legată de Howbutker întreaga viaţă, deşi nu înţelegea exact motivul. Străzile din cărămidă roşie din Howbutker, arhitectura sa inspirată de stilul sudic şi amestecul de albi şi negri erau la fel de diferite de oraşul său natal Kermit ca apa de nisip. Când îi mărturisise tatălui său acest fenomen straniu, el îi răspunsese: „Ai venit acasă, Rachel. Această casă şi acest oraş sunt locul de naştere al moştenirii tale.“ „Nu am cum să schimb acest lucru“, se gândea ea în timp ce cobora scările. „Asta este şi casa mea, iar mătuşa Mary şi unchiul Ollie sunt bunicii pe care nu i-am avut niciodată. Aici este locul meu.“ Unchiul Ollie i-a întins braţul. – Este ca şi cum m-aş uita la tine, Mary Lamb, pe vremea când aveai paisprezece ani. – Nu îmi aduc aminte să fi fost vreodată atât de încântătoare, a răspuns Mary cu o voce blândă. – Asta pentru că nu ai băgat niciodată de seamă, a rostit unchiul Ollie. Petrecerea s-a ţinut în curtea casei uriaşe în care se născuse domnul Percy, Warwick Hall. La eveniment fuseseră invitaţi toţi cei pe care îi cunoştea şi îi plăcea Matt: tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci, albi şi negri. La sosire, erau conduşi pe pajiştea acoperită cu corturi, răcorită de ventilatoare uriaşe, la Percy Warwick şi Amos Hines, care stăteau lângă un tânăr într-un smoching alb. „Deci ăsta e Matt Warwick“, şi-a zis Rachel uimită, căci venise pregătită să fie dezamăgită. Înainte să apară ea, nepotul domnului Percy era singurul copil din viaţa mătuşii Mary şi a unchiului Ollie. Era de înţeles că îl considerau cel mai minunat de pe planetă. Dar nu exageraseră. Matt era la fel de înalt ca bunicul lui, cu aceeaşi constituţie atletică, deşi figura sa – cel puţin la fel de interesantă ca a bătrânului – avea trăsături mai neregulate. Avea aceeaşi atitudine relaxată şi acelaşi zâmbet plăcut ca domnul Percy, dar existau diferenţe care o făceau să se întrebe de unde avea ochii mari albaştri şi părul bogat, castaniu-deschis. Nu de la bunicul său grizonant, în mod cert. Nu ştia nimic despre părinţii lui şi nu îi întâlnise niciodată bunica din Atlanta.

Ştia doar că, în momentul în care a luat-o de mână, a simţit un tremur. Ceva în interiorul ei a explodat de parcă o floare de bumbac s-ar fi deschis în soarele dimineţii. Ea l-a îmbrăţişat întâi pe Amos, care o ducea cu gândul la Abraham Lincoln, preşedintele ei preferat, apoi pe domnul Percy, care o privea ciudat. Unchiul Ollie a dat băutura pe gât şi s-a întors către Matt într-o încercare evidentă de a o îndepărta de privirea fixă a bunicului său. – Matt, băiete, ea este nepoata lui Mary, Rachel Toliver, a anunţat el, deşi nu mai era cazul să dea detalii. Ea a venit întotdeauna la noi în cele două săptămâni în care tu te duceai la bunica ta în Atlanta, deci voi doi aţi călătorit cu trenuri ce mergeau în direcţii opuse, ca să spun aşa. Dintr-un motiv sau altul, remarca s-a dovedit oarecum nefericită. Unchiul Ollie s-a înroşit imediat şi, deşi era captivată de Matt, Rachel nu a putut pierde schimbul de priviri între mătuşa Mary şi domnul Percy şi paloarea uşoară de pe faţa lor. În acel moment, Matt i-a zâmbit şi i-a strâns mâna. – Ei bine, în câţiva ani va trebui să mă asigur că mă urc în trenul corect. El era, pur şi simplu, prea dezinhibat pentru ea, iar ea – prea neexperimentată pentru a face faţă strălucirii zâmbetului său cuceritor şi expresiei irative din ochii săi albaştri. Şi-a retras mâna şi şi-a plecat privirea, redevenind adolescenta de paisprezece ani, prea timidă să îi pese dacă el o credea stângace şi imatură, categoric nepregătită pentru rochia strălucitoare şi pentru tocurile înalte. – Bunicul nu exagera atunci când a spus că eşti leită bunica ta, a continuat Matt de parcă nici nu i-ar fi observat stânjeneala. Crezi că poţi să te descurci cu o asemenea frumuseţe? – La fel de bine cum te descurci şi tu cu faptul că eşti la fel de chipeş ca bunicul tău, a continuat ea, surprinsă de curajul ei. Suna flatant, deşi nu intenţionase să îi facă un compliment. Spre marea ei uşurare, toată lumea a râs. Matt părea impresionat. I-a atins cu vârful degetului gropiţa din obraji, iar ea s-a simţit ca miruită, ca şi cum un prinţ şi-ar fi sprijinit spada pe umărul ei. – Touché, a spus el, dar aş zice că ai o misiune mai dificilă decât a mea. Mă

bucur că te-am întâlnit în sfârşit, Rachel Toliver. Sper să te distrezi. I-a zâmbit şi a plecat să se alăture unui grup de colegi de clasă de la Universitatea din Texas, printre care se aflau şi câteva exemplare feminine mai sofisticate, iar Rachel s-a simţit ca şi cum soarele s-ar fi ascuns dintr-odată în nori. Au vorbit din nou, scurt, la masa de punci. – Când pleci acasă? a întrebat-o el. Ea a clipit. – Acasă? Dar ea era deja acasă. Din păcate, mâine. – De ce din păcate? – Pentru că eu... nu vreau să mă întorc. – Nu ţi-e dor de acasă? a întrebat el. – Ba da, îmi este. Mi-e dor de familia mea, dar... mi-e dor şi de mătuşa Mary şi de unchiul Ollie când nu sunt aici. El i-a zâmbit la fel de relaxat ca de obicei şi i-a întins un pahar de punci. – Nu te gândi la asta ca la o problemă. Gândeşte-te ce norocoasă eşti să ai două locuri pe care să le numeşti acasă! Trebuia să ţină minte replica şi să i-o reproducă şi mamei sale, şi-a dat ea seama, minunându-se de înţelepciunea lui. Pe drum spre Houston Avenue, mătuşa Mary a întrebat-o într-o doară: – Cum ţi se pare Matt Warwick? Ea a răspuns fără să stea pe gânduri. – Senzaţional! Pur şi simplu, senzaţional. Mătuşa Mary şi-a închis gura strâns şi nu a făcut nici un comentariu.

Capitolul 52

În luna august a anului următor, aşa cum stabiliseră, Rachel şi-a însoţit părinţii şi pe fratele Jimmy în Colorado, unde au petrecut vacanţa la ferma unui prieten, aflată la mare altitudine în Munţii Stâncoşi. Temperatura era o schimbare binevenită de la cele 43 de grade din Kermit, obişnuite pentru august, iar peisajul era atât de frumos, încât încercările de a-l descrie în cărţi poştale nu aveau sorţi de izbândă. Rachel a contemplat munţii acoperiţi de zăpadă şi s-a bucurat de briza rece a lacului ce-i mângâia chipul, gândindu-se în tot acest timp la bumbacul gata să fie cules de la Somerset şi la pielea ei scăldată în sudoare sub soarele arzător. Împlinise cincisprezece ani. – Ţi-e dor de ei, nu-i aşa? a întrebat-o încet tatăl ei. – Da, domnule, a răspuns ea. S-a întors la şcoală simţind un gol neobişnuit, ca şi cum i-ar fi lipsit acea energie esenţială pentru a mai rezista unui nou an şcolar. – Nu putem să îi mai facem asta, Alice, l-a auzit ea pe tatăl său în timp ce stătea ascunsă sub fereastra bucătăriei. Este ca şi cum... este ca şi cum s-ar fi stins o lumină în interiorul ei. – O să vorbesc cu ea, a răspuns mama. Alice a ales următoarea zi de joi, când William lucra până târziu la magazin, iar Jimmy era în vizită la un prieten din cartier. A luat prosopul din mâinile lui Rachel şi s-a îndreptat spre scaunul din bucătărie. – Stai jos, Rachel. Vreau să discut cu tine. Rachel s-a simţit alarmată de tonul serios al mamei şi s-a supus ascultătoare. – Da, mamă?

Mama i-a strâns mâinile, calde încă după ce spălase vasele. S-a uitat adânc în ochii ei şi i-a zis: – Rachel, vreau să îţi cer ceva ce ne va rupe inima atât ţie, cât şi mie. Instinctiv, ea a încercat să-şi retragă mâinile, dar mama sa le-a ţinut strâns. – Ne iubeşti, nu-i aşa? a continuat Alice. Mai ales pe tati? – Mai ales pe toţi, a spus Rachel. – Şi, oricare ar fi decizia ta, vreau să nu spui nimănui de această discuţie. Tatăl tău nu va trebui să ştie niciodată despre ce am discutat în seara asta. Promiţi? Stele micuţe, ca acelea pe care le vedea uneori când se lovea la cap, i se învârteau alarmant în minte. – Da, mamă, a rostit ea cu voce joasă. Mama a ezitat, iar Rachel a recunoscut privirea aceea ce trăda întotdeauna o luptă cu propria conştiinţă. – Scumpo, a început ea, frecându-şi mâna în sus şi în jos de braţul lui Rachel, sunt sigură că, la cum stau lucrurile acum între tine şi mătuşa Mary, ea te consideră moştenitorul pe care credea că l-a pierdut când băieţelul ei a murit. – Moştenitor...? – Pentru a duce lucrurile mai departe după ce va muri ea, pentru a continua tradiţia Toliver. Alice a privit-o cu coada ochiului, încercând să-şi dea seama dacă Rachel chiar nu înţelegea ce voia să spună sau doar se prefăcea că nu pricepe. Rachel a clipit rapid. Ea moştenitoarea mătuşii Mary? Se hotărâse deja să meargă la Universitatea A&M din Texas pentru a obţine o diplomă în agricultură, în speranţa că mătuşa Mary avea să-i dea o slujbă după absolvire, dar... să îi ia locul după ce murea? Să moştenească Somerset? Alice s-a aplecat mai aproape.

– Este limpede ca lumina zilei că speră să îi calci pe urme, Rachel. De ce crezi că achiziţionează în continuare teren? Rachel a răspuns prompt: – Pentru că plantaţia este epuizată. După recolta asta, o s-o lase necultivată până la anul, când va planta porumb şi soia. Ea vorbea cu mândrie. Pentru prima dată în istoria sa, pe Somerset urma să fie plantat altceva decât bumbac. Mătuşa Mary „rupea tradiţia“, şi Rachel era cea căreia trebuia să îi mulţumească pentru asta. În vizitele ei din timpul verii, mătuşa o ascultase cu interes atunci când îi descrisese necesităţile grădinii sale de legume, iar anul trecut se dusese la managerul terenului său şi îi spusese: „Nepoata mea m-a inspirat să schimb tipul culturilor de pe Somerset, ceva ce nimeni altcineva nu a mai reuşit. Pământul nu mai poate da bumbac. A venit timpul să it asta.“ Însă mătuşa Mary rămăsese cultivatoare de bumbac şi cumpărase mai multe mii de hectare de teren agricol lângă Lubbock şi Phoenix, în Arizona, pentru a le însămânţa cu bumbac, numindu-şi proprietăţile Fermele Toliver. Achiziţiile o supăraseră pe Alice, care o învinuia că „goleşte cuferele până nu mai rămâne nici un sfanţ“. Uitându-se fix la Rachel, mama a continuat: – Nu acesta e motivul. Dacă nu ai fi mers în Howbutker, ea ar fi fost mulţumită să obţină cât se putea din plantaţia aia a ei, fertilă sau nu. Dar nu, acum are motive să cumpere mai mult teren şi mai multe echipamente cu banii care ar fi trebuit să ajungă la tatăl tău după moartea ei. Va fi ceea ce sunt mulţi fermieri de pe aici – bogată în terenuri, dar săracă în bani lichizi. Pricepi ce vreau să spun? Rachel a plecat capul. Acum înţelegea prea bine motivul principal al certurilor dintre părinţii săi de-a lungul anilor. Mama ei se aştepta ca mătuşa Mary să îi lase plantaţia tatălui ei, care trebuia să o vândă. A simţit dintr-odată că i se face greaţă. Temându-se de furia crescândă a mamei sale, ea a răspuns cu timiditate: – Şi ce dacă îmi lasă totul mie? Ce e atât de rău în asta? Aş împărţi toate recoltele cu tine, cu tati şi cu Jimmy... – Tatăl tău nu şi-ar lăsa niciodată familia să trăiască pe spinarea fiicei lui, a

replicat Alice. – De ce nu? Alţi copii îşi ajută părinţii. – Pentru că tatăl tău nu se simte îndreptăţit să aibă nimic produs de pământul familiei Toliver, de aia. Nu ar lua niciodată nici un cent. Rachel era complet năucită. – De ce? Alice şi-a retras mâinile şi s-a lăsat pe spate în scaun. Lovea masa cu degetele, străduindu-se să-şi dea seama dacă putea să aibă încredere în ea. În cele din urmă, a spus: – Când tatăl tău avea şaptesprezece ani, a fugit de la mătuşa Mary şi de la unchiul Ollie, de asta. Lui Rachel nu îi venea să creadă. De ce ar fugi tatăl ei de doi dintre cei mai minunaţi oameni din lume? – Nu mă crezi, nu-i aşa, a reluat Alice citind îndoiala de pe faţa ei. Ei bine, asta a făcut, draga mea, şi o să îţi spun şi de ce. Mătuşa ta a încercat să îl transforme în cultivator de bumbac – un Toliver ca ea –, dar tatăl tău nu a răspuns la chemarea familiei. Ura agricultura. Ura plantaţia. Ura ceea ce se aşteapta de la el, aşa că a fugit în câmpiile de ţiţei din vestul Texasului. Aşa a ajuns în Kermit. Rachel rămăsese cu gura căscată. Ea crezuse dintotdeauna că, după ce se căsătorise cu Alice, tatăl rămăsese la Kermit pentru că acesta era oraşul ei de baştină. – Tatăl tău o fi sărac, dar este mândru, a continuat Alice. De asta nu ar permite niciodată ca mătuşa lui să ne ajute. Nu o putem învinovăţi pe mătuşa Mary, ea sa oferit. El s-ar simţi la fel şi dacă ajutorul ar veni din partea ta. Acum vreau să îţi dezvălui alte câteva secrete de familie pe care sunt sigură că mătuşa Mary nu ţi le-a spus când ţi-a băgat în cap istoria familiei Toliver. Deodată, ca şi cum ar fi avut nevoie de întăriri, Alice s-a ridicat să îşi toarne în pahar dintr-un ibric de ceai aflat pe masă. A scos cuburi de gheaţă dintr-o tăviţă

şi le-a aruncat zgomotos în pahar, a pus zahărul cu o lingură şi a amestecat nervoasă. Rachel o urmărea cu sufletul la gură. Măiculiţă, ce avea oare să îi spună? Mama s-a aşezat iarăşi fără să guste ceaiul şi a continuat încet: – Cu mult timp în urmă, când te-am dus pentru prima dată la Howbutker să îţi întâlneşti mătuşa, ea i-a promis tatălui tău că, la moartea ei, averea avea să fie vândută şi că suma urma să-i revină lui. Testamentul era deja stabilit, a zis ea. Tu de-abia te născuseşi. Ea i-a spus să te aducă acasă şi să uite de Somerset – că ar fi un blestem... – Un blestem? Rachel s-a simţit mai rece decât paharul de ceai cu gheaţă al mamei. – Un blestem, Rachel. Nu i-a explicat niciodată lui tati ce a vrut să spună cu asta, dar i-a zis să se bucure că tu şi viitorii lui copii aveau să scape de plantaţie. Jur pe mormântul tatălui meu că asta i-a spus. Rachel voia să îşi astupe urechile cu mâinile. Nu putea a să o audă pe mama ei vorbind despre moartea mătuşii Mary sau despre vreun blestem căzut asupra plantaţiei. – Îţi spun asta, a continuat Alice, pentru că m-am bazat pe ea şi am crezut că avea să îşi respecte promisiunea făcută tatălui tău. A fost ca un curcubeu pe cer. Rachel a întrebat derutată: – Dar... nu înţeleg, care e diferenţa între a moşteni suma de pe teren şi a trăi de pe urma profitului său? Alice a tresărit, căci nu se aşteptase la întrebarea asta. A întins mâna după paharul de ceai şi a înghiţit de câteva ori zgomotos. – Păi, ca să-ţi explic diferenţa, o să mai dezvălui câteva secrete ale familiei, a zis ea. Când a murit tatăl mătuşii Mary, i-a lăsat totul fiicei sale şi doar un petic de pământ fiului său, Miles, tatăl tatălui tău. De asta s-a şi dus să trăiască în Franţa. Ca urmare a nedreptăţii străbunicului tău, Miles şi, prin urmare, copiii săi au fost îndepărtaţi de ceea ce mătuşa Mary iubeşte atât de mult. Este posibil ca tatăl tău

să nu fi fugit niciodată dacă tatălui său i-ar fi revenit o parte din Somerset. Ar fi avut un motiv să rămână, pentru că avea un drept la pământ. Acum înţelegi de ce nu avem la inimă plantaţia şi preţioasa ta moştenire Toliver? Rachel asculta uimită şi îngrozită. Altă poveste, asemănătoare cu cea pe care tocmai o auzise, scoasă la lumină din istoria familiei. Avea de-a face cu suferinţa pe care mama ei nu reuşise niciodată să o alunge, cauzată de faptul că tatăl ei, proprietarul unui service auto, îi lăsase după moarte afacerea fratelui lui Alice. Nu mai rămăsese nimic pentru ea. Alice insistase ca fratele ei să vândă afacerea şi să împartă suma cu ea. Cu partea lui, îşi putea deschide alt magazin. El refuzase. Rachel se întreba în ce măsură nemulţumirea mamei se răsfrângea asupra modului în care tatăl ei privea lucrurile. – Da, mamă, a spus ea cu sfială. – Deci, Rachel, diferenţa este că tatăl tău ar privi banii din vânzarea proprietăţii mătuşii Mary ca pe o compensaţie. El ar considera un act de caritate împărţirea profiturilor din proprietatea de care a fugit. Înţelegi asta? Rachel şi-a plecat capul înspăimântată, simţind cum sângele îi pulsa în tâmple. Acum putea ghici ce urmărea, de fapt, mama ei. Lacrimi fierbinţi i-au umezit ochii. – Ce vrei de la mine, mamă? Alice s-a aplecat iarăşi în faţă şi şi-a privit fiica în ochi. – Vreau să nu mai stai în calea moştenirii tatălui tău de la mătuşa Mary. Vreau să renunţi la... ideea asta nechibzuită de a te face fermier. Nu e decât o chestie temporară, draga mea. Te vei răzgândi în legătură cu ceea ce vrei să faci cu viaţa ta de zeci de ori înainte să termini liceul, însă, între timp, nu o să faci altceva decât să îi alimentezi mătuşii Mary visul că eşti o altă Mary Toliver. – Dar sunt o altă Mary Toliver... O bătaie în masă i-a tăiat vorba. – Nu eşti ea! Scoate-ţi asta din cap, mă auzi? Poate că arăţi ca ea, te porţi ca ea, vrei să fii ca ea, dar tu eşti tu, un produs al meu şi al familiei mele la fel de mult ca al tatălui tău şi al preaputernicilor Toliveri. Ai idee cum mă simt că tu şi tatăl

tău credeţi – şi mai sunteţi şi mândri, de fapt – că în tine nu e nici o picătură din sângele familiei Finch? – Of, mamă, nu am vrut niciodată să te simţi aşa... – Aşa mă simt, Rachel. Cum să nu mă simt astfel? Şi, ca să mai pui şi sare pe rană, uzurpi dreptul tatălui tău, un om care a trudit pentru noi toţi anii ăştia – cu singura mână zdravănă –, a cărui şansă de a scăpa de Zack Mitchell şi de a avea o bătrâneţe decentă sunt banii din vânzarea proprietăţilor mătuşii. Era o metodă sigură de a-i trezi mila – să menţioneze „singura mână zdravănă“ a tatălui său. Cealaltă mână îi fusese deformată în urma unui accident petrecut înainte ca ea să se nască. – Pot vinde o parte din teren, a spus ea, şi să îi dau banii lui tati. – El nu i-ar lua. Nu ai înţeles asta până acum? Plantaţia trebuie să îi revină lui în întregime, aşa cum a promis mătuşa Mary. Rachel şi-a dus mâinile la tâmple. – Când şi cum... să mă dau deoparte? Alice s-a apropiat. – Te dai deoparte acum – înainte să îşi rescrie testamentul. Faci asta spulberându-i visurile mătuşii Mary. Spune-i că nu mai eşti interesată de agricultură şi că nu mai vrei să te duci acolo la facultate. – Vrei să spui că... Mama i-o spusese cât se putea de clar. Să renunţ la vacanţele petrecute la Howbutker? Să mă despart de mătuşa Mary şi de unchiul Ollie? Sau să nu mă mai întâlnesc niciodată cu Sassie, cu domnul Percy, cu Amos... sau cu Matt? Dar ei sunt familia mea! Altă bătaie zdravănă în masă. – Noi suntem familia ta, Rachel – eu, tatăl tău şi Jimmy. Aici este casa ta, nu în Howbutker. Noi suntem cei la care trebuie să te gândeşti în primul rând, nu la mătuşa Mary.

Rachel şi-a plecat tristă capul. De-abia mai putea respira. Îşi înfipsese unghiile în picioare, prin blugi. – Ştiu că este un mare sacrificiu, spuse mama ei, îndepărtându-i părul de pe faţă aşa cum făcea de fiecare dată când o certa, dar nu vei regreta niciodată, după ce îl vei vedea pe tatăl tău bucurându-se pentru prima dată în viaţă de tot ce este mai bun. Nu vei regreta niciodată că ai făcut ce este corect. Ea şi-a ridicat capul. – Asta înseamnă că trebuie să renunţ la grădină? Alice s-a uitat la ea stăruitor. – Trebuie, draga mea. Este singura metodă de a-ţi convinge tatăl că ai renunţat să te faci fermier. Altfel, nu o să te creadă. O să insiste să te ducă la Howbutker. Se simţea agitată şi indignată. Să renunţe la grădină? Să scoată gardul de fier şi să lase iepurii şi alte animale să se înfrupte? Să lase bălăriile şi iarba de Bermuda să năpădească pământul pe care îl fertilizase, să pună stăpânire pe brazdele drepte şi îngrijite, să distrugă locul în care se refugia ea după şcoală? Dar ce era mai rău – mult mai rău – era să o mintă pe mătuşa Mary, să o facă să creadă că nu îi mai păsa de ea şi de unchiul Ollie... că nu îi păsa de Somerset şi de Howbutker, de faptul că era o Toliver. Mama a prins-o de o mână şi cu cealaltă a bătut-o pe umăr cu compasiune. Fără să scoată un cuvânt, Rachel studia mişcarea ritmică, mirându-se de cât de muncite arătau mâinile ei. Pentru prima dată, şi-a dat seama de tot ce făceau mâinile alea pentru ca familia să aibă ce mânca şi să fie sănătoasă, ca hainele să le fie curate, ca micuţa lor casă să fie îngrijită – tot ce făceau ele pentru ca sărăcia să fie mai puţin evidentă, fără avantajele tehnologiei moderne de care se bucurau alte mame şi care le făcea munca mai uşoară. Mâinile ei ţineau mult prea rar ceva nou pentru ea. Puţinele extravaganţe pe care şi le permiteau uneori erau pentru soţ şi copii. – Nu îţi cer pentru mine, scumpo, a spus Alice. Te implor de dragul tatălui tău. – Ştiu asta, mamă. Rachel şi-a lipit uşor de obraz mâna aspră a mamei. Era abia luna septembrie...

Avea în faţă un întreg an şcolar de parcurs şi încă doi până la absolvire, fără un motiv de a număra zilele până vara... fără un motiv de a simţi că trăia. Cu respiraţia aproape tăiată, s-a străduit să-i zâmbească mamei, care o privea încrezătoare. – O să le scriu diseară mătuşii Mary şi unchiului Ollie să le spun că m-am răzgândit, că nu mai vreau să devin fermier şi că nu o să îi mai vizitez la Howbutker.

Capitolul 53

– Tati, ce faci aici? Rachel se uita la tatăl său cu mirare. Acesta apăruse lângă ea la o masă din biblioteca unde, în faţa unei maşini de scris electrice, completa formularul de acceptare la Universitatea Tehnică din Texas, la o săptămână după absolvirea liceului. Sub „Gradul academic dorit“, ea tastase: „Urmează să decid“. Era joi, ziua când el se afla de obicei acasă la acea oră, trăgând un pui de somn. – Mi-a spus mama ta că te găsesc aici, a răspuns William. El era încălţat cu o pereche de sandale, nu cu pantofii cu cureluşe şi cu capse pe care îi purta toată ziua în spatele tejghelei de la măcelărie. – Ei i s-a părut inutil să vin aici, dar nu puteam să nu îţi spun personal asta... – Ce să îmi spui? Unde mergi? – Scumpo... William şi-a tras un scaun aproape de al ei şi i-a strâns mâna. Este vorba despre unchiul Ollie. A murit azi-dimineaţă de atac de cord. Mă duc chiar acum la Howbutker. Zack mă lasă să îmi iau câteva zile de concediu ca să merg la înmormântare. Rachel a simţit că îi cade cerul în cap şi a izbucnit în plâns. Unchiul Ollie – bătrânelul acela simpatic – mort? Nu îl mai văzuse de trei ani... Trei ani în care ar fi putut avea atâtea amintiri cu el! – Cum se simte mătuşa Mary? a întrebat ea. – Nu sunt sigur. Amos ne-a sunat. Spunea că mătuşa Mary părea... pierdută. Rachel a scos formularul de acceptare din maşina de scris şi l-a introdus în dosarul pentru colegiu. – Merg cu tine, a spus ea. Îmi strâng imediat lucrurile. Mergem cu maşina mea.

E mai sigură. Pe faţa lui William se citea panica. – Nu cred că e o idee bună, drăguţo. Mama are nevoie de tine aici... – Pentru ce? William a înghiţit în sec, neavând, desigur, nici un răspuns. A ridicat din umeri. – La urma urmei, de ce nu? Sunt sigur că mătuşii Mary i-ar plăcea mult să fii cu ea în acest moment şi eu aş cam avea nevoie de ajutor la condus, a adăugat el făcând semn spre mâna cu probleme. Doar că... mamei nu i-a plăcut niciodată să te împartă cu mătuşa Mary. – De data asta, sunt sigură că nu o va deranja să facă o excepţie. Mama îi datora măcar atât. În cei trei ani în care se separase de oamenii de care îi era aşa de dor, îndurase, de dragul mamei ei, activităţi şcolare pe care le considerase total neinteresante. Renunţase la interesul său pentru agricultură, inclusiv la calitatea de membru al VFA (Viitorii Fermieri din America) şi la intenţia de-a se înscrie la Universitatea A&M şi de-a absolvi agronomia. Şi îşi păstrase cu credinţă promisiunea de-a nu-i dezvălui tatălui motivul pentru care se răzgândise pe neaşteptate. El se arătase la început uimit, însă în cele din urmă acceptase explicaţia mamei cum că ea ar fi descoperit că era fată, şi încă una chiar frumuşică. Nu a bănuit niciodată faptul că soţia lui era responsabilă pentru lacrimile pe care le vedea uneori pe faţa copilei, crezând-o pe Alice când spunea: „O, sunt doar hormonii de creştere“. – Asta e o greşeală colosală, Rachel, i-a zis mama când a văzut-o că îşi face bagajele. – Nu o să stau mult, mamă. – Care ne-a fost înţelegerea? – Pentru numele lui Dumnezeu! Mă duc la înmormântarea unchiului Ollie. Cum poate asta să ne strice înţelegerea? – Mă gândesc la mii de hectare de motive.

Pe drum, în timp ce tatăl său trăgea un pui de somn pe scaunul din dreapta, Rachel se întreba de ce primire urma să aibă parte după lunga sa absenţă, explicată doar vag. Mătuşa Mary şi unchiul Ollie păstraseră legătura cu ea prin telefon şi prin scrisori – la început, cele de la ei erau de două ori mai multe. Îi scriau despre oraş, despre plantaţie şi despre vecini, despre Sassie, domnul Percy şi Amos. Uneori, îl menţionau şi pe Matt, iar ea devora fiecare cuvânt. El absolvise Universitatea din Texas şi fusese preocupat să înveţe cum să conducă numeroasele afaceri ale bunicului său. Ea şi-l imagina mai chipeş ca oricând, aranjat şi sofisticat, mult diferit de ţopârlanii care încercaseră să o cucerească la şcoală şi care îi acordaseră titlul de „Crăiasa Zăpezii“ când le respinsese avansurile. Îi trimiseseră şi pachete, cutii cu haine pentru ea şi pentru Jimmy, de la magazinul unchiului Ollie. Dar, cu trecerea timpului, telefoanele deveniseră tot mai puţine şi corespondenţa între ei se rărise, mai ales pentru că lui Rachel îi era imposibil să vorbească sau să scrie convingător despre noile ei interese, iar răspunsurile păreau plictisite şi reci. Ea era sigură că-i convingea că se maturizase, că nu mai avea nevoie de înlocuitori de bunici şi că entuziasmul ei pentru agricultură, pentru numele ei de familie şi pentru Somerset fuseseră doar pasiunea unei fetiţe de şcoală gimnazială. Ochii i se umeziseră de lacrimi în timp ce conducea. Nimic din toate astea nu era adevărat. Dorul de ei îi provocase o durere pe care nimic nu o putuse alunga în cei trei ani de liceu. Şi acum nu mai avea ocazia să îi spună unchiului Ollie ce însemnase pentru ea sau cât de recunoscătoare îi era pentru că nu o uitase. El alesese maşina pe care o conducea Rachel, dăruită drept cadou de absolvire şi livrată la uşă, un Ford Mustang roşu elegant, din 1973, cumpărat direct de la producător. Dar, în ciuda acestui cadou generos, nu ar fi fost deloc surprinsă dacă urma să aibă parte de o primire rece. Poate că mătuşa Mary avea s-o ierte pentru felul patetic în care răspunsese dragostei sale, dar nu şi celei arătate de unchiul Ollie. Când au ajuns în faţa verandei familiare, a simţit un gol în stomac, ca şi când ar fi înghiţit un roi de molii. Sassie a deschis uşa şi a rămas cu gura căscată. – Vai, domnişoară Rachel, nu ştiam că o să veniţi! a strigat ea, strângând-o cu putere la piept. Vai de mine, ce mare aţi crescut! Primirea ei zgomotoasă a adus paşi familiari din bibliotecă.

– Cine e, Sassie? – Cineva pe care sigur vă veţi bucura să o vedeţi, doamnă Mary. S-a dat deoparte şi a lăsat-o pe Rachel să îşi vadă mătuşa în foaier. Avea şaptezeci şi trei de ani. Părul îi albise şi timpul îşi pusese amprenta pe chipul ei, însă rămăsese femeia atletică şi frumoasă pe care o ştia Rachel. Din spatele ei veneau Percy, încă impunător la cei şaptezeci şi opt de ani ai săi, Matt, care acum avea douăzeci şi doi de ani, şi Amos, care semăna mai mult ca niciodată cu preşedintele Lincoln. S-au dus toţi lângă ea; erau singurii care îi mai rămăseseră acum, că unchiul Ollie dispăruse. Mary şi-a întins braţele către Rachel. – Oh, copilă dragă, ai venit, a spus ea, cu lacrimi în ochi. Mă bucur atât de mult... nespus de mult. Rachel a ezitat o clipă, căci îşi dăduse seama că făcuse o greşeală întorcându-se. Nu avea să se mai poată considera vreodată acasă în Kermit. Aici îi era căminul – casa asta, strada asta, orăşelul ăsta, oamenii ăştia. Îşi iubea familia, dar locul ei era aici, lângă această femeie al cărei sânge curgea şi în venele ei, a cărei pasiune de o viaţă o împărtăşea. – Şi eu mă bucur că am venit, a spus ea, şi a trecut pe lângă tatăl său pentru a-şi îmbrăţişa mătuşa.

Zgomotul telefonului din biroul alăturat a trezit-o pe Rachel din amintirea acelei reuniuni. După înmormântare, tatăl său luase avionul spre Kermit fără ea. În toamna aceea, cu ajutorul relaţiilor lui Mary, fusese isă la Universitatea A&M din Texas, aflată la două ore distanţă de mers cu maşina de Howbutker, unde se întorcea la sfârşitul săptămânii şi în timpul verii să o ajute pe mătuşa Mary să se ocupe de culturile de legume de pe Somerset şi să implementeze noile tehnici învăţate. Patru ani mai târziu, a absolvit prima din serie şi a obţinut diploma în agronomie. Speranţa ei era să locuiască la Howbutker şi să istreze producţia de legume de pe Somerset, în vreme ce mătuşa ei se ocupa de extinderea culturilor de bumbac. Însă mătuşa Mary avea alte planuri pentru ea. Chiar dacă vremea producţiei de bumbac pe plantaţia Somerset apusese, nu acelaşi lucru se putea spune şi despre Toliverii cultivatori de bumbac.

Mary a trimis-o pe Rachel să înveţe meserie de la unul dintre bătrânii experţi care istrau divizia vestică a companiei, în Lubbock, Texas, şi, în cele din urmă – chiar dacă inima lui Rachel rămăsese la Somerset – pentru a prelua istrarea după ce acesta avea să se retragă. Mama ei nu o iertase pentru că îşi încălcase promisiunea, însă Rachel a păstrat cu grijă secretele pe care i le divulgase ea, iar tatăl său nu a aflat niciodată motivul înstrăinării ei. El acceptase fără ranchiună că era drept ca fiica sa, o adevărată Toliver, să moştenească averea familiei. Rachel s-a ridicat, a pus cutia cu şerveţele la loc pe masă şi a deschis uşa. Danielle, secretara ei de ani buni, a venit spre ea în grabă pentru a-şi exprima condoleanţele, iar veşnic credinciosul Ron i-a cuprins umerii cu braţul. Fermele Toliver din vest rămâneau pe mâini bune. – Nu o să ne vedem un timp, a spus ea. Voi istra afacerile de la Howbutker, dar ştii unde să mă găseşti dacă ai vreo întrebare. – Deci nu o să te întorci prea curând? a întrebat Danielle. – Nu, Danielle, doar dacă apare ceva neprevăzut care să mă oblige să revin.

Capitolul 54

Înainte să se întoarcă la serviciu, William Toliver s-a dus să bea un pahar de ceai cu gheaţă în micuţa curte interioară – un respiro de câteva minute în tăcerea mormântală a soţiei sale. Scaunul de plastic îl făcea să îl doară fundul, însă îi mai potolea fiorul care îl străbătea. Ziua la care se gândise cu spaimă atâţia ani sosise în sfârşit, spulberându-i speranţa că soţia şi fiica s-ar împăca înainte de moartea mătuşii Mary. O parte din el era fericită că Rachel avea să urmeze calea care-i fusese destinată. Fiind un Toliver, asta însemna ceva pentru el – foarte mult, de fapt –, chiar dacă o exaspera pe Alice. Şi-ar fi dorit ca ea să nu îi însoţească pe el şi pe Jimmy la Howbutker. Ce scenă urma să fie aceea în care Amos avea să citească testamentul şi să-i confirme femeii faptul că Rachel îi „furase“ tatălui unica şansă la o viaţă mai bună! A oftat. Şi totuşi, o parte din el regreta că o luase pe Rachel la Howbutker în vara lui 1966, aşa cum anticipase Alice că urma să facă. Acum, ea avea dreptul să spună: „Ţi-am zis eu“, pentru că, după vara aceea, familia sa nu mai fusese aceeaşi. Se întreba adesea – chiar dacă nu îi vorbise fiicei sale despre rădăcinile ei de Toliver în anul acela – dacă nu cumva prima ei grădină nu ar fi condus-o în cele din urmă pe Houston Avenue şi la Somerset. Poate că nu. Dumnezeu ştie că primul drum la Howbutker, cu zece ani în urmă, pentru a-şi prezenta soţia şi fiica nou-născută unchiului şi mătuşii nu avusese mare succes. Mica sa familie fusese primită elegant, dar cu rezervele pe care le ai faţă de străini. William înţelesese acest lucru. Nu mai fusese acasă de la şaptesprezece ani, de când fugise. Pe atunci, avea douăzeci şi opt, şi păstrase prea puţin legătura cu Houston Avenue în toţi acei ani. Trăise unsprezece ani la Kermit. La douăzeci şi unu de ani, se căsătorise cu o vânzătoare de farmacie pe care o întâlnise când mersese să cumpere medicamentele prescrise pentru a-şi trata o mână rănită într-un accident la o sondă petrolieră, şi îşi anunţase familia din Howbutker de căsătorie printr-o telegramă. William înţelesese suficient de bine că nu scăpase de vina de a-i fi neglijat şi de ruşinea că el, un Toliver, se mulţumise cu atât de puţin, când moştenirea sa îi cerea să îşi dorească atâtea.

– Am fugit de tot ce se aştepta din partea mea, îi explicase el lui Alice. Sunt sigur că am rănit-o foarte mult pe mătuşa Mary. Singurul băiat al ei şi al unchiului Ollie a murit la câţiva ani după ce am mers eu să locuiesc cu ei, iar eu... am părăsit-o, lăsând-o fără nimeni care să ducă mai departe tradiţia Toliver. Alice avea altă părere despre asta. Stârnită de instinctele protectoare pe care le iubea atât de mult William la ea şi plictisită de rezervele de „snoabă“ ale mătuşii, ea a declarat că era vina lui Mary că el plecase. Ea era cea care trebuia să îşi ceară iertare. – Ea a încercat să te transforme în ceva ce nu eşti pentru a-şi satisface propriile ambiţii. Tu nu eşti fermier. Şi nu eşti nici Toliver... dacă asta înseamnă să fii ca ea. William ignorase ultima remarcă. Chiar şi la cincizeci şi şase de ani, mătuşa Mary era de o frumuseţe intimidantă, iar eleganţa ei şi maniera regală de a se comporta nu erau de natură să o liniştească pe o femeie care încă se coafa în stilul Betty Grable şi îşi pensa sprâncenele în arce subţiri. În plus, Alice avea un caracter posesiv. William şi-a dat seama că soţia lui se temea că mătuşa Mary lar putea convinge să revină la Howbutker, făcând apel la simţul datoriei. O debusola să vadă cât de mult semăna Rachel cu mătuşa ei. – E o adevărată Toliver, declarase unchiul Ollie când o ridicase din cărucior. În secunda următoare, Alice o luase pe fetiţă în braţele ei de cloşcă, gest care îl făcuse pe William să înţeleagă că, pentru soţia sa, a trăi în lumea de pe Houston Avenue ar fi presupus o permanentă luptă pentru a păstra ceea ce era al ei. Nimeni nu-i putea alina deznădejdea că se afla într-un loc unde nu avea ce căuta, nici măcar unchiul lui dulce şi manierat, pe care îl plăcuse din prima. Pentru că îi „salvase“ soţul, ea îl tolerase pe Amos Hines, care era acum întru totul prins de viaţa pe care avusese şansa să o trăiască. Percy Warwick, cu părul blond devenit acum argintiu, bronzat şi încă în formă la şaizeci şi unu de ani, pur şi simplu îi tăiase respiraţia. Îl considera mai chipeş decât orice star de cinema şi se gândea că nevasta lui trebuia să fi fost nebună să plece şi să lase singur un asemenea bărbat. Chiar şi aşa, în ciuda amabilităţii care i se arătase, Alice se simţise nelalocul ei în compania elegantă de pe Houston Avenue, ca făina ţinută în saci din mătase şi satin.

Cu o seară înainte să revină la Kermit, mătuşa îl rugase pe William să stea puţin cu ea în foişor. – Soţia ta nu mă place, spusese ea în maniera sa directă, când se aşezaseră în leagăn. Nu îi convine că stăm aici printre pini. William ţinea prea mult la ea ca să nu recunoască adevărul. – Ea nu a mers niciodată mai departe de vestul Texasului, spusese el. – Important este că te iubeşte, William, şi că te-a făcut fericit. – Vorbeşti serios, mătuşă? O privise surprins. Era o remarcă total diferită de cea pe care se aşteptase să o audă, în mod cert o schimbare faţă de mantra pe care i-o repetase obsesiv în copilărie: devotamentul faţă de nume, faţă de moştenire, faţă de ceea ce sacrificiul altora făcuse posibil. – Da, vorbesc serios, spusese ea. Dacă am învăţat ceva până acum, asta este că unele lucruri sunt prea valoroase pentru a fi sacrificate pentru un nume. Tu întoarce-te la Kermit şi nu te preocupa de nimic din ceea ce crezi că ai lăsat în urmă. Ea vorbise sincer – el simţise asta –, dar stoicismul cu care îi spusese să uite de munca ei de o viaţă îi rupsese inima. În cele din urmă, el şoptise în întuneric: – Mătuşă Mary, ce se va întâmpla cu plantaţia? Ce se va alege de ea după ce tu... o să... – O să mor sau o să fiu prea bătrână să o mai pot istra? O voi vinde. Tu o să primeşti banii ca moştenitor al meu, chiar dacă Ollie va fi în viaţă. Testamentul este întocmit deja. E posibil să las casa Societăţii pentru Conservare. – E păcat... Cu ochii în lacrimi, William îi examinase mâna îmbătrânită. Îmi pare atât de rău, mătuşă. – Să nu-ţi pară! Îşi pusese mâna peste a lui. Somerset a costat mereu prea mult. A adus un blestem familiei Toliver. Nu mai are sens să-ţi explic asta acum. Bu-

cură-te că acum copiii tăi s-au eliberat de Somerset. Ia-le pe Alice şi pe fetiţa ta drăgălaşă acasă şi bucuraţi-vă de viaţă, deşi nu voi şti niciodată cum o să fie posibil într-o groapă de nisip. William îi surprinsese surâsul în întuneric. – Ai găsit trandafirul roşu pe care l-am lăsat pe pernă în dimineaţa în care am fugit? a întrebat el. – Da, William, am găsit trandafirul tău. În noaptea aceea, când mersese la culcare, găsise pe pernă unul alb. Acum, gândindu-se la vremurile acelea, a simţit mustrări de conştiinţă. Chiar dacă mătuşa Mary îl iertase, el se simţise întotdeauna dator faţă de ea din cauză că o părăsise. Poate că Alice avea dreptate şi în această privinţă. În adâncul sufletului, poate că principalul motiv pentru care o adusese pe Rachel la Howbutker în 1966 fusese ca să compenseze ceea ce făcuse – sau nu făcuse –, fiindcă ştia că, indiferent de ce îi spusese mătuşa Mary în foişor, nu putea să nu profite de ocazia de a oferi unui alt Toliver şansa de-a se ocupa de plantaţie. Totuşi, lucrurile ar fi fost în regulă dacă nu i-ar fi mărturisit soţiei ce discutase cu mătuşa în noaptea aceea. Dacă nu ar fi existat acele informaţii şi faptul că străbunicul său nu se gândise să îi lase fiului nici un hectar din pământurile familiei, mama şi fiica ar fi fost unite şi acum. Telefonul a început să sune şi, imediat, Alice a ajuns la uşă. – Stăpânul şi patronul tău este la telefon şi întreabă unde naiba eşti, a spus ea. Pe chipul lui William a apărut o grimasă. – De unde ştia oare unde o să fiu?

Capitolul 55

Amos se afla la Aeroportul Municipal Howbutker când, la ora zece, a sosit micul avion Cessna Citation, pe care stătea scris „Fermele Toliver“. Ştia că arăta groaznic, de parcă ar fi ispăşit o pedeapsă la închisoarea Tijuana. Faţa lui, niciodată una care să fi trădat o bucurie de nedescris, îl şocase când mersese să se bărbierească de dimineaţă, dar era firesc. Curajul părea că îi dispăruse cu desăvârşire şi nu reuşise să doarmă, se trezise la ora trei şi petrecuse restul nopţii pe terasă, ascultând miorlăielile pisicilor maidaneze în călduri. „Doamne, ajută-ne pe toţi“, se ruga el în timp ce uşa micului avion se deschidea, coborând cele câteva scări. Un minut mai târziu, a apărut Rachel. L-a văzut şi i-a făcut cu mâna. Amos a avut un sentiment ciudat de déjà-vu. Ce mult semăna cu Mary, ca atunci când o văzuse pentru prima dată, stând în capul scărilor în magazinul lui Ollie. Rachel era mai tânără, desigur, dar avea atât de mult din graţia ei şi – aşa cum crezuse şi despre Mary atunci – părea că avea nevoie de ajutor. El i-a făcut înapoi cu mâna şi i-a zâmbit. Rachel a alergat către el. Picioarele ei bronzate străluceau în pantalonii albi scurţi. Şi-a pus braţele în jurul gâtului bărbatului. – Dragă Amos, a spus ea cu o voce tandră şi caldă. Ce mai faci? – Cam la fel ca tine, cred, a răspuns el, îmbrăţişând-o strâns. – Atunci suntem doi nefericiţi. Ea l-a apucat de braţ şi i-a făcut semn pilotului să o urmeze cu bagajele la maşină, un Cadillac albastru-închis, la fel de impresionant în dimensiuni, dar la fel de modest ca Amos însuşi. Nu am reuşit să îmi conving familia să vină cu mine, după cum poţi vedea, a zis ea, dar vor ajunge mâine până în prânz. Vine şi mama. Spune-mi ce ai reuşit să rezolvi. La braţul lui se simţea la fel de uşoară ca o zână – o fecioară de jertfă ce nu ştia că o aştepta osânda.

– Slujba e stabilită pentru luni, la ora unsprezece, iar înmormântarea – la ora trei. Momentele de rămas-bun sunt programate pentru duminică dimineaţă, de la zece la unsprezece şi de la cinci la şapte, dacă este OK şi pentru tine. – E perfect, a spus Rachel. Ne permit să ne mai tragem sufletul. Altceva? El i-a oferit şi restul detaliilor pe care ea trebuia să le aprobe. Şi-a dat acordul pentru pregătirea locului de veci lângă Ollie, pentru că Mary nu dorise să fie incinerată. Şi, pentru a-i proteja pe Sassie şi pe Henry, care se simţeau teribil de singuri, închiriase salonul bisericii pentru recepţia de după înmormântare. Nu avea sens să vină sute de persoane încălţate în casă, care să verse mâncare peste tot. Mai bine să se ocupe Ajutoarele Femeilor şi Prima Biserică Metodistă. Aveau să fie oricum destul de mulţi prieteni care să aducă un ultim omagiu pe Houston Avenue. – Se pare că te-ai gândit la toate, a zis Rachel. Mie ce mi-a mai rămas de făcut? – Va trebui să te gândeşti la o rochie cu care să o îmbrăcăm pe Mary şi să hotărăşti ce sicriu şi ce flori să cumpărăm. Am pregătit un dosar cu sugestiile mele, cu numerele de telefon şi numele personalului pe care să îl ezi. Ei aşteaptă veşti de la tine. De asemenea, astăzi va trebui să revizuieşti necrologul, să vezi dacă mai doreşti să adaugi ceva. Mary l-a scris ea însăşi şi l-a inclus printre documentele legale. Firma de pompe funebre vrea să-l aibă până la ora patru. Rachel s-a oprit. – Mătuşa Mary îşi scrisese deja necrologul? Ştia oare că urma să moară? – Păi... am mai spus asta, ea nu îmi zicea niciodată ce o tulbura. Cât despre necrolog – pe faţa lui s-a ivit o uşoară grimasă –, nu am mai auzit până acum ca o doamnă din sud, de o anumită vârstă, să prefere să îşi compună necrologul cu mult înainte de moartea sa, în loc să lase treaba asta în seama rudelor. În cazul lui Mary, cred că şi-a dorit unul foarte simplu şi direct. Fără înflorituri. – Când a fost scris? – Mă tem că nu pot să te lămuresc în privinţa datei. – Atunci o să îl las aşa, dar mă mir că mătuşa Mary s-a putut deranja să scrie

asta. Au ajuns la maşină. Pilotul i-a prins din urmă şi a pus valizele în portbagaj. – Domnişoară Toliver, a spus el întinzându-i mâna, mă bucur că v-am cunoscut. Rachel i-a luat mâna, dar îl privea de parcă nu ştia exact ce să facă în continuare. – Ce vrei să spui, Ben? Unde te duci? – Nu ştiaţi? Contractul meu s-a încheiat după acest ultim zbor. Trebuia să o duc pe doamna DuMont la Lubbock cu avionul astăzi, dar, în schimb, v-am adus pe dumneavoastră. A fost ultima mea cursă la Fermele Toliver. – Cine ţi-a spus asta? – Doamna DuMont. – Ai avut vreo ceartă cu ea? – Nu. Pur şi simplu, mi-a spus că nu mai are nevoie de serviciile mele. Scuttlebutt spune că avionul a fost vândut. – Vândut? Rachel s-a întors spre Amos. Ştiai ceva despre asta? El a ridicat din umeri cu un aer inocent, însă a simţit cum îi piere sângele din obraji. – Nu mi-a spus niciodată că ar fi renunţat la avion. Rachel s-a întors către pilot. – Ben, nu ştiu ce să spun, dar o să aflu ce s-a întâmplat. Trebuie să fie o greşeală. – Păi, dacă aşa o fi, aveţi cartea mea de vizită şi ştiţi unde să mă găsiţi, a spus Ben. Rachel s-a uitat perplexă la pilotul demis. „Hm“, s-a gândit ea, „acesta e al doilea incident care mă face să cred că la ferme se întâmplă ceva ce eu nu ştiu. Ieri, un reprezentant al unei companii de textile căreia îi vindeam bumbac de ani buni mi-a spus că nu am reînnoit contractul.“ S-a întors neliniştită către Amos.

– Crezi că mătuşa Mary ştia că nu mai avea mult de trăit şi a făcut unele modificări înainte să moară? Crezi că de asta urma să vină să mă vadă? Amos şi-a vârât mâinile în buzunare tulburat, prefăcându-se că îşi căuta cheile şi răsuflând uşurat când le-a găsit. – Ştii că mătuşa ta nu a fost o persoană căreia să-i placă să facă vreodată confidenţe, a răspuns el. Sunt sigur că totul o să iasă la lumină destul de curând. Şi apropo de asta, Rachel, crezi că după înmormântare poţi veni împreună cu familia ta, pe la cinci, la biroul meu, pentru citirea testamentului? – Cred că nu o să aibă nimeni nimic împotrivă. Şi ei doresc să terminăm formalităţile cât mai curând posibil, ca să poată pleca mâine la Kermit. Eu aş rămâne, desigur. L-am lăsat pe şeful meu de echipă să se ocupe de Lubbock şi să istreze un timp treaba la biroul mătuşii Mary. Păcat că Addie Cameron s-a pensionat odată cu ea. Chiar aş fi avut nevoie de ajutorul ei. – Aşa este..., a murmurat el privind fix volanul în timp ce ieşeau de pe pista de decolare. Era alt indiciu la care ar fi trebuit să se gândească: pensionarea recentă, neaşteptată şi înainte de termen a asistentei de încredere a lui Mary, după ce muncise douăzeci de ani ca mâna ei dreaptă. Ea locuia acum – şi, fireşte, primea o sumă frumoasă – alături de familia fiului ei în Springfield, Colorado. Era un miracol că Rachel nu auzise de vânzarea fermelor înainte de înmormântare, şi numai Dumnezeu putea şti care avea să fie reacţia ei. În dimineaţa aceea, Amos discutase la telefon cu avocaţii lui Mary din Dallas, pe care dorea să îi întrebe cât avea să fie păstrat secretul vânzării în comunitatea oamenilor de afaceri. Nu mult, îl lămuriseră ei. Avea să se dea o declaraţie publică imediat după ce avea să fie anunţată moartea lui Mary de către mass-media. Când au parcat în faţa moşiei Toliver, Henry, purtând la mână banderola neagră, le-a ieşit în întâmpinare, oferindu-se să transporte bagajele lui Rachel. – Mă descurc şi singură acum, Amos, a spus ea cu dosarul sub braţ. Du-te acasă şi odihneşte-te! Iartă-mă că îţi spun asta, dar se pare că ai nevoie. – Da... da, aşa o să fac. O singură sugestie înainte să plec de lângă tine, Rachel. Te sfătuiesc să refuzi să vorbeşti cu reporterii înainte de înmormântare... Este o chestiune de decenţă. Sunt sigur că asta şi-ar fi dorit şi Mary.

– Ai dreptate. S-a aplecat şi l-a sărutat pe obraz. Du-te să tragi un pui de somn şi vino apoi să luăm cina. Îi vom invita şi pe Percy şi pe Matt. Sunt sigură că vor să fie alături de noi. În timp ce băga cheile în , Amos o privea în oglinda retrovizoare cum urca treptele verandei, ţinându-şi spatele drept şi capul sus – de parcă ar fi simţit deja greutatea coroanei ei. Oftând adânc, cu o durere de parcă i-ar fi răsucit cineva cuţitul în adâncul inimii, s-a rugat din nou: „Dumnezeule, ajută-ne pe toţi!“

Ca de fiecare dată când Rachel se întorcea acasă după mult timp, Sassie a deschis larg uşa din faţă când ea a ajuns sus şi a îmbrăţişat-o strâns, iar faţa sa neagră şi fină, care contrasta fermecător cu buclele ei cenuşii, s-a umplut de lacrimi. – Vai, domnişoară Rachel, mulţumesc lui Dumnezeu că eşti aici, a strigat ea, mirosul ei curat, pătrunzător, fiind parte din Houston Avenue la fel ca parfumul caprifoiului care creştea după gardul curţii din spate. Aici s-a întâmplat, a spus ea după ce i-a dat drumul, arătând spre o zonă unde două scaune cu braţe mari fuseseră aruncate în spatele mesei. Ea a căzut chiar aici. Nu trebuia să o scap nici o clipă din ochi, mai ales că se comporta atât de ciudat. Ştiam că nu era în apele ei. Rachel a păşit înspre acel loc. – Cum adică se comporta ciudat, Sassie? – Păi, se apucase de băut, domnişoară Rachel, şi ştii că mătuşa nu bea niciodată ceva mai tare decât o limonadă, nici măcar de Crăciun, când puţin lichior cu ou nu ar fi făcut rău nimănui. Dar a venit din oraş pe la prânz şi a stat în căldură chiar unde stai tu acum, şi m-a rugat să îi aduc o sticlă de şampanie. Rachel s-a încruntat. Asta chiar era ciudat. Mătuşa Mary bând alcool, la amiază, pe verandă, în cea mai toridă lună a verii. – Poate sărbătorea ceva. – Dacă aşa o fi fost, nu ştiu de ce ar fi sărbătorit. Oricum, nu astfel obişnuia să

sărbătorească doamna Mary. Dar asta nu e tot. Înainte, îl rugase pe Henry să urce în mansardă ca să găsească vechiul cufăr din armată al domnului Ollie şi să deschidă capacul. Asta spunea încontinuu când am găsit-o eu: „Trebuie să merg în mansardă... Trebuie să merg în mansardă.“ Mă gândeam că e din cauza alcoolului, deşi părea destul de trează când te-a strigat pe nume, domnişoară Rachel. – Asta mi-a spus şi Amos, a zis Rachel fără să clipească. Mătuşa Mary a spus ce dorea să ia din cufăr? Sassie şi-a făcut vânt cu şorţul. – Ştii cât era de secretoasă doamna Mary când venea vorba despre problemele ei. Nu, nu a spus nimănui nimic. Am întrebat dacă să caute Henry pentru ea lucrul ăla, iar ea a dat din cap. Numai ea ştia ce căuta. Rachel s-a gândit un moment. – Cred că mătuşa Mary era foarte bolnavă şi ştia că avea să moară, Sassie. Deaia a plecat la Dallas fără să anunţe pe nimeni. Cred că mergea la un doctor. L-a rugat pe Henry să deschidă cufărul ca să scoată ceva din el – un lucru personal, bănuiesc –, ceva ce nu dorea să fie găsit după moartea ei. Sassie părea oarecum uşurată. – Ei bine, acum, având în vedere ceea ce s-a mai întâmplat pe aici, e de înţeles. Rachel a luat-o de braţ. – Hai să mergem înăuntru. Îmi spui restul la un ceai rece. Când cele două s-au aşezat la masa din bucătărie, cu două pahare de ceai îndulcit între ele, Sassie a continuat: – Trebuia să îmi dau seama că era ceva în neregulă când am văzut că doamna Mary tot pleca din oraş pentru mult timp fără să îi spună domnului Percy. Şi domnul Amos s-a simţit rănit. – Cât timp a fost plecată?

– Aproape patru săptămâni. Rachel a sorbit din ceai. – Ce altceva suspect s-a mai întâmplat pe aici? Sassie a pufnit. – Păi, a lăsat-o pe doamna Addie să plece într-un timp atât de scurt. Plus că mai sunt şi perlele alea ale ei, pe care le purta întotdeauna atunci când se dichisea. – Ce e cu ele? – A plecat de aici cu ele la gât, dar Henry spune că nu le mai avea când a ieşit din biroul domnului Amos. – Probabil le-a lăsat la el, a sugerat Rachel. Ştiai că trebuia să vină astăzi cu avionul să mă vadă? – Da, auzisem asta, însă doar vag. Mi-a spus fix înainte să plece la biroul domnului Amos. Am găsit noaptea bagajul făcut, când i-am dus poşeta sus în cameră, după ce a venit ambulanţa. Însă nu am ştiut despre asta din timp. – Nici eu. S-a auzit soneria. – Oh, la naiba, iată prima tranşă de mâncare. O să ne prindă bine, că avem multe guri de hrănit. Bucătăreasa a ieşit, iar Rachel a rămas gândindu-se la toate semnele care indicau faptul că mătuşa Mary ştia că urma să moară. Şampania însăşi fusese un indiciu clar. Mătuşa Mary îi spusese odată: „Pentru mine, alcoolul este un paşaport către locuri pe care nu doresc să le revăd. Într-o zi, când voi fi mai bătrână şi mai albă decât acum... când nu o să îmi mai rămână mult timp... poate că voi accepta să mă întorc în trecut.“ Lipsa perlelor era alt semn. Perlele aveau să ajungă la ea. Mary ar fi preferat categoric să le lase la Amos decât în seif – poate să i le ofere ei după citirea testamentului, ca alt ultim semn al afecţiunii sale. Dar dacă aşa era, de ce nu

înţelesese Amos că era ceva în neregulă? Ea s-a ridicat de la masă ameţită, prea obosită ca să pună toate lucrurile cap la cap. „Sunt sigur că totul o să iasă la lumină în curând“, spusese Amos. Sassie s-a întors, iar Rachel a informat-o despre aranjamentele lui Amos şi despre planul familiei ei de a sosi a doua zi. – Voi merge sus şi voi alege o rochie frumoasă înainte să despachetez. Apoi o să încep să dau telefoane. Amos mi-a oferit numele câtorva persoane care să vă ajute pe tine şi pe Henry, Sassie. Mai întâi le ez pe ele. – Nu-ţi face griji pentru mine, scumpo. Îmi place mai mult să mă mişc şi să fac treabă decât să mă odihnesc şi să gândesc. La etaj, Rachel a găsit camerele mătuşii întunecate, cu obloanele şi cu draperiile trase. Nu a simţit nici cea mai mică urmă de consolare în momentul în care a deschis uşa care îi reamintea de secretele încuiate ale mătuşii, pe care le luase cu ea în mormânt. Camera îi transmitea răceală, în ciuda amenajărilor interioare calde care caracterizau stilul lui Mary. Halatul roz de satin pe care obişnuia să îl îmbrace pentru somnul de după-amiază era aşezat pe un scaun, iar o pereche de papuci cu vârful tăiat ieşeau de sub pat ca ochii unui căţeluş pedepsit. O adevărată colecţie de portrete de familie, multe dintre ele cu Rachel, tronau pe poliţa de deasupra şemineului, iar din bufet sclipea un set de argintărie ornamentat şi destul de tocit, cadou de nuntă de la unchiul Ollie. Lângă ele se afla valiza pe care o împachetase mătuşa Mary pentru ultima ei călătorie la Lubbock. Rachel intra rareori în camera ei, şi atunci făcea doar câţiva paşi prin încăpere. Ea şi mătuşa Mary îşi petreceau timpul în bibliotecă, în biroul ei sau pe balconul închis din spate. Dar odată, cu mult timp în urmă, uşa rămăsese deschisă şi atenţia îi fusese atrasă de fotografiile înrămate. Intrase şi le privise cu atenţie. Personajul era un adolescent cu părul închis la culoare – tatăl său, crezuse ea la început. Dar, după o examinare detaliată, văzuse că nu era el. Trăsăturile sale de Toliver erau foarte distincte, iar obrazul acestui tânăr trăda o anumită tărie de caracter inexistentă la tatăl său. Întorsese portretul. „Matthew la şaisprezece ani“, notase mătuşa Mary cu scrisul ei pe care îl recunoscu imediat. „Iulie 1937. Dragostea tatălui său şi viaţa mea.“ Câteva luni mai târziu, băiatul murise. Instinctiv, înţelesese atunci că, după asta,

mătuşa Mary nu mai fusese niciodată aceeaşi. Ce altceva ar fi adus acea umbră uşoară de tristeţe prezentă mereu pe chipul ei? A început să caute iarăşi portretul, însă nu l-a găsit. Alt mister. „Verde“, s-a gândit ea, îndreptându-se către uşile cu oglindă din dulap. „Unchiul Ollie ar fi ales culoarea verde.“ A ales o rochie simplă din material de calitate, oprindu-se înainte să iasă din cameră ca să împingă sub pat papucii aceia cu ochi curioşi.

Capitolul 56

După ce a terminat de despachetat, Rachel s-a aşezat ursuză la biroul mătuşii pentru a începe să dea telefoane de pe linia privată. În afara acestei uşi închise, telefonul casei suna încontinuu, iar Sassie şi Henry răspundeau cu rândul. Lăsase vorbă să nu fie deranjată cu declaraţii pentru presă. Deja parcursese cea mai mare parte a listei, când Henry apăru în capul holului. – Domnişoară Rachel, cred că doriţi să răspundeţi de data aceasta. Linia doi. – Cine e, Henry? – Matt Warwick. Rachel a ridicat imediat receptorul. – Matt Warwick! a exclamat ea, cu o bucurie bruscă. A trecut ceva timp. – Prea mult, a replicat Matt. Îmi doresc să nu mai fim nevoiţi să ne vedem doar în astfel de situaţii. Mai ai batista mea? Rachel a zâmbit. Deci nu uitase de ultima lor întâlnire. Ea privea batista pe care o aduse cu ea ca să i-o dea înapoi. – Mă uit la ea chiar acum, a spus ea. Speram să ţi-o înapoiez mai demult. – E uimitor că nu am avut această ocazie. Ai crede că a fost o conspiraţie divină care să ne despartă. Ce-ar fi să rezolvăm treaba asta chiar acum? Bunicul a adormit în sfârşit, după ce a stat treaz aproape toată noaptea, iar eu sunt la dispoziţia ta. Ai vrea să mergem cu maşina pe undeva? Sau să merg eu să iau ceva de mâncare în timp ce te odihneşti? Rachel se simţea de parcă ar fi avut un braţ deasupra umărului, puternic şi încurajator, acelaşi braţ care fusese acolo pentru ea la moartea unchiului Ollie.

Ea nu uitase niciodată asta. S-a uitat peste informaţiile pe care şi le notase când vorbise cu directorul firmei de pompe funebre. – Ai vrea să mă duci la morgă să o... văd pe mătuşa Mary? Trupul ei a fost scos de la medicul legist şi toţi aşteaptă să o îmbrace cu rochia. – Ar fi o onoare, a spus el cu voce joasă. Dar ce-ai zice dacă mai întâi am lua prânzul? – Mi-ar plăcea. În treizeci de minute? Ea a apăsat pe butonul interfonului pentru a o anunţa pe Sassie că pleca de acasă pentru un timp, spunându-i totodată să nu se preocupe de masa ei de prânz. Apoi a luat pudriera, pentru a repara dezastrele unei nopţi albe şi efectele crizelor de plâns periodice, simţind un tremur uşor de nerăbdare. Trecă doisprezece ani de când nu mai simţise acest gen de nelinişte. Drumul trist cu maşina la Howbutker alături de tatăl său, din iunie 1973, pentru a participa la înmormântarea unchiului Ollie, avusese o singură rază de lumină: avea să îl vadă iar pe Matt Warwick. Cu acea ocazie, obiectul pasiunii ei la distanţă îi satisfăcuse complet aşteptările. Se dovedise uluitor de chipeş, matur şi încrezător, la fel de dezinvolt cum îl ştia, dar dezamăgitor de rece faţă de ea. Motivul nu ieşise la lumină decât după recepţie, când el o găsise plângând în hohote în foişor în timp ce toţi ceilalţi mâncau şi beau în casă. – Uite, spusese el amabil, întinzându-i o batistă. Se pare că mai ai nevoie de una. – Mulţumesc, răspunsese ea cu recunoştinţă, apoi îşi acoperise faţa, ruşinată că o văzuse în asemenea hal. – Mi se pare că e ceva mai mult decât durerea provocată de moartea unchiului Ollie, remarcase Matt. Îşi scosese faţa din batistă şi se holbase la el. De unde ştia? Aceea era perioada în care descoperise că o mare parte a suferinţei ei era provocată de un sentiment de vină, iar în ziua aceea, în foişor, simţea asta din plin – vină pentru cum îl tratase pe unchiul Ollie, vină pentru că îşi încălcase promisiunea faţă de mama ei. În dimineaţa aceea, o anunţase că avea să rămână la Howbutker. „– Nu ştiu dacă te pot ierta pentru asta, Rachel.

– Mamă, încearcă, te rog, să înţelegi. Mătuşa Mary e complet singură acum. Are nevoie de mine aici. – Şi amândouă ştim de ce, nu-i aşa? – Va fi bine, mamă. – Nu, nu va fi. Nu va mai fi niciodată bine.“ Matt se aşezase lângă ea în leagăn, cu o expresie impasibilă. – Toată supărarea asta are vreo legătură cu faptul că ai ignorat timp de trei ani familia DuMont? Ei trăiau aşteptând vizitele tale de vară, ştii asta, şi i-ai lăsat cu ochii în soare. Le-ai frânt inima, mai ales pe a domnului Ollie. El te adora. Oftase, cu ochii din nou plini de lacrimi. – O, Matt, nu am avut de ales! Şi, spre marea sa mirare – pentru că nu ar fi at să se supere şi el pe ea –, îi spusese toată povestea. Îi destăinuise secretele familiei care o determinaseră să îi facă acea promisiune mamei şi îi vorbise despre durerea separării de mătuşa Mary şi de unchiul Ollie şi despre faptul că fusese nevoită să renunţe la grădină şi la visul ei de a deveni agricultoare. Şi acum, ca totul să fie şi mai rău, unchiul Ollie murise fără să afle cât de mult îl iubea. Şi, fără să-şi dea seama, printre hohote de plâns, îşi lăsase capul pe umărul lui, iar el o cuprinsese cu braţul, batista sa fiind la fel de udă de lacrimi ca şi gulerul sacoului lui albastru-închis. Când, în cele din urmă, lacrimile ei se transformară în sughiţuri, el spusese: – Unchiul tău Ollie era un om foarte înţelept şi înţelegător. Fac pariu că acum stă sus în rai şi îşi spune: „Mon Dieu! Ştiam eu că trebuia să fi fost la mijloc o chestie de-asta care să ne fi separat de Rachel.“ Se holbase la el tulburată. – Crezi asta?

– Fac pariu. – Câştigi, de obicei, pariurile? – Aproape de fiecare dată, spusese el. – Cum faci? – Pariez doar pe ceea ce sunt sigur. Rachel a zâmbit în sinea ei, aducându-şi aminte, şi închise pudriera. A doua zi el se întorsese la Oregon, la unul dintre sediile companiei, însă o lăsase cu inima cumva mai uşurată şi cu batista în geantă. De atunci, trecă unul pe lângă celălalt, aşa cum remarcase şi unchiul Ollie, în trenuri ce mergeau în direcţii opuse. Acum că el menţionase acest lucru, se părea că, într-adevăr, le fusese scris să nu se intersecteze în toţi aceşti doisprezece ani. Ea s-a întrebat dacă avea să îl găsească la fel de atrăgător pe cât şi-l amintea – dacă făcuse burtă sau începuse să îi cadă părul. Sentimentele ei păliseră cu timpul şi apăruse în viaţa ei alt bărbat care să o facă să îl uite pe Matt Warwick. Cât despre el, se logodise cu o frumoasă din California. „O debutantă din San Francisco“, îi spusese mătuşa Mary. „Foarte simpatică, deşi cred că nu e potrivită pentru Matt.“ Căsătoria lui nu avusese loc, iar bărbatul din viaţa ei zburase departe – la propriu –, şi iată-i acum împreună, amândoi singuri. S-a auzit soneria, iar inima i-a tresăltat. Şi-a luat geanta şi rochia în care urma să fie îmbrăcată mătuşa Mary, pe care o împăturise şi-o aşezase frumos într-o pungă. S-a grăbit să deschidă uşa înainte ca Sassie să iasă din bucătărie şi să îl convingă pe Matt să rămână la masa de prânz. Pe hol s-a privit în oglindă şi s-a strâmbat. Nu reuşise să mascheze umbrele cenuşii de sub ochi sau să îşi aranjeze prea mult părul pentru a nu trăda graba plecării de la Lubbock. A oftat. Nu mai avea ce face. A deschis uşa. Amândoi au zâmbit în acelaşi timp. – Ia uită-te la tine! a exclamat el. – Nu exagera, te rog, m-aş putea aranja mai bine, sincer.

– Nu face asta pentru mine, a spus el. Este posibil să nu pot a aşa ceva. Grimasa ei s-a accentuat. – Eşti exact aşa cum îmi aminteam, Matt Warwick. – Să înţeleg că e de bine? – Este minunat, a replicat ea. El a zâmbit şi i-a întins mâna ca să o tragă lângă el pe verandă. – Tocmai am văzut o maşină de reporteri venind în direcţia asta. Ar trebui să plecăm, ca să nu te acosteze. – Da, a spus ea, şi şi-au strâns mâinile, coborând scările ca doi adevăraţi conspiratori, către un Range Rover pe care era scris: „Warwick Industries“. Odată ajunşi pe drum, s-a lăsat pe spate, oftând zgomotos, simţind cum starea tensionată o lăsa fără vlagă. – O noapte lungă, nu? a murmurat Matt. – Una dintre cele mai lungi din viaţa mea. Cum se simte bunicul tău? – Greu de spus. El este cel mai puternic om pe care îl ştiu – chiar şi la nouăzeci de ani –, dar moartea lui Mary l-a dat peste cap. – Mă temeam de asta. Erau prieteni foarte apropiaţi. – O, ei erau mult mai mult decât atât, a replicat Matt. – Ce vrei să spui? – O să îţi zic despre asta la masa de prânz. Apropo, vezi că te holbezi la mine. Nu este drept. Trebuie să fiu atent la volan. Ea s-a înroşit. I se părea, de fapt, mult mai fascinant decât şi-l amintea – foarte bine făcut şi cizelat, la fel ca lemnul puternic, solid, şi îi plăceau chiar şi semnele de albire prematură de la tâmple. – Sunt curioasă, Matt – nu, uimită – cum de ai reuşit să rezişti atât de mult timp

curselor întinse de femei. El a chicotit. – Tu începi! Am auzit că ai avut pe cineva... un pilot din forţele aeriene. – Da, aşa este. El era detaşat la Baza Aeriană Reese de lângă Lubbock. Ne-am întâlnit pe marginea drumului, când am rămas fără benzină. Matt a ridicat o sprânceană. – Ai rămas fără benzină? O fată atât de precaută ca tine? – Cineva mi-a scos tot carburantul, mai puţin aburii de benzină. Nici nu îţi poţi imagina cât de bine arată un ofiţer al Statelor Unite pentru o fată singură pe un drum pustiu, la ora zece seara. – Şi ce făceai pe un drum pustiu? De fapt, ce făcea el acolo? – Eu mă întorceam de pe câmpuri. Avusesem o zi lungă de recoltă. Nu observasem în dimineaţa aia indicatorul de benzină. El ieşise la o plimbare cu maşina. Unul dintre prietenii lui din detaşament murise în dimineaţa aceea într-o misiune de instruire. El m-a dus la o benzinărie. Eu am cumpărat o canistră de douăzeci de litri, şi el m-a adus înapoi la maşină. – Şi apoi te-a urmat până acasă. Rachel a aprobat din cap. – Într-adevăr, m-a urmat până acasă. Ea se jucă încet cu batista. Dar nu a mers. Carierele noastre nu s-au potrivit. Eu sunt o femeie a pământului, şi el este un om al aerului. Acum, care e povestea ta? Am impresia că era cât pe ce să fi dus la altar de o frumuseţe din San Francisco. – Alt caz de diferenţe ireconciliabile. – Aha. Tonul său descuraja continuarea discuţiei pe tema asta, făcând-o pe Rachel să se întrebe dacă nu cumva el mai avea sentimente pentru fata cu care nu se

căsătorise. Sigur diferenţele fuseseră mari dacă îl lăsase pe Matt să plece. – Apropo, iată batista ta, a zis ea. – Păstreaz-o! E posibil să mai ai nevoie de ea. Au mers la o cafenea de pe autostradă. Matt i-a spus că era singurul loc unde puteau mânca şi vorbi fără să fie deranjaţi. – Altfel, a spus el, toţi se vor opri la masa noastră să ne transmită condoleanţe. – Dezavantajul de a trăi într-o comunitate mică, a replicat Rachel, dar recunosc că tocmai asta îmi place la oraşele mici... sentimentul că toţi împart acelaşi cuib. Te bucuri că te-ai întors? Aflase că bunicul său renunţase la funcţie şi îi oferise lui postul de preşedinte al companiei. Matt studia meniul. – Cred că pot spune că acum mai mult ca niciodată. Rachel a simţit că se înroşeşte şi a fost cuprinsă de un sentiment pe care nu îl mai cunoscuse de mult timp. – Putem vorbi puţin înainte să comandăm? a întrebat ea. Matt a pus imediat meniul lângă ea. – Momentan, doar cafea, i-a zis el chelneriţei. Când aceasta s-a îndepărtat, Rachel a spus: – Bine, lămureşte-mă. Ce te face să crezi că mătuşa Mary şi bunicul tău au fost mai mult decât prieteni? – O să te şocheze, a zis el, şi a început să descrie momentul de confuzie al lui Mary din faţa tribunalului, când îl confundase pe el cu bunicul lui. Era ceva atât de dureros în vocea ei şi în felul în care mi-a întins braţele, a încheiat el. Aproape că mi-a frânt inima.

– Şi chiar a spus: „Percy, dragostea mea“? – Exact astea au fost cuvintele ei. Şi, când i-am spus bunicului de acest incident, el a recunoscut că avea aceleaşi sentimente pentru ea şi că o iubise încă din ziua în care se născuse. Rachel s-a lăsat pe spate, uimită. Nu bănuise niciodată o relaţie romantică între mătuşa Mary şi Percy. – Atunci de ce nu s-au căsătorit? Matt a ridicat ceaşca de cafea la buze – „pentru a avea timp să răspundă“, s-a gândit ea. După ce a băut şi a pus cu grijă ceaşca pe masă, i-a răspuns: – Plantaţia e de vină, aşa a spus bunicul. În mintea ei s-a materializat o scenă din trecut. Ea stătea cu mătuşa Mary în casa Ledbetter, unde terminase de povestit despre despărţirea ei devastatoare de Steve Scarborough. Ea avea douăzeci şi cinci de ani. Mătuşa Mary ascultase cu un calm lipsit de vlagă, ochii ei verzi părând cenuşii. În cele din urmă spusese: „Cred că e posibil să faci o greşeală pe care o vei regreta amarnic într-o zi, Rachel. Nimic nu merită să renunţi la bărbatul pe care îl iubeşti.“ Rachel o ascultase fără să creadă acest lucru. Ea se aşteptase ca mătuşa Mary să îi aprobe decizia. Steve nu voia să fie agricultor. Era fiul unui agricultor de grâu din Kansas şi cunoştea prea bine cerinţele aspre ale muncii pământului. Dar ce ştia mătuşa Mary? Unchiul Ollie îi susţinuse întotdeauna iubirea pentru pământ şi pentru numele de familie. Nu fusese niciodată nevoită să aleagă între vocaţie şi omul pe care îl iubea. Rămăsese nemişcată: „– Sunt şi alţi peşti în baltă, mătuşă Mary, o să găsesc unul care va înţelege că sunt ceea ce fac. Zâmbise discret. Poate că o să fiu norocoasă şi o să întâlnesc şi eu un Ollie DuMont. – Dar poate că nu vei mai cunoaşte un alt Steve Scarborough.“ – Rachel? a strigat-o Matt. Fata a clipit de câteva ori şi a revenit în prezent. – Bunicul tău... ţi-a explicat vreodată ce a vrut să spună cu asta?

– Asta e tot ce am scos de la el, dar presupun că are de-a face cu o altă diferenţă ireconciliabilă. Iar bunica mea a aflat probabil de relaţia lor. Presupun că acesta este motivul pentru care au stat despărţiţi toţi aceşti ani şi pentru care o urăşte pe Mary. Chelneriţa a revenit pentru a le lua comanda, cu creionul pregătit şi cu o sprânceană ridicată spre Rachel, care stătea încă fără a spune un cuvânt sau a clipi. – Luăm meniul special de prânz, a zis Matt pentru amândoi şi, după ce chelneriţa s-a îndepărtat, i-a acoperit mâna lui Rachel cu a sa. Ştiu că e un lucru la care nu te aşteptai, Rachel, dar Mary s-a căsătorit cu un om bun. Nimeni altcineva nu ar fi putut-o iubi mai mult, nici măcar bunicul. – Părea mereu atât de fericită cu el, a murmurat ea. – Era mulţumită. Există o diferenţă. Ai reuşit să te împaci cu mama ta? Întrebarea a readus-o cu picioarele pe pământ. – Nu, nu am reuşit. Mai ţii minte ce secret ţi-am destăinuit în foişor? a întrebat ea, plăcut surprinsă. – Aproape cuvânt cu cuvânt, şi îmi pare rău că nu s-a schimbat nimic. Hai să vedem dacă mai ţin minte cum a fost! Împotriva voinţei mamei tale – şi a visurilor ei că tatălui tău avea să-i revină moştenirea –, ai mers mai departe pentru a obţine o diplomă în... agronomie, nu-i aşa? De atunci ai învăţat despre afacerea cu bumbac cot la cot cu Mary. – Asta spune totul, a replicat ea, flatată că nu o uitase în toţi aceşti ani. Când s-a ajuns la asta, nu am putut să abandonez ceea ce îmi fusese scris să fac. – Vreun regret? – O, sigur că da, dar aş fi avut regrete şi mai mari dacă nu aş fi făcut-o. – Eşti sigură? – Sunt sigură.

– Eşti foarte norocoasă să priveşti lucrurile cu atâta optimism, a zis el, dând din cap cu iraţie. – Doar în privinţa asta. De ce rânjeşti? Matt şi-a ridicat ceaşca de cafea. – Râdeam de unul singur, aducându-mi aminte ce a spus cineva de curând despre mere.

La firma de pompe funebre, ea simţea prezenţa lui Matt ca un vânt care o susţinea din spate. Venise şi momentul greu în care avea să privească pentru prima dată trupul neînsufleţit al mătuşii. Stătea ascunsă sub voal, cu faţa ca o mască rece, de o frumuseţe străveche, cu genele lungi şi privirea goală a văduvelor, cu gropiţa Toliver sobră săpată în carnea lipsită de culoare. – Nu... i-aţi făcut nimic încă? l-a întrebat Matt pe omul de la pompe funebre, ţinând o mână în jurul taliei lui Rachel. – Aşteptam rochia, a răspuns bărbatul. Mai târziu, la întâlnirile cu directorul firmei de pompe funebre, cu florarul şi cu preotul, felul calm de a fi al lui Matt şi vocea lui joasă au ajutat-o să treacă mai uşor prin chinul emoţional pe care-l stârneau alegerea coşciugului şi a florilor şi pregătirea slujbei de înmormântare. La sfârşit, după ce au stabilit întâlnirile, el a întrebat: – Unde mergem acum? Stăteau în Range Rover în parcarea Primei Biserici Metodiste. El îşi ţinea mâna pe spătarul scaunului ei, iar Rachel simţea că Matt abia reuşea să se abţină să nu-i atingă părul. Trebuie să fii îngrozitor de obosită. Ar trebui să te duc înapoi. Ea simţea ezitarea din propunerea lui. – Cât e ceasul? El s-a uitat la ceasul de la mână.

– Patru. – Este încă devreme, a spus ea. – Păi, unde am mai putea merge? – Vrei să mă duci la Somerset?

Capitolul 57

Întors la Warwick Hall, Matt s-a simţit uşurat să îşi găsească bunicul în bibliotecă, odihnit şi îmbrăcat impecabil, într-o cămaşă sport de mătase de culoarea fildeşului şi pantaloni lungi bine croiţi. Amesteca whisky cu apă la bar. – Vrei unul? l-a întrebat pe Matt imediat ce a apărut. – Sunt deja destul de ameţit. Percy se uită sever la el. – Vai, a zis el şi a mai luat o înghiţitură. Mă temeam că asta avea să se întâmple. Te-ai îndrăgostit de Rachel Toliver! Sassie mi-a spus că sunteţi plecaţi împreună când a venit să ne invite la cină. – Sunt mai mult decât îndrăgostit, bunicule. Nu m-am simţit astfel de când... Păi, de fapt, niciodată. „Nici măcar cu Cecile“, şi-a zis el. Plecase de lângă Rachel de cinci minute şi deja îi simţea lipsa. O lăsase în faţa moşiei Toliver, având pentru o clipă un sentiment de pierdere când ea deschisese uşa maşinii. O privise în timp ce urca treptele, cu inima cât un purice la gândul că ar putea dispărea din nou. Când ajunsese pe verandă, se întorsese şi îi zâmbise. – Ne vedem în scurt timp, i-a zis ea, iar el s-a gândit imediat: „Pentru tot restul vieţii, sper“. – Nu pot explica asta, a zis el, afundându-se într-un fotoliu din faţa şemineului uriaş. Nu înţeleg, dar nici nu trebuie. Recunosc că îmi este suficient. Mă simt de parcă ne-am şti dintotdeauna şi doar am aşteptat momentul potrivit să ne revedem. Percy i-a dat băutura.

– Eşti sigur că nu e ceva trecător? Ai văzut că este frumoasă şi, într-un fel, chiar vă cunoaşteţi dintotdeauna. – Nu îmi insulta experienţa, bunicule! Am văzut destule cât să îmi dau seama care e diferenţa între ceva trecător şi ceva adevărat. – Şi ai impresia că şi ea simte la fel? – Doar dacă nu cumva am ruginit şi nu mai pot sesiza indiciile. Matt se gândea la ce se întâmplase cu o oră în urmă, când stăteau pe balconul din casa Ledbetter, uitându-se la câmpurile îmbobocite din Somerset. Ea îi vorbise despre plantele înflorite, despre bobocii de dovleac, despre floarea de la care începuse totul pentru ea. El văzuse că oboseala şi tristeţea de pe chipul ei lăsau loc unei străluciri discrete, de parcă s-ar fi mutat din umbră în lumină... Eva privind deasupra Edenului. El se mutase în spatele ei, pentru a vedea acelaşi peisaj peste capul ei şi, pentru un moment suprarealist, simţise că era Adam şi că ei erau singurii doi oameni din lume. – E frumos, spusese el. Înţeleg de ce îl iubeşti. – Într-adevăr? Ea se întorsese spre el plăcut surprinsă. Ochii săi erau frumoşi, reflectând parcă verdele pământului pe care îl iubea atât de mult. Mă bucur să aud asta, mărturisise ea. Acum, văzând privirea sceptică a bunicului său, a întrebat: – De ce eşti rezervat, bunicule? Pentru că asta nu s-a întâmplat cu tine şi cu Mary? Percy s-a aşezat într-un scaun balansoar şi a spus cu o voce joasă: – Pentru că Rachel este o Toliver, fiule. – Ce vrei să zici cu asta? – Că are tendinţa de a pune pământul pe primul loc, înaintea soţului, a casei şi a familiei. – Asta te-a despărţit pe tine de Mary? Asta ai vrut să spui cu „Somerset e de

vină“? A pus Somersetul mai presus de tine? – Cam asta pot spune pe scurt. Când ne-am dat seama ce proşti am fost, era prea târziu. Nu mă înţelege greşit. Am o părere bună despre Rachel. Nu mi-aş dori nimic mai mult decât să vă văd pe voi doi terminând ce am început eu şi Mary, dar se pare că ea se îndreaptă în aceeaşi direcţie pe care a ales-o şi Mary. – Şi ce e atât de rău în asta? – Singurul rău e că face alegeri de viaţă pe baza devotamentului faţă de chemarea ei de Toliver. – Te gândeşti la pilotul acela pe care l-a refuzat pentru că nu voia să renunţe la tot ce iubeşte pentru a-l urma, nu-i aşa? Matt îşi auzea vocea hotărâtă luându-i apărarea lui Rachel. – A făcut ce trebuia, chiar dacă a ţinut la tipul ăla. Rachel ştie că nu poate fi fericită în altă parte decât la Howbutker, unde sunt rădăcinile ei, făcând ceea ce ştie cel mai bine. La fel ca în situaţia mea cu Cecile. Privirea lui Percy îi trăda îndoiala. – Şi ai aflat toate astea despre Rachel într-o singură după-amiază? – Am ştiut asta mereu. Percy ridică din sprâncene peste ochelari, dar nu insistă asupra subiectului. – Sunt sigur că Mary se poate odihni liniştită ştiind că a lăsat Somersetul şi fermele sub supravegherea lui Rachel. Ea le va istra pentru William, apoi va moşteni afacerea familiei de la el după ce moare. Mary nici nu îşi putea dori un sfârşit mai satisfăcător. – Nu aşa vor sta lucrurile, bunicule. Percy a lăsat paharul din mână. – Poftim? – Nu. Doar Rachel va moşteni afacerea familiei, nu William.

Bătrânul şi-a îndreptat spatele. – De unde ştii asta? Matt a fost surprins de tonul lui iritat. – Pentru că asta e ceea ce i-a pregătit Mary – să preia frâiele plantaţiilor după moartea ei. Dacă William ar fi moştenitorul, ar vinde absolut tot. Soţia lui ar avea grijă de asta. Trebuie să fie mare figură femeia asta. El îi zisese pe scurt toată povestea pe care i-o destăinuise Rachel în foişor, uitându-se exasperat la fruntea încruntată a bunicului. – Nu înţelegi, bunicule? Cum ar fi putut Rachel să facă o altă alegere, indiferent de ce îi promisese mamei la cincisprezece ani? Cum ar fi putut alege să fie oricine altcineva – sau orice altceva – decât este? – Într-adevăr, murmură Percy. Devenind tot mai agitat, a spus: – Şi când Rachel s-a dovedit a fi bucăţică ruptă din vechea familie, cum ar fi putut Mary să îi lase moştenirea lui William, ştiind că soţia acestuia ar scoate-o pe loc la vânzare? – Pentru că asta fusese înţelegerea! a exclamat Percy, apoi chipul i s-a schimonosit imediat, de parcă şi-ar fi muşcat limba. Matt îi simţea efortul de a ieşi din prăpastia pe care o săpase. Dumnezeule! Ce îi ascundea? – Ce înţelegere? – Treaba e simplă. Când cei din generaţia mea făceau o promisiune, asta era considerată bătută în cuie – valabilă pentru totdeauna. Mary a promis că îi lasă terenurile lui William. Mă aşteptam ca ea să îşi respecte cuvântul. Matt era convins că nu ăsta era motivul adevărat din spatele agitaţiei lui. – Păi, indiferent cum priveşti situaţia, este păcat că Rachel şi-a pierdut mama

pentru asta. Într-un fel, presupun că pot înţelege într-o mare măsură sentimentele lui Alice. Tatăl ei l-a favorizat pe fratele său şi nu i-a lăsat nimic după moarte, aşa cum tatăl lui Mary îi lăsase proprietatea ei, iar tatălui lui William – absolut nimic. Rachel simte că, dacă nu s-ar fi întâmplat asta, Alice nu s-ar fi împotrivit atât de mult ca ea să ducă mai departe moştenirea familiei. Aşa cum stau lucrurile, ea crede că familia Toliver din Kermit nu îi datorează nimic celei din Howbutker. Acesta a fost miezul conflictului. S-a oprit înspăimântat, căci bunicul său arăta de parcă din spatele scaunului ar fi ieşit o stafie. Bunicule, eşti bine? Eşti alb ca haina de pe tine. Percy a sorbit iute din whisky. – Sunt bine, a spus el. S-a uitat la ceas. O să mergi la masă la Sassie aşa? Mai avem doar douăzeci de minute până plecăm. Matt s-a ridicat din scaun. Ştia că era ceva ce bunicul nu îi spunea. I-a văzut din nou fâstâceala suspectă. – Merg, a zis el, dar o să îţi spun ceva, bunicule. Orice mi-ai ascunde legat de Rachel, ori îmi spui din timp, ori păstrezi secretul pentru totdeauna. Vorbim despre fata cu care sper să mă căsătoresc. Percy şi-a ridicat spre el chipul palid. – Ţinând cont de ce simţi acum, orice avertizare ar fi inutilă, dar pot să te sfătuiesc să o iei mai încet? Poate că o ştii pe Rachel dintotdeauna, dar de cunoscut nu o cunoşti. Matt şi-a aşezat paharul pe bar. – Păi, nici unul dintre noi nu mai pleacă nicăieri, deci vom avea destul timp să vedem dacă este potrivită pentru mine. Şi felul în care simt nu este atât de neaşteptat pe cât crezi. La cinci ani, am văzut-o pe Rachel în pătuţ, mai ştii? Şi mai am o altă amintire vie cu ea ca fetiţă de paisprezece ani, în rochie albă cu cordon verde.

Când Matt a urcat scările, Percy s-a afundat în scaunul său. „După faptă şi răsplată“, şi-a zis el, ca o concluzie a discuţiei avute cu nepotul său. Aşadar,

vechea faptă nu fusese uitată în toţi aceşti ani. Oare Mary ştia că năluca acelei fapte venise să bântuie casa lui William Toliver? Era conştientă de motivul real al certurilor dintre Alice şi Rachel? Şi, dacă da, cum ar fi putut îndrepta lucrurile fără a mărturisi infracţiunea... şi implicarea lui? În tot acest timp – conform spuselor lui Amos, care fusese foarte deranjat de conflictul dintre Rachel şi mama ei – Mary nu discutase niciodată cu el despre asta –, el crezuse că întreaga ceartă era provocată de gelozia lui Alice, care suspecta că Mary îi „furase“ fiica. Nu îi trecuse prin cap că Alice credea, de fapt, că Rachel fura moştenirea lui William. Oare Mary se răzgândise în privinţa înţelegerii lor? Oare, în momentul adevărului, alesese să ducă mai departe steagul Toliver? William urma să fie astfel păcălit din nou? Trase adânc aer în piept pentru a-şi linişti bătăile puternice ale inimii. Avea o singură mângâiere. După moartea lui, nu avea să mai existe nici o dovadă a ceea ce făcă el şi Mary, ci doar efectele nefericite. Plantaţia aia blestemată îşi exercita încă puterile.

Capitolul 58

De pe verandă, Rachel, cu Matt alături de ea, le-a făcut semn de rămas-bun lui Percy şi lui Amos, care se îndreptau către Cadillacul albastru-închis, după ce mica reuniune de la cină luase sfârşit. Ea era îngrijorată pentru Amos. Îl mai tulbura ceva în afară de moartea mătuşii Mary. Simţise asta la Lubbock şi la aeroport, iar în acea seară fusese sigură când îl găsise pierdut într-o meditaţie profundă, la mare distanţă de ei, cu chipul schimonosit de durere. – Ce s-a întâmplat, Amos? întrebase ea când rămăseseră pentru câteva clipe singuri. Ce te preocupă în afară de pierderea mătuşii Mary? Mi-ai spune dacă ai fi bolnav, nu? El răspunsese mirat şi tulburat: – Desigur. Nu te îngrijora de asta, draga mea. Sunt sănătos tun. Presupun că încă sunt destul de şocat. Însă ea nu îl crezuse. Matt s-a întors spre ea. Refuzase oferta lui Amos de a-l duce cu maşina, spunând că prefera să meargă pe jos până acasă. – Trebuie să plec şi eu, i-a zis el. Voiam doar să mă asigur că eşti bine. – O, dar eu..., a răspuns ea revoltată şi, fără să se gândească, i-a pus o mână pe piept. El a prins-o de mână. – Dar ce? – Credeam că... de vreme ce Amos îl duce acasă pe bunicul tău, vei mai rămâne puţin.

– Ai stat trează aproape toată noaptea, ai avut o zi lungă şi te aşteaptă una şi mai lungă mâine. Ar fi un gest egoist să rămân. – Pot să fiu eu cea care judecă asta? – Pentru binele tău, mă tem că nu, a spus el, dar nu a arătat vreo intenţie de a-i elibera mâna. Încercaseră toată seara să ignore ce se întâmpla între ei. De fiecare dată când îşi întâlniseră ochii sau când se atinseseră întâmplător, simţiseră o tensiune electrizantă. Erau amândoi conştienţi de asta, dar era ceva mai mult decât atracţia sexuală, şi ştiau şi asta. Era ca şi cum ar fi recunoscut că erau două jumătăţi ale unui întreg, care se regăsiseră într-un final. Dar aveau destul timp să unească piesele. Până atunci însă, inima ei avea nevoie de răspuns la o întrebare. A roşit şi a întrebat cu voce joasă: – Fata cu care era cât pe ce să te căsătoreşti... Mai ţii la ea? El s-a retras uimit, apoi a râs, de parcă ideea că ar putea avea încă sentimente pentru frumoasa din San Francisco era de-a dreptul absurdă. – Îmi amintesc de ea cu drag, dar Doamne fereşte, nu, a spus el. Rachel a răsuflat uşurată. – Mda, pari destul de sigur, a murmurat ea. – Crede-mă, aşa este. Dar aviatorul tău? A mai rămas ceva? Ea a ezitat, lăsându-şi mâna îngropată în a lui. – A fost... tristeţe, dar nici un regret. – A fost? Ea s-a uitat fix în ochii lui. – Până acum. Matt a sărutat-o uşor pe frunte.

– Nu mai spune nimic, altfel o să rămân. Ea a oftat. Era, într-adevăr, obosită, şi corpul ei tânjea după un pat. – Bine, dar ne vedem dimineaţă? Stabilise să stea cu ea pentru a-i primi pe vizitatori la primul priveghi. – Da, dimineaţă, a asigurat-o el şi i-a ţinut mâna până când s-a văzut obligat să îi dea drumul pentru a coborî scările. Ea a rămas pe verandă până când silueta lui înaltă s-a pierdut în umbrele adânci ale copacilor de pe bulevard. Avea un sentiment de pace adâncă. Era ora nouă. Dacă ar fi adăugat cele zece minute cât au vorbit la ziua de naştere a lui Matt la ora petrecută în foişor şi la timpul cât fuseseră împreună astăzi... totul ar fi însumat în jur de douăsprezece ore. Cum era posibil să simtă că dorea să îşi petreacă restul vieţii cu un bărbat în a cărui companie fusese doar o jumătate de zi?

Matt s-a îndreptat încet, savurându-şi sentimentele recent descoperite. Dacă ăsta nu era început de iubire, atunci nu ştia ce naiba mai era. Un prieten îi spusese odată: „Când o femeie care nu e mama ta rămâne pe verandă să te vadă plecând, poţi fi sigur că e ceva mai mult decât o simplă atracţie“. A chicotit. O simţea privindu-l în timp ce se îndepărta şi nu a auzit uşa din faţă închizându-se decât când a trecut de colţul străzii. I-ar fi plăcut să rămână, să-i spună ce se întâmplase de nu se căsătorise. Dumnezeu ştia că se potriviseră în toate privinţele, mai puţin în cea necesară pentru o căsătorie fericită şi de durată. Recunoaşterea elementului lipsă a venit după ce se logodiseră şi aproape prea târziu pentru a preîntâmpina cea mai mare greşeală a vieţii lor. Când se cunoscă, el avea treizeci de ani şi lucra departe de San Francisco, având de îndurat în drumul său spre casă mitinguri, traficul aglomerat şi aerul sărat de mare. Ea era o locuitoare get-beget a oraşului, înrudită cu primele familii care înfiinţaseră aşezarea de lângă golf. Soarele şi surful, plaja şi oceanul erau parte din ea. Aflase de ataşamentul ei faţă de acel loc atunci când o ceruse de soţie, căci ea ştia că urma să vină o zi în care el avea să fie nevoit să se întoarcă la Howbutker pentru a istra Warwick Industries. Dar creză că puteau face faţă distanţei. Ea îi cunoscuse deja familia. El o dusese în Atlanta, unde eleganţa întâlnea agitaţia şi strălucirea, apoi la Howbutker, pentru a-i face cunoştinţă cu

bunicul lui, cu Mary şi cu Amos, cu Warwick Hall şi cu orăşelul somnoros din estul Texasului, pe care ar fi trebuit să îl considere casa ei. Persoanele şi locurile se ridicau la înălţimea aşteptărilor ei, însă, cu toate acestea, nu reuşise să îi accepte. Pe măsură ce se apropia momentul când aveau să expedieze invitaţiile de nuntă, el simţea o oarecare reticenţă. – Ce s-a întâmplat, Cecile? Ai îndoieli? o întrebase el oarecum în glumă, într-o noapte când luna trimitea raze în părul ei blond. – Nu, Matt, spusese ea cu voce subţire şi cu ochii umeziţi de lacrimi. Nu tu eşti de vină. N-aş putea să mă îndoiesc de tine şi de felul tău de-a fi. Matt îşi simţise inima ieşindu-i din piept. – Dar tu chiar ai dubii? În legătură cu ce? – În legătură cu noi... împreună la Howbutker. Chipul i se încordase. Matt, te rog să înţelegi. Nu vreau să îţi insult casa. Doar că... acum, că se apropie momentul ca eu să îmi părăsesc familia, prietenii, căminul, locul pe care îl iubesc mai mult decât orice pe pământ, pentru a trăi la Howbutker... Păi, este atât de diferit aici, atât de provincial! Warwick Hall este atât de baronial! Şi copiii noştri ar avea experienţe atât de limitate. Mă gândeam... Nu poţi muta sediul Warwick Industries în San Francisco? Matt primise propunerea ca pe un pumn în stomac. – Nu, Cecile, spusese el, înţelegând că ea nutrea această speranţă de ceva timp. Nici nu mă gândesc. Cel puţin, nu jucaseră cartea „dacă m-ai iubi“ atunci când încercaseră să vadă cum ar putea să facă să funcţioneze căsătoria, cu unul dintre ei simţindu-se ca un peşte pe uscat. Ambii ştiau că nu dragostea era problema. Până la urmă, ea îl iubise suficient cât să îl lase să plece. „Vei fi nefericit aici, Matt. Poate că te vei adapta temporar, dar nu te vei adapta permanent.“ Şi el o iubea prea mult ca să o despartă de părinţii grijulii, de fraţii, de surorile şi de cârdul de veri pe care îi adora, de casa însorită cu vedere la Pacific, unde briza oceanului îi umfla perdelele transparente ca velele unei corăbii.

Aşadar, se despărţiseră, iar toate celelalte femei îi treziseră după aceea doar un interes pasager... până când o reîntâlnise pe Rachel. Imediat ce ea deschisese uşa şi privise acel chip familiar, simţise o legătură imediată şi de necontestat cu ea, un fel de recunoaştere, ca şi când ar fi regăsit un obiect preţios pe care îl ascunsese bine şi de care uitase până atunci. Era un sentiment incredibil, profund, mai sigur decât ceea ce simţise pentru Cecile, şi care se consolida pe măsură ce orele treceau. Simţea că rădăcinile lor comune se atingeau, se împleteau. Aveau aceleaşi interese, aceeaşi cultură, aceeaşi iubire faţă de oraş şi faţă de oameni. Nu ar exista nici un conflict între stilurile lor de viaţă. Ea era femeia pe care o aşteptase sufletul lui. Bunicul lui putea sta liniştit. Erau anii optzeci. Bărbaţii nu erau la fel de orgolioşi ca cei din generaţia lui. Ei susţineau carierele soţiilor şi împărţeau responsabilităţile casei şi ale creşterii copiilor. Nimeni nu trebuia să fie primul. Ideea era să fie împreună. Rachel era o Toliver, la fel de dedicată moştenirii sale ca mătuşa ei, dar ce conta asta? Din partea lui, dacă acest sentiment între ei creştea – şi era sigur că avea să se întâmple astfel –, Rachel putea să îşi cultive bumbacul şi dovlecii, iar el să-şi vadă de cheresteaua lui. O combinaţie perfectă.

Capitolul 59

Următoarele trei zile se dovediră întunecate şi apăsătoare. Soarele care strălucise vineri peste Somerset şi peste lanurile albe ce se zăreau de pe verandă rămăsese ascuns în spatele norilor cenuşii de care Rachel avea să îşi aducă aminte ca semne prevestitoare ale lucrurilor ce urmaseră. În primele două zile de priveghi veniseră o mulţime de oameni, dintre care mulţi, după veritabilul obicei din estul Texasului, nu îşi lipiseră obrajii moi de umezeală de ai ei, nu o ameninţaseră să îi ia mâna într-a lor sau să o zdrobească în îmbrăţişări care să-i rupă coastele. Cu excepţia prezenţei puternice a lui Matt pe care o simţea lângă ea şi a prezentărilor pe care trebuia să le facă, totul a trecut ca o ceaţă anesteziantă. Spre sfârşitul primului priveghi, ea se simţea epuizată şi golită de energie, stoarsă ca un cearşaf al mamei înainte de a fi pus la uscat. – Mă tem că priveghiul de seară va fi şi mai rău, a zis Matt în drumul spre casă. Oamenii de dimineaţă au fost din oraş. Grupul din seara asta vine de peste tot din stat, stau la motelurile de aici până în Dallas. Dar stai liniştită. Până luni, totul se va termina şi poţi continua ceea ce vrei să faci... Şi o să continuăm şi relaţia dintre noi. Şi-a petrecut un braţ în jurul ei. Eşti de acord? – Sună minunat, a murmurat ea. Modelul Dodge vechi al tatălui său, păstrat în condiţii excelente de priceperea de automobilist a fiului, era parcat în faţa verandei. Când a ajuns pe hol, ea i-a auzit din bucătărie accentul de texan din vest, îngemănat cu un uşor accent franţuzesc pe care nu îl pierduse, de fapt, niciodată. Ea s-a grăbit către bucătărie, dar, la uşă, s-a oprit o clipă pentru a prinde curaj să facă faţă unei primiri neobişnuite. – Lucy Warwick vine la înmormântare? a întrebat tatăl ei. Mi-ar plăcea să o revăd. Chiar mi-a plăcut de ea când eram copil. – O, Dumnezeule, nu! a exclamat Sassie. Ea şi doamna Mary nu s-au îndrăgit prea mult în ultimii patruzeci de ani. Mă gândesc că domnişoara Lucy se simte destul de mândră ştiind că trăieşte mai mult decât doamna Mary. E prima dată

când o întrece cu ceva. – Ei bine, recunosc că trebuie să ne mândrim cu asta, Sassie, a spus tatăl ei. Rachel a chicotit şi a deschis uşa. – Salutare tuturor, a spus ea. Membrii familiei ei, aflaţi în jurul mesei, şi-au ridicat cu toţii privirea. Într-o clipă, Rachel observă cu durere în suflet că părinţii ei îmbătrâniseră în lunile care trecă de la Crăciun, când îi văzuse ultima oară. Părul alb şi umerii încovoiaţi ai tatălui îi trădau vârsta; la fel cum făceau şi talia îngroşată şi liniile din jurul ochilor mamei. – Ia uite cine e aici, a strigat William, ridicându-se de la masă. Cum se simte iepuraşul meu? – Mai bine, acum, că aţi venit, a zis Rachel, cu apărarea distrusă de întâmpinarea aceea caldă, de imaginea întregii familii reunite. – Şi ne demonstrezi asta... plângând? a întrebat mama ei, dar apoi a zâmbit uşor în timp ce se ridica pentru a o îmbrăţişa şi ea alături de William. – Faceţi loc şi pentru mine, a zis Jimmy cu gura plină cu un sendviş cu şuncă, alăturându-se pentru a completa îmbrăţişarea familială. Astfel uniţi, s-au cuibărit unul lângă altul câteva minute cu îmbrăţişări şi săruturi, înainte de a se aşeza separat la masă. În următoarea jumătate de oră, părea că reveniseră la masa din bucătăria din Kermit, în acele zile de demult când Houston Avenue nu era decât o stradă unde tatăl ei trimitea o felicitare de Crăciun. Au stat de vorbă şi au mâncat împreună, spunând bârfe şi veşti despre Winkler County, pasând farfurii de şuncă şi de brânză şi împărţind maioneza şi muştarul. Apoi, de parcă o bombă fusese aruncată în cameră şi detonată instantaneu, Alice a spulberat veselia familială. – Rachel, a zis ea, cum te simţi să ştii că vei lua toate astea chiar de sub nasul tăticului tău?

La masă, Sassie s-a uitat mirată peste umărul ei, iar Henry, care venise la o pauză de cafea, s-a îndepărtat de uşa cămării. Jimmy a mârâit, iar William a izbucnit: – Alice, pentru Dumnezeu! Rachel a simţit cum bucuria reîntâlnirii se risipea ca aerul dintr-un balon spart. – Cum poţi să spui aşa ceva într-un asemenea moment, mamă? a întrebat ea jignită. – Întreb doar din curiozitate. – Alice..., a avertizat-o William. – Nu mă lua cu Alice, William Toliver! Nu am ascuns niciodată ceea ce simt, şi Rachel ştie asta. Rachel s-a ridicat. – Henry, le-ai arătat membrilor familiei mele unde sunt cazaţi? – Da, domnişoară Rachel, iar bagajul este deja adus. Soneria răsună deodată în toată casa, ca sirenele într-o atmosferă tensionată. Henry a pus imediat pe masă ceaşca de cafea. – Iar a venit cineva, a zis el, părând nerăbdător să iasă din bucătărie. Mă duc să le deschid, dacă e în regulă, domnişoară Rachel. – Mulţumesc, Henry. Condu-i în salon şi spune-le că vin imediat. Ea s-a întors către membrii familiei, încă aşezaţi la masă. Tatăl şi fratele arătau devastaţi, iar mama – nevinovată şi netulburată. Sunt vizitatori care vin să îşi exprime condoleanţele. Vreţi să mergeţi în camerele voastre, să nu fiţi prinşi aici? – De ce? Îţi e ruşine cu noi? a întrebat Alice. Jimmy şi William au oftat exasperaţi. Rachel a spus cu un ton cât de neutru îi putea permite dezamăgirea ei: – Mă gândeam că poate doreşti să eviţi să primeşti condoleanţe de la străini pentru moartea unei femei pe care nici măcar nu ai plăcut-o.

– Alice, Rachel are dreptate, a intervenit William, dându-şi brusc şervetul deoparte. Nu dorim să rămânem aici. Nici unul dintre noi nu este îmbrăcat adecvat pentru a da nas în nas cu aceşti oameni şi am nevoie să trag un pui de somn înainte să mergem la firma de pompe funebre. Jimmy s-a ridicat de pe scaun, arătând de parcă şi-ar fi cerut scuze. La douăzeci şi unu de ani, era înalt şi zvelt. Părul lui castaniu-roşcat era o moştenire de la mamă, însă originea aspectului său de Howdy Doody¹ rămăsese un mister. – Îmi pare rău de mătuşa Mary, surioară, a zis el. Ştiu cât ai iubit-o şi că îţi va fi dor de ea. A fost o bătrânică tare simpatică. Îmi pare rău că a murit. Jimmy cel drăguţ şi simplu. Pentru că nu se simţise niciodată îndreptăţit la vreo parte din moştenire, nu înţelesese disensiunea care o separase de restul familiei. Ea i-a ciufulit părul cu afecţiune. – Mulţumesc, Jimmy, apreciez asta. Vrei să faci ceva anume cât se odihnesc părinţii? – Dacă nu ai nimic împotrivă, aş vrea să mă uit la limuzină. O mai are, nu-i aşa? Rachel a deschis un sertar şi i-a întins un set de chei. – Ia-le! Fă o plimbare dacă doreşti. S-a auzit din nou soneria la uşă. – Am fugit! a zis Jimmy, iar cheile au răsunat în timp ce el se îndrepta spre uşă. Alice şi-a privit fiica în faţă. – Ce scări să folosim, pe cele pentru servitori sau pe cele principale? Rachel s-a uitat la mama sa. Încă purta hainele, machiajul şi coafura la modă în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, perioadă în care fusese cu adevărat frumoasă, însă mai rămăseseră prea puţine din femeia aceea relaxată care obişnuia să o ducă pe Rachel pe terenul de joacă şi să o împingă în leagăn, care aranja vaze cu flori sălbatice adunate de Rachel care se ofileau până să le aducă acasă, care îi citea noaptea şi care o învăţase să înoate. Anii de resentimente – pentru care Rachel îşi recunoscuse în întregime vina – îi furaseră

orice urmă de veselie. Ce bine ar fi fost dacă tatăl lui Rachel ar fi căzut de acord să împartă câştigurile moştenirii ei, ar fi renunţat la slujbă şi s-ar fi bucurat de o bătrâneţe confortabilă! Asta era tot ce îşi dorea mama. Dar mândria, singura trăsătură pe care o moştenise de la familia Toliver, nu îl lăsa să facă asta – la fel cum sângele ei de Toliver nu îi permitea să facă sacrificiul necesar pentru a păstra iubirea mamei. – Oricare îţi convin, mamă, a spus ea ieşind din bucătărie să îi întâmpine pe vizitatorii din hol. Tensiunea a rămas între ei în restul de zile cenuşii, sufocante, extenuante, luminate doar de prezenţa şi de sprijinul constant ale lui Matt. În noaptea de dinaintea înmormântării, el i-a zis: – E un loc unde aş vrea să te duc să bem ceva liniştiţi. Vrei să mergem? Obosită şi aşteptând cu încordare evenimentele de a doua zi, ea i-a răspuns: – După tine. Era o cabană din adâncul pădurii. Dincolo de veranda închisă se vedea un lac. Camera mare, împărţită în compartimente, mirosea a curat şi era răcorită de un dispozitiv cu aer condiţionat şi de ventilatoarele de pe tavan. – Te aşteptai să accept, a remarcat ea. – Speram. Ce vrei să bei? Vin alb? – E în regulă, a răspuns, atrasă de vechea podoabă indiană pentru cap agăţată de perete. Ai gusturi eclectice. – Nu e a mea. Locul acesta a fost construit şi amenajat de bunicii noştri şi de unchiul tău pe vremea când erau tineri. Eu fac parte din a treia generaţie care o foloseşte ca loc de evadare. Am lăsat-o aproape neschimbată. Dacă nu mă înşel, podoaba aia pentru păr i-a aparţinut lui Miles Toliver. – Chiar aşa? Rachel a atins-o reverenţios. Nu am văzut nimic care să-i fi aparţinut bunicului. Poate că, de fapt, nu a avut nimic aici. S-a uitat peste umărul lui. Familiile noastre sunt atât de... strâns legate. Eşti sigur că nu suntem rude?

Matt a deschis o sticlă de Chenin Blanc. – Sper sincer să nu fim. Atât cât pot să îmi dau seama, noi doi ne numărăm printre puţinele lucruri bune care au ieşit din toată cearta dintre bunicul meu şi mătuşa ta. – Îi mulţumesc lui Dumnezeu, a spus ea, luând paharul pe care i-l oferise Matt. – Şi plantaţiei Somerset, a zis el cu un zâmbet confuz, lovindu-şi uşor paharul de whisky cu apă de marginea paharului ei. Nu ştiu dacă sunt mai trist pentru ei sau mai fericit pentru noi. – Nu putem face nimic cu trecutul, doar cu viitorul, a replicat ea. S-au aşezat pe canapea, umăr lângă umăr. Ea s-a uitat spre dormitor. Câte poveşti poate spune locul ăsta! Crezi că... în cabana asta a început totul între Mary şi bunicul? – Nu m-aş mira. – De asta m-ai adus aici? – Nu, a răspuns el, ţinând-o de umăr, dar nu m-ar deranja să păstrez tradiţia. Ea a chicotit şi s-a cuibărit lângă el. – Sunt de acord cu tradiţia, însă la momentul oportun, a zis ea şi a adăugat serioasă: Cât mi-aş dori să o fac pe mama să înţeleagă asta! – Nu te îngrijora de mama ta, a îndemnat-o el, lipindu-şi buzele de părul ei. Tot ce trebuie să faci pentru a te înţelege cu ea este să vii cu o ofertă pe care să nu o poată refuza. – Şi care ar fi aceea? – Nepoţi. Ea a râs şi s-a cuibărit şi mai bine. – Pare un plan bine gândit.

Luni, slujba de înmormântare a părut interminabilă, din cauza numeroaselor elogii, pe care mătuşa Mary le-ar fi detestat, dar pe care Rachel le acceptase ca pe un tribut adus femeii care însemnase atât de mult pentru oraş, pentru regiune şi pentru stat. Ritualurile de la locul înmormântării au fost, din fericire, scurte şi mulţimea s-a retras rapid pentru a scăpa de căldura toridă. Ca urmare a instrucţiunilor lui Amos ca mesele cu aperitive să nu fie reumplute după ce fiecare trecuse pe la ele, oamenii nu au stat mai mult decât era cazul, iar familia Toliver a fost liberă să meargă la biroul lui Amos la momentul stabilit. Amos plecase înainte cu maşina şi aşteptase sosirea lor privind de la fereastra biroului. Rachel l-a zărit printre jaluzelele cu stinghii, în costumul închis la culoare, o siluetă slabă ca un cadavru ce îi amintea de o pasăre de rău augur. Din nou a avut acel sentiment ciudat pe care îl încercase în momentul când agentul de la textile apăruse cu mâinile goale. Mercedesul lui Percy a parcat la scurt timp, iar Matt a prins-o de mână ca s-o liniştească, în timp ce intrau în biroul avocatului. I-a spus încet la ureche: – Bunicul se întreabă ce naiba face aici, doar dacă nu cumva Mary i-a lăsat locurile la lojă ale lui Ollie de la stadionul Texas. Dar cine ştie? Poate vor rămâne în familie. – Cine ştie? a repetat ea, lovindu-l în joacă în coaste. Aerul condiţionat nu fusese pornit de suficient de mult timp încât să răcească biroul privat al lui Amos. – Dumnezeule, ce cald este aici, s-a plâns Alice, făcându-şi vânt furioasă cu un program funerar. Era prima dată după înmormântare când rupea tăcerea apăsătoare autoimpusă. – Se va răcori imediat, s-a scuzat Amos, ştergându-şi faţa cu o batistă. Le-a făcut semn să ia loc pe scaunele aranjate în faţa biroului său, în vreme ce ventilatorul din tavan se rotea la viteză maximă, şi s-a aşezat în faţa lor. – Sigur nu vom sta aici atâta timp, Amos, a subliniat Percy, ştiind, se pare, despre sistemul de răcire ceva ce ceilalţi nu ştiau. – Of, nu... nu ar trebui să dureze mult. Rachel a observat că se străduia să nu îi

privească, de parcă ar fi fost un jurat intrat în sala de judecată pentru a da un verdict de vinovăţie. Mai întâi, permiteţi-mi să spun, a început el, punându-şi mâinile pe un dosar cu documente de pe birou, că Mary Toliver DuMont a fost în deplinătatea facultăţilor mintale când mi-a dictat testamentul şi a fost de faţă la redactarea codicilului original din faţa mea. Este foarte puţin probabil ca vreo parte a acestuia să fie contestabilă. – Un codicil? a repetat Rachel, simţind cum i se face pielea de găină. Vrei să spui că a adăugat ceva la testamentul iniţial? – Codicilul invalidează testamentul iniţial, a răspuns Amos. În încăpere s-a aşternut o tăcere mormântală. William a tuşit sec în pumn. – Nici unul dintre noi nu ar vrea să conteste dorinţele mătuşii Mary, Amos. Poţi fi sigur de asta. Percy l-a fixat pe Amos cu privirea. – Poate ar trebui să trecem la subiect, a spus el. Este timpul să îmi beau paharul de whisky. Amos a oftat şi a deschis dosarul. – Foarte bine, înainte să continuăm, iată altă problemă pe care doresc să o menţionez. Mary mi-a adus acest codicil cu câteva ore înainte să moară. Un atac de cord i-a luat viaţa, însă trebuie să ştiţi că era deja pregătită să moară de cancer şi mai avea doar câteva săptămâni de trăit. Alt moment de tăcere mormântală a învăluit atmosfera. Percy a vorbit primul, vocea sa auzindu-se ca un ştiulete de porumb fâşâind în vânt. – De ce nu ne-a spus? De ce nu mi-a spus? – Avea de gând să spună tuturor la întoarcerea de la Lubbock, Percy... Sunt sigur că voia să vă mai lase câteva zile de linişte. Rachel a înghiţit în sec, simţind cum i se usucă brusc gura.

– De asta voia să vină să mă vadă, Amos? Să mă anunţe că se îmbolnăvise de cancer? – Da. Şi să explice motivul pentru care a făcut codicilul. Încetând să mai mişte evantaiul, Alice a spus: – Ce e cu acest codicil, Amos? Amos a scos un document din dosar. – Voi vorbi pe scurt şi voi face un rezumat. Iată aici o copie a codicilului pentru fiecare, ca să o luaţi şi să citiţi toate detaliile. Veţi vedea că au fost introduse câteva secţiuni speciale pentru Sassie, pentru Henry şi pentru mulţi alţi destinatari minori. Acum, în ceea ce vă priveşte pe voi, iată punctele principale: Mary a vândut fermele Toliver luna trecută printr-o tranzacţie încheiată în mare secret. Detaliile despre vânzare pot fi aflate ând Wilson and Clark, firma din Dallas care se ocupă de tranzacţiile cu proprietăţi. Plantaţia Somerset nu a fost inclusă în vânzare. Totalul a fost de... El s-a uitat la altă foaie şi a zis o sumă care a adus o exclamaţie înăbuşită de la Alice, în liniştea provocată de mirarea tuturor. Suma obţinută urmează să fie împărţită în mod egal între cei trei Toliveri rămaşi – William, Rachel şi Jimmy. Nimeni nu a scos nici măcar o vorbă. Nici unul dintre cei prezenţi nu se mişca. Percy a fost primul care a reuşit să rostească ceva. – E o glumă, Amos? a întrebat el încruntându-se. – Nu, a spus Amos, oftând din adâncul sufletului. Mă tem că nu este nici o glumă. El şi-a fixat privirea tristă asupra lui Rachel, care se uita la el neîncrezătoare. Rachel, îmi pare atât de rău. Ştiu ce mare dezamăgire trebuie să fie asta pentru tine. Rachel se simţea de parcă îi explodase ceva în cap. Nu mai vedea şi nu mai auzea nimic. A clipit rapid, de parcă limpezirea vederii ar fi putut-o ajuta să audă mai bine. Nu înţelesese ce zisese Amos. I se păruse că spusese că mătuşa Mary vânduse fermele, dar asta nu era posibil... – Te-am auzit bine, Amos? a întrebat Alice pe tonul uimit al unui câştigător la loto. Mătuşa Mary a vândut proprietăţile şi a împărţit banii între noi?

– Păi... între moştenitorii ei de sânge, Alice. Mă tem că tu nu ai fost inclusă. – Doamne ajută! A lovit cu mâinile biroul şi s-a întors către soţul ei, încă uluită. Ai auzit asta, William? Mătuşa ta a făcut până la urmă ce era corect faţă de noi. A vândut terenurile. – Totul mai puţin plantaţia Somerset, a zis William privindu-şi rapid fiica. Presupun, Amos, că mătuşa Mary i-a lăsat ferma iniţială lui Rachel? Amos a clătinat din cap cu regret. – I-a lăsat plantaţia lui Percy. Trezită din zăpăceală, Rachel a strigat: – Nu, nu, nu se poate aşa ceva! Conştientizarea acelei orori i-a trezit simţurile amorţite. Este o greşeală. – Dumnezeule, Amos! Cu o privire furioasă, William a prins-o protector de umeri pe fiica sa. De ce naiba i-ar lăsa plantaţia familiei lui Percy? Trebuie să fi fost nebună! Cum ai putut să o laşi să-i facă asta lui Rachel? – Nu era nebună, William, crede-mă, şi există o scrisoare aici de la doctorii ei care atestă acest lucru. Ştia exact ce făcea, în pofida eforturilor mele susţinute de a o convinge să procedeze altfel. Jimmy a sărit de pe scaun de parcă ar fi avut furnici în pantaloni şi pe picioare. – Nu e corect! Rachel trebuia să moştenească plantaţia Somerset. Mătuşa Mary i-a promis-o ei. Dar va trebui doar să o cumpere înapoi. S-a uitat la Percy. Ce spui, domnule Warwick? O să i-o vinzi surorii mele, nu-i aşa? Percy privea în gol, imobil, ca un personaj dintr-un tablou, părând că nu-l aude pe Jimmy care îi striga în ureche de parcă ar fi surzit. William a zis: – Fiule, deocamdată stai jos şi taci. Nu e momentul sau locul să discutăm aceste probleme. Şi-a îndreptat atenţia către Amos. Casa? Cine ia casa, Amos? Alt oftat. Obrajii osoşi ai lui Amos s-au înroşit.

– Societatea pentru Conservare din Howbutker, a zis el şi a adăugat, vizibil stânjenit: Mary a stipulat că Rachel va avea orice doreşte din casă – bijuterii, tablouri, mobilă. Tot ce nu este asociat în mod categoric cu vila va fi vândut la licitaţie, iar suma primită va fi adăugată moştenirii. William a ţinut-o pe Rachel şi mai strâns de umeri. – Este de necrezut. – De ce? a întrebat Alice, privindu-l uimită, cu o tentă de iritare. Nu crezi că e posibil ca mătuşa ta să-şi fi venit în fire? Încă în picioare, Jimmy a strigat: – Nu îmi pasă ce spui, domnule Hines. Era nebună. Sigur era nebună de i-a făcut asta lui Rachel. Nu avea nici un motiv să lase plantaţia altei persoane, iar casa – unui grup de bătrâni băgăreţi. – Taci, Jimmy! Mama sa încerca să îl facă să se aşeze înapoi pe scaun. Nu are rost să ai atitudinea asta. Ce s-a făcut e bun făcut. Nu ai de ales. Jimmy a dat din cap şi s-a holbat la ea. – Şi nu te bucuri de asta? – Amos, nu înţeleg... Vocea tremurândă a lui Rachel a întrerupt războiul verbal. De ce a făcut asta? – Şi-a ascultat şi ea o dată conştiinţa, a răspuns Alice. Ştiu că eşti rănită, dar a făcut ce era corect. În ultimul ceas, a înţeles că era greşit să îşi încalce promisiunea faţă de tatăl tău. Şi nu este ca şi cum nu ar fi ţinut cont şi de tine, dragă. Cu partea ta de bani poţi cumpăra câte ferme doreşti. S-a întins să îi mângâie părul lui Rachel, însă fiica sa a ridicat un umăr, opunându-se acestui gest. – Of, Alice, taci, a intervenit William. Nu vezi că nu asta vrea ea să audă? – Ţi-a dat vreo explicaţie? a insistat Rachel, cu lacrimi de deznădejde în ochi. Sigur că a spus ceva...

– Am implorat-o să îmi spună, draga mea, dar a zis... că nu mai era timp. De asta voia să meargă cu avionul să te vadă... să îţi explice motivele. Dar m-a asigurat că a făcut asta exclusiv din dragoste pentru tine. Trebuie să crezi asta. Cuvintele pe care mi le-a spus au fost: „Ştiu că ai impresia că am trădat-o. Nu am făcut asta, Amos. Am salvat-o.“ – M-a salvat? Se chinuia să înţeleagă, căutând în mintea ei orice indiciu care să explice această nebunie. Of, înţeleg, a zis ea, de parcă s-ar fi luminat deodată. Ideea ei era să mă salveze de greşeala pe care a făcut-o ea pentru numele Toliver, nu-i aşa? Cât de nobil din partea ei, dar greşelile mele sunt problema mea, şi ea nu are nici o legătură cu asta. – Şi a mai fost ceva..., a adăugat Amos cu voce joasă. A menţionat că există un blestem al pământului de care dorea să te protejeze. – Un blestem? Dincolo de strălucirea ochilor săi din care se uscaseră lacrimile, Rachel părea uimită de cele auzite. Nu mi-a spus niciodată despre vreun blestem. – Mi-a spus mie la un moment dat, a întrerupt-o William, dar fără să explice exact despre ce era vorba. – Iar eu ţi-am spus ţie, Rachel, mai ţii minte? a adăugat Alice. – Nu ţi-am zis că e nebună? a sărit Jimmy. Doar oamenii nebuni vorbesc despre blesteme. – Rachel, te rog... Percy a vorbit de parcă s-ar fi trezit dintr-un somn adânc. Ştiu despre ce este vorba. Ştiu motivele lui Mary. Nu e ceea ce crezi. Sunt multe de povestit, dar vei înţelege după ce vei fi ascultat povestea ei. – Cred că le ştiu deja, Percy. Mama are dreptate. Mătuşa Mary a vrut să îşi elibereze conştiinţa înainte să moară. Acest codicil nu este altceva decât o compensaţie pentru păcatele ei din trecut. Ea a vândut fermele pentru a îndeplini promisiunea pe care i-a făcut-o tatălui meu... Alice s-a uitat indignată la fiica ei. – Aşa şi trebuia! – Alice..., a spus William încet. Taci!

– Şi ţi-a lăsat ţie plantaţia pentru a scăpa de o obligaţie pe care credea că o avea faţă de tine, Percy, a continuat Rachel. Ştiu că voi doi vă iubeaţi şi v-aţi fi căsătorit – trebuia să vă căsătoriţi – dacă plantaţia nu ar fi intervenit între voi. Aşadar, să îţi lase ţie Somersetul prin testament a fost, după mine, modul mătuşii Mary de a spune că regretă şi că îşi cere iertare, indiferent de costuri. Felul ei de a trimite un trandafir roşu, presupun. Zâmbetul ei părea rece ca moartea. Percy a dat din cap, negând cu fermitate. – Nu, Rachel. Ştiu că acum aşa pare, dar ai înţeles greşit. Mary a făcut asta pentru tine, nu pentru mine. A renunţat la ceea ce iubea cel mai mult pe lume pentru tine. – O, nu mă îndoiesc de asta, oricât de neinspirat a fost sacrificiul ei. Jimmy ţi-a pus o întrebare puţin mai devreme. Îmi vei vinde plantaţia înapoi? Pe faţa lui frumoasă s-a citit disperarea. – Nu pot face asta, Rachel. Mary şi-a dorit altceva. De asta mi-a lăsat mie Somersetul. – Atunci nu mai avem nimic de discutat. S-a ridicat iute şi a luat sub braţ o copie a anexei. Alice şi William au urmat-o. Rachel i-a întins mâna avocatului. La revedere, Amos. Credeam că altceva te preocupa de fapt. Mă bucur că nu are dea face cu sănătatea ta. Amos i-a prins mâna între palmele sale, cu ochii trişti şi plini de remuşcare. – Respectam dorinţele lui Mary, draga mea. Nu am cuvinte să îţi spun cât de mult regret ce ai pierdut... ce am pierdut cu toţii. – Ştiu asta. Şi-a tras mâna şi s-a întors, gata să plece. – Rachel, aşteaptă, a spus Percy tăindu-i calea, arătând încă formidabil, în ciuda vârstei. Nu poţi pleca aşa. Trebuie să mă laşi să îţi explic. – Ce mai e de explicat? Mătuşa Mary avea tot dreptul să facă întocmai ce dorea cu proprietatea ei. Nu am avut nici o pretenţie. Am fost angajată şi plătită bine

pentru serviciile mele. Nu mai rămâne nimic de spus. – Au rămas destule de spus. Vino cu mine acum la Warwick Hall şi lasă-mă, te rog, să-ţi spun povestea ei. Te asigur că, după ce o vei auzi, vei înţelege motivele pentru care a făcut acest gest nebunesc. – Sincer, nu îmi pasă care au fost motivele ei. Ce a făcut nu mai poate fi desfăcut. – Dar Matt? – Momentan, nu ştiu sigur. Am nevoie de timp să pot accepta ideea că bunicul său a moştenit ceva ce eu aveam toate motivele să cred că urma să îmi revină mie. După asta, mai vedem noi. A dat să iasă, dar, din nou, Percy i-a tăiat calea. – Nu vezi ce faci? a strigat el, apucând-o de umeri. Pui dragostea pentru Somerset mai presus de fericirea ta. Mary încerca să te salveze fix de acest drum. – Atunci nu ar mai fi trebuit să o mai încurajeze. Şi-a eliberat umerii din strânsoarea lui Percy. Haideţi să mergem! A ieşit din încăpere, urmată de membrii familiei ei, trecând pe lângă Matt care aşteptase stând picior peste picior, cu privirea pierdută în paginile unei reviste, neştiind ce se întâmplase în camera alăturată. Nu a răspuns când a strigat-o pe nume – nici nu putea – şi, înainte să-şi revină din confuzie şi să meargă după ea, Jimmy scosese deja limuzina din parcare.

Capitolul 60

Pe drumul de întoarcere la Houston Avenue, liniştea se lăsase în maşină ca o ceaţă groasă. Jimmy conducea cu mâinile strânse pe volan, William stătea în faţă, profilul său trist trădând durerea pentru suferinţa fiicei sale, care se aşezase lângă mamă în spate. Ştia că, din când în când, Alice îi arunca o privire îngrijorată, însă prefera să nu spună nimic. În pofida tuturor încercărilor mamei de a-şi păstra un chip lipsit de expresie, curba uşoară de la capătul gurii îi trăda bucuria triumfului. După ce Jimmy a parcat limuzina în garaj, cei patru au rămas locului. Nici unul nu făcea nici un pas spre casă, prelungind tăcerea ciudată a gândurilor nespuse, dar perceptibile. William şi-a dres glasul. – Trebuie să ne hotărâm ce facem, a spus el, adresându-i-se mai mult lui Rachel. Rămânem sau plecăm? – Eu vreau să merg acasă, a zis Jimmy. Chiar acum. Urăsc locul ăsta. Nu pot respira. Să trăieşti în Howbutker e ca şi cum ai înota sub apă cu gura deschisă. – Şi eu vreau să plec, a spus Alice. Dacă am rămâne, m-aş simţi ca o intrusă. Sentimentele lui Rachel erau blocate acum de gheţarul ce se formase în sufletul ei. – Dacă vreţi să plecaţi acum la Kermit, n-aveţi decât, eu rămân. – Nu plecăm fără tine, scumpo, a spus tatăl ei. – Va trebui să mergeţi fără mine, tată. Mai am ceva de făcut aici. – Ai grijă să iei tot ce poţi, Rachel, a spus Alice. Orice blană, bijuterie sau altceva ce intră în maşină. Meriţi asta. – Vrăjitoarea! A fost o vrăjitoare, Rachel!

– Taci, Jimmy. Alice l-a tras pe fiul ei de mânecă fără prea mare entuziasm. Nu vorbi rău de morţi. – Asta e mult mai puţin decât ce ai fi zis tu dacă Rachel ar fi moştenit totul. – Fiule! William l-a prins pe Jimmy de umăr. Gata! Rachel a închis strâns ochii şi şi-a dus palmele la tâmple. Vociferările au încetat. Când şi-a deschis din nou ochii, o priveau cu toţii în tăcere. – Să lămurim un lucru, a spus ea. Eu nu te invidiez pentru moştenirea ta. Sunt sigură că mătuşa Mary a crezut că aşa e drept. Când Alice a dat să vorbească, William şi-a pus mâna în jurul umerilor ei, iar ea nu a mai putut scoate nici un cuvânt. – Dar poţi înţelege de ce nu sunt într-o dispoziţie de sărbătoare momentan, a continuat Rachel. Faceţi cum vreţi cu plecarea. Este destul de târziu să conduceţi acum înapoi spre casă şi vă sfătuiesc să aşteptaţi până dimineaţă, după ce vă odihniţi peste noapte. Dar faceţi cum doriţi. Eu stau peste noapte şi voi pleca la Lubbock mâine... să eliberez biroul. La acest gând, toţi şi-au plecat privirea, dar nimeni nu a protestat. Deci ce aveţi de gând să faceţi? a întrebat Rachel. – Plecăm, au spus la unison Jimmy şi Alice. Privirea nefericită a lui William o implora să îi ierte. – Se pare că ne ducem acasă, scumpo. O jumătate de oră mai târziu, împachetaseră şi erau gata de plecare. – Ne vom opri la un motel undeva pe drum şi te vom suna, i-a zis tatăl. Nu ne grăbeşte nimeni să ajungem într-o singură noapte. Uşurată de această decizie, Rachel s-a străduit să e gestul obişnuit al mamei de a-şi lua rămas-bun, însă Alice a rămas cu mâinile fixate pe geantă. – Crezi că mă bucur doar de bani, nu-i aşa? Recunosc că sunt entuziasmată că vom avea o viaţă mai bună – chiar extaziată –, dar sunt la fel de fericită să ştiu că acum am o şansă să îmi recapăt fiica.

– Ai avut mereu o fiică, mamă. Printr-un gest cu capul, Alice i-a făcut semn să meargă într-un loc unde nu le puteau auzi William şi Jimmy şi i-a spus încet: – Dar tu nu ai avut mereu o mamă. De asta mă acuză ochii ăştia de Toliver acum? Poate că acum înţelegi ce am simţit eu când am crezut că mătuşa Mary îşi încalcă promisiunea făcută tatălui tău... o promisiune pe care tu ai influenţat-o să o încalce, Rachel. Când vei descoperi cât de greu o să îţi fie să o ierţi pe mătuşa Mary pentru trădarea ei, poate că vei înţelege cât de greu mi-a fost să o iert pe a ta. Privirea mamei o provoca să o contrazică. După un moment îndelungat, Rachel a întrebat: – Ai reuşit până la urmă... să mă ierţi? A găsit răspunsul în privirea ei dură. Nu. Visul la care mama sperase atât de mult timp se realizase, citi ea în ochii strălucitori ai femeii, dar fără ca Rachel să fi avut vreo contribuţie. – Nu mai contează acum, a spus Alice. Ce a trecut a trecut. Tot ce îmi doresc e să uiţi definitiv de acest loc şi să vii acasă, să fim iar o familie. – Nu ar fi la fel, mamă, şi tu ştii asta. – Am putea încerca, Rachel. Am putea încerca să facem să se întâmple asta din nou. – În regulă, a zis ea, însă privirea ei nu era prea convingătoare. Cei trei s-au suit în maşină. Tatăl a pornit motorul în timp ce Jimmy şi-a pus căştile de la walkman în urechi, iar Alice a fixat un prosop pe fereastra locului din faţă, ca să blocheze soarele puternic al apusului. Tatăl ei a mai făcut o ultimă încercare înainte să închidă uşa. – Hai cu noi, draga mea, măcar puţin. Cu cât te desprinzi mai repede de acest loc, cu atât mai bine. Ce este atât de important încât să rămâi aici? – Asta încerc să aflu, tată.

A privit maşina Dodge până când a dispărut după colţ, apoi a căutat-o pe Sassie, care lua aşternuturile de pe pat într-una dintre camerele de oaspeţi. – Lasă asta, Sassie, a spus ea. Eşti obosită. N-ai vrea să-ţi iei liber o zi şi să te ducă Henry să-ţi vezi sora? Nu este nimic urgent care să necesite atenţia ta în seara asta. – Sunteţi sigură, domnişoară Rachel? Mi se pare că dumneavoastră aţi avea nevoie de un pic de atenţie. Sassie îşi dăduse seama din refuzul ei de a răspunde la telefoanele lui Matt, din alergătura pe scări a familiei ei, cu bagajele făcute, atât de repede după ce reveniseră pe Houston Avenue, că ceva fusese în neregulă în biroul domnului Amos. Ea şi Henry aveau să se întâlnească cu el a doua zi, ca să afle detalii despre renta pe care urmau s-o primească pe viaţă. Şi ei aveau să plece curând din casa în care-şi petrecă toată viaţa. Rachel a bătut-o uşor pe umărul grăsuţ şi s-a străduit să zâmbească. – Sunt bine, însă puţin cam obosită după ultimele zile. Cred că am nevoie să stau o vreme singură. Sassie şi-a desfăcut şorţul. – În acest caz, nu m-ar deranja să mai ies şi eu din casă. Şi nici pe Henry. Ne-ar face bine să mergem să o vedem pe mama lui. – Atunci mergeţi neapărat. Spune-i lui Henry să ia limuzina şi staţi cât de mult vreţi. Când a auzit limuzina plecând, Rachel a încuiat toate uşile, ca să-l împiedice pe Matt să dea buzna după ce nu-i răspunsese la nenumăratele apeluri. Nu avea starea sufletească să-l vadă chiar atunci; în plus, trebuia să îndeplinească o misiune înainte ca Sassie şi Henry să se întoarcă. Sassie dăduse vina pe şampanie pentru disperarea mătuşii Mary de a ajunge în mansardă în ultimele clipe ale vieţii ei. Rachel era convinsă că ea fusese perfect lucidă şi că ştia prea bine că murea şi că trebuia să rezolve o problemă esenţială. Îi spusese lui Henry să deschidă valiza unchiului Ollie cu un scop. Poate ca să recupereze vreun jurnal sau vreun teanc de scrisori de dragoste – probabil de la Percy – sau altă indiscreţie veche pe care nu dorea să o lase în mâinile celor de la Societatea

pentru Conservare, însă Rachel nu era prea sigură de asta. Ceea ce dorea să ia de acolo fusese atât de important încât îi acaparase ultimele gânduri înainte să moară – asta şi vina care o făcuse să strige numele lui Rachel. Iar ea era hotărâtă să afle. Telefonul a ţârâit din nou, în timp ce ea urca spre o uşă strâmtă, care dădea către scările dinspre mansardă. Când a ajuns la treptele abrupte, sunetul insistent s-a întrerupt brusc, cu furie. A simţit o uşoară remuşcare pentru îngrijorarea nebunească a lui Matt, însă a alungat acest sentiment, a deschis uşa şi a intrat cu precauţie. Locul era ca o peşteră, fierbinte şi fără aer, plin de obiecte de casă aruncate de-a lungul celor o sută de ani de când familia Toliver locuia acolo. „Mult noroc Societăţii pentru Conservare când va trebui să facă ordine prin aceste lucruri“, şi-a zis ea, răsuflând greu din cauza efortului. Scările, ca să nu mai vorbim despre lipsa de aer, ar fi fost o mare problemă pentru o femeie de optzeci şi cinci de ani, cu sănătatea şubredă. Ca să respire mai uşor, a deschis uşa podului şi a ridicat un de fier ruginit sub rama înţepenită a uneia dintre ferestre, apoi a privit în jur, ca să vadă de unde să înceapă. A zărit un aranjament ordonat de obiecte casnice, cărţi vechi, haine de epocă, instrumente muzicale şi echipamente sport, apoi şi-a oprit ochii pe un grup de valize, cutii de împachetat, cutii de pălării şi şifoniere. De acolo avea să înceapă să scotocească. A zărit aproape imediat ceea ce căuta. A găsit o valiză de armată în spatele unui şifonier înalt, deasupra altor două lăzi de metal. Capacul îi era deschis, iar cheile atârnau din lacăt. I s-a tăiat respiraţia. „Asta e.“ A tras cu ochiul înăuntru, simţind mirosul de stătut al pachetelor de scrisori închise acolo, multe dintre ele legate cu panglici şterse de vreme. O fărâmă de dezgust pentru ceea ce urma să facă a determinat-o să se dea înapoi. Să îşi bage nasul în acea valiză era ca şi când ar fi căutat în sertarul cu lenjerie intimă al cuiva, însă instinctul îi striga că acolo se afla ceva important şi că trebuia neapărat să afle ce anume. Intuiţia a ieşit învingătoare, aşa că s-a întors lângă valiză. Un pachet de scrisori al căror scris de mână îi părea familiar i-a atras atenţia. Plicurile de deasupra erau ieftine şi aveau adresa din Kermit, Texas. A simţit un nod în gât. Se părea că mătuşa Mary îi păstrase toate scrisorile, începând cu cele din şcoala generală şi terminând cu cele din facultate. Le citise de multe ori. Le-a lăsat înapoi, surprinsă de sentimentalismul mătuşii ei. Sau, de

fapt, unchiul Ollie fusese oare cel care le păstrase şi le legase cu panglici maro şi albe, culorile îndrumătoarei ei? A luat alt teanc, mult mai mic, pe care era un scris copilăresc. Îşi dădea seama, după cât erau de subţiri, că nu conţineau mai mult de o foaie de hârtie. Adresa era cea a taberei din Fort Worth unde fuseseră băieţii, iar deasupra era scris numele expeditorului: „Matthew DuMont“. A ridicat cu drag plicurile fragile. Oare aceste scrisori de la fiul ei erau ceea ce căutase mătuşa Mary? Poate că da. Le-a pus înapoi cu grijă şi a luat altă legătură – de fapt, erau două, legate separat, apoi împreună. Iniţialele „PW“ erau scrise lângă adresa lungă a Armatei SUA de pe primul grup. „Percy Warwick.“ Erau zece plicuri, datate 1918 şi 1919, legate cu o panglică verde. Sau dorea, de fapt, să le arunce pe astea? Al doilea grup, de două ori mai mare şi datat din aceeaşi perioadă, era strâns cu o panglică albastră. Rachel a recunoscut scrisul frumos al unchiului Ollie şi s-a întrebat dacă scrisorile lui Percy stăteau deasupra întâmplător sau în urma unei clasificări intenţionate în funcţie de afecţiunea mătuşii Mary. Mai avea vreo importanţă acum? Ce spera ea să găsească acolo care să schimbe măcar puţin gestul mătuşii Mary? Şi scris de mâna cui? A lui Matthew DuMont? A unchiului Ollie? A lui Percy? A bunicului ei? Rachel s-a oprit o clipă. A bunicului ei... Nu ştia aproape nimic despre el. Tatăl ei abia şi-l amintea, iar mătuşa Mary vorbise despre el o singură dată, când o întrebase de ce tatăl ei plecase să trăiască în Franţa. „A fost pentru că tăticul tău nu l-a inclus în testament?“ întrebase ea. Mătuşa Mary se albise la faţă. – Ce te face să crezi că nu a fost inclus în testament? – Tatăl meu mi-a spus că nu a fost. – Acesta este motivul pentru care mama ta dispreţuieşte interesul tău pentru moştenirea Toliver? Pentru că mi-a lăsat mie plantaţia şi casa? Fusese stânjenită că mătuşa Mary îşi dăduse seama de adevăr. – Da, doamnă, spusese ea. Atunci i se păruse că mătuşa Mary era cât pe ce să-i împărtăşească un gând pe

care, în cele din urmă, preferase totuşi să-l ţină ascuns. – Bunicul tău nu prea avea legătură cu pământul, spusese ea într-un final. Era pasionat de ideologii şi de oameni, în primul rând de cei mai... puţin norocoşi; şi i-a găsit în Franţa. Rachel a privit gânditoare teancul de scrisori. Oare Miles corespondase cu sora lui în toţi acei ani în Franţa... Îi scrisese despre naşterea fiului său... despre moartea soţiei lui? Oare îi trimisese fotografii cu el şi cu familia sa, mai ales cu soţia lui, bunica ei? Nu ştia nimic despre Marietta Toliver. Oare scrisorile lui arătau ce simţea pentru că fusese ignorat în testamentul tatălui său? Oare vocea lui ar putea să o ajungă chiar şi acum, la multe generaţii după moartea lui, şi să o ajute să treacă peste o durere asemănătoare? A început să caute cu grijă printre obiectele fragile. Dacă mătuşa ei păstrase celelalte scrisori, atunci le avea, cu siguranţă, şi pe ale fratelui ei. „Ce e asta?“ A scos un pachet voluminos şi diform, învelit în hârtie groasă. L-a deschis şi a văzut un ghem de fâşii crem croşetate, strânse în jurul unui sul de panglici de satin roz. Părea o încercare abandonată de pătură sau de şal – „sigur nu al mătuşii Mary“, se gândea ea. Mătuşa Mary ura ghemele şi acele. A împachetat din nou ghemul şi – deja curiozitatea ei era stârnită la maximum – a deschis capacul unei cutii lungi şi subţiri. „Uau!“ În hârtie de mătase erau împachetate o pereche de mănuşi de piele foarte frumoase, însă nepurtate. Dintruna din ele ieşea marginea unui bilet. L-a scos şi l-a citit: „Pentru mâinile pe care sper să le ating pentru tot restul vieţii. Cu dragoste, Percy“. A pus la loc biletul şi a aşezat capacul, emoţionată fără să vrea. A scos altă cutie, o cutie pentru flori, şi a găsit în ea rămăşiţele descompuse ale unui trandafir cu tulpină lungă; petalele erau maronii ca petele de tutun, însă cel mai probabil fuseseră albe cândva. Sub acele fragmente, alt bilet: „Pentru vindecări. Vei avea întotdeauna inima mea, Percy“. Avea acum răspunsul. Acele scrisori vechi şi amintiri preţioase ale unei iubiri imposibile erau ceea ce mătuşa Mary dorise să distrugă. A doua zi avea să-i îndeplinească acea ultimă dorinţă, luând cu ea toate acele lucruri ca să le distrugă când se întorcea la Lubbock. Lumina se stingea. Îi era cald, era obosită şi la capătul puterilor. Voia să plece din mansardă. A pus repede toate obiectele înapoi în valiză, încercând să facă loc pentru scrisori. Mâna ei s-a lovit de ceva... capacul de metal al unei cutii, bănuia ea. S-a oprit. O cutie...

Cu inima cât un purice, a băgat mâna şi mai mult şi a scos o cutie acoperită cu piele, de culoare verde-închis. Era încuiată. A pus-o pe un teanc de cutii mai mari şi a luat mănunchiul de chei de pe capacul geamantanului de armată, băgând-o în lacătul cutiei pe cea mai mică dintre ele. Chiar dacă era vechi, capacul a cedat imediat. L-a ridicat şi a privit înăuntru. În lumina slabă, literele îngroşate i-au sărit în ochi: „Testamentul final al lui Vernon Thomas Toliver“.

Capitolul 61

Amurgul văratic era amintirea cea mai dragă a lui William din Piney Woods. I se părea că, atunci când soarele apunea, peste ţinut cobora o umbră de culoarea şi cu luciul perlelor cenuşii, care nu se sfârşea niciodată. Nicăieri nu mai văzuse lumina rămânând atât de mult înainte să se stingă. Ca băieţel abia venit din Franţa, fusese fericit pentru această particularitate a regiunii, îndeosebi pentru că, după moartea mamei lui, rămăsese cu frică de întuneric. Tatăl său îl înţelesese şi lăsa o lumină aprinsă în timp ce dormea, însă îşi amintea foarte bine, de când avea cinci ani, că se simţea ruşinat de acea spaimă. Când ajunsese în Howbutker, simţise imediat că nu trebuia să-i spună nimic despre asta femeii înalte şi impunătoare la care îl trimisese tatăl său. Bărbatul trupeş şi blând pe care îl striga „unchiul Ollie“ ar fi înţeles, însă nu şi mătuşa lui. Simţea, instinctiv, că nu era genul care să tolereze slăbiciunile. Sau cel puţin aşa credea el. În prima noapte, adormise cu mult înainte de lăsarea întunericului şi fusese dus în braţe în camera lui de către unchiul său. Însă, după aceea, toată vara, înainte să meargă la culcare, ridica oblonul pe care îl lăsase în jos mătuşa lui şi adormea în lumina amurgului. Când a venit toamna şi zilele s-au micşorat, îşi făcea griji că mătuşa avea să stingă lumina de lângă patul lui când venea să-i ureze noapte bună. Însă îl surprinsese întrebându-l, cu zâmbetul ei rezervat: – Să lăsăm o lumină aprinsă? – Oui, tante, s’il vous plaît. – Noapte bună, atunci. Ne vedem dimineaţă. După aceea, acesta devenise schimbul obişnuit de replici de dinainte de culcare; se trezea dimineaţa şi găsea lampa încă arzând. El se gândea că ea nu se deranjase să urce să o oprească, dar se înşela. Într-o noapte de iarnă, câţiva ani

mai târziu, se trezise şi o văzuse în lumina lămpii, lângă patul lui. Era îmbrăcată într-un halat lung şi părea o zeiţă dintre cele desenate în cărţile lui de mitologie. Cu mâna pe lampă, îl întrebase cu blândeţe: – Ce zici, o oprim acum? Atunci îşi dăduse seama că ea ştiuse tot timpul de teama lui de întuneric. – Da, mătuşă, răspunsese el, recunoscând că teama lui trecuse de multă vreme. Pur şi simplu, dispăruse, odată cu alţi balauri ai copilăriei lui. William şi-a privit soţia, care sforăia cu gura deschisă, cu prosopul încă la fereastră. Începuse să moţăie imediat ce văzuse cât de puţin dispus era să vorbească despre noua lor bogăţie. – Rachel o să treacă peste asta, William, crede-mă, spusese ea, citindu-i gândurile îngrijorate la fel de bine ca romanele ei de dragoste. Şi nu e ca şi când ar fi fost alungată de tot din Howbutker. Poate să se căsătorească cu Matt Warwick şi să ia plantaţia Somerset înapoi prin el după ce moare Percy. Care e marea problemă? – Alice, marea problemă e că plantaţia nu va ajunge la Matt Warwick. Percy o să elimine plantaţia din moştenire. Ăsta e motivul pentru care mătuşa Mary i-a lăsat-o lui. Ştia că el se poate asigura că Rachel nu va mai pune mâna pe ea. – De ce, pentru numele lui Dumnezeu? – Asta e o întrebare de milioane. Chiar cred că Percy a înţeles. Cred că mătuşa Mary încerca să o salveze pe Rachel de acel blestem despre care vorbea în ’56. – Tu ştii despre ce e vorba? – Nu, însă Percy ştie. Era fericit că, odată adormită, pe Alice nici Armaghedonul n-o mai putea trezi. N-ar fi fost de acord cu ocolul lui pe un drum de ţară, prin pădurea de pini, pe care şi le amintea din copilăria lui; iar Jimmy asculta muzică cu ochii închişi, prea pierdut în ale lui ca să observe că ieşiseră de pe autostradă. Această mică plimbare le prelungea călătoria, dar se gândea că poate n-avea să mai treacă niciodată pe acolo şi îşi dorea să mai rămână cât mai mult în crepusculul din

Piney Woods şi să retrăiască amintiri pe care nu le putea îmbogăţi după ziua de azi. Îşi amintea că în apropiere se afla un golfuleţ în care pescuia somn cu năvodul împreună cu un prieten. Dumnezeule, ce şerpi de apă prindeau în plase alături de pradă! Şi, undeva pe acolo, trecea o cale ferată, acea cale ferată care îl dusese departe de Howbutker când fugise, cu patruzeci de ani în urmă. Planul său fusese să se ascundă în tufişuri lângă calea ferată până când trecea trenul, apoi să sară şi să-şi cumpere bilet în tren. Însă conductorul îi spusese că trenul era plin şi că trebuia să îl aştepte pe următorul. Amos, pe atunci un paraşutist proaspăt întors din armată, în drum spre Houston, coborâse să-şi dezmorţească picioarele înainte de a-şi continua călătoria. William încă îşi amintea cât de surprins rămăsese când el îi pusese biletul în mână şi îi spusese să urce. Odată ajuns în câmpurile petrolifere din vestul Texasului, se gândea din când în când la soldatul înalt şi greoi, întrebându-se ce îl apucase pe un străin care doar trecea prin oraş şi de ce îi dăduse biletul unui puşti care – se vedea prea bine – fugea de acasă. Mai târziu aflase de la mătuşa Mary că şi Amos încercase să fugă de acasă când avea cincisprezece ani, însă fusese trimis înapoi de către asistenţi, la un tată care îl pedepsise legându-l de un stâlp şi biciuindu-l în public. Amos, nesigur de ce i se putea întâmpla dacă era prins, se hotărâse să-l ajute. Asta se dovedise de folos şi pentru el. Ajunsese din întâmplare într-un oraş care îl adoptase şi în care reuşise să-şi facă un nume. E ciudat ce întorsătură iau uneori lucrurile! Drumul umbrit de pini era tăcut şi liniştit – nu se auzea nici o şoaptă sau sunetul altei maşini –, iar el avea senzaţia că mergea printr-un tunel verde mut, un moment prielnic să se lase în voia gândurilor. Îşi amintea cuvintele pe care i le spusese mătuşa Mary în foişor în vara lui 1956: „Bucură-te că aceşti copii ai tăi vor creşte fără Somerset“. Oare ce voise să spună cu asta? Era sigur că acele cuvinte aveau legătură cu decizia ei de a o îndepărta pe fiica lui de rădăcinile ei de Toliver. La naiba cu teoria lui Alice că făcuse asta ca să-şi ţină promisiunea faţă de el! Mătuşa Mary era liberă să se răzgândească oricând, şi amândoi ştiau că ea nu îi era datoare cu nimic. La fel, nu credea că îi lăsase plantaţia lui Percy pentru a-şi cere astfel iertare. Faptul că fuseseră iubiţi venise ca un şoc, însă, dacă se gândea mai bine, era firesc. Păreau făcuţi unul pentru altul, şi la un moment dat se întrebase de ce mătuşa Mary, o zeiţă, alesese un îngeraş în locul unui zeu grec. Însă nu existase pe lume un om mai bun ca unchiul Ollie. Atunci de ce, după ce o pregătise pe Rachel să-i calce pe urme, mătuşa Mary îi luase ce-i aparţinea?

„Somerset a costat întotdeauna prea mult“, spusese ea. Acum avea o bănuială în privinţa sensului acelor cuvinte. Plantaţia o costase relaţia cu Percy şi Dumnezeu ştie ce alte lucruri la care mai făcuse aluzie în acea vară. Într-un fel, o costase şi fuga lui William. Ar fi rămas dacă n-ar fi fost obligat să lucreze pentru plantaţie. Dumnezeule, cât urâse acel loc – puricii şi ţânţarii, căldura şi transpiraţia, noroiul din anotimpul ploios şi praful din timpul secetelor, scaieţii şi teama constantă de şerpii încolăciţi sub tufele de bumbac, ciclul nesfârşit de muncă, muncă şi iar muncă. Şi, cândva, după cum i se lăsase de înţeles, pentru că era un Toliver, toate astea urmau să fie ale lui. A dat din cap, ca şi când o muscă i-ar fi intrat în ureche. Nu ar fi putut trăi aşa. Iar acum Somerset intervenise între soţia şi fiica lui şi avea să o coste pe Rachel acel băiat bun, Matt Warwick. Alt cuplu făcut unul pentru altul. Însă Rachel nu s-ar putea căsători niciodată cu bărbatul al cărui bunic avea pământul care crezuse că îi revenea ei. Mătuşa ei avusese cele mai bune intenţii, însă dăduse greş. Rachel nu avea s-o ierte niciodată, aşa cum Alice nu avea să treacă niciodată peste faptul că fiica ei se aliase cu mătuşa Mary. A scos un oftat plin de durere. Înţelegea care fusese preţul, însă care era treaba cu blestemul? Ce naiba însemna acel blestem Toliver? Cum se manifesta? Mătuşa Mary o salvase pe Rachel de asta? Cum putea fi sigură? Drumul îngust şi şerpuit de sub umbrela cea verde se pierdea în faţa ochilor săi. Simţurile îi erau amorţite de regretul pentru întorsătura tragică a lucrurilor... pentru toate greşelile care nu mai puteau fi îndreptate. Ochii, urechile şi nările sale erau aproape paralizate, astfel că nu a auzit claxonul disperat al trenului în depărtare. Ferestrele maşinii erau închise, vizibilitatea în dreapta fiindu-i blocată de prosop, iar în spate – de o geantă. Se auzea bâzâitul aerului condiţionat. Din walkman răzbătea sunetul slab al muzicii rock a lui Jimmy. Când a auzit prima dată sirena trenului, i se părea că era un sunet specific acelei regiuni, că era o parte nostalgică a copilăriei pe care o retrăia în acel moment. Şi, maşina era pe şine, înainte să-şi dea seama că un tren marfar se îndrepta spre ei. Alice şi Jimmy n-au mai deschis ochii niciodată. Într-o clipă edificatoare, înainte să-i lovească trenul, mintea lui William s-a limpezit, iar el a înţeles perfect esenţa blestemului Toliver.

Capitolul 62

Întoarsă în camera ei, abia putându-şi ţine respiraţia, Rachel s-a aşezat pe pat, a deschis cutia verde de piele şi a scos cu grijă testamentul stră-străbunicului ei. Era datat 17 mai 1916. Ştia că murise în luna iunie a acelui an, astfel că documentul trebuia să fi fost întocmit cu puţin timp înainte. Printre pagini se afla şi o scrisoare. A despăturit foaia şi a citit ultimul rând: „Soţul şi tatăl vostru iubitor, Vernon Toliver“. A simţit un fior pe şira spinării, ca şi când ar fi găsit cheia de la o cameră încuiată, interzisă.

Draga mea soţie, dragii mei copii, a citit ea. Nu m-am considerat niciodată un om laş, însă descopăr că nu am curajul să vă fac cunoscut conţinutul testamentului meu cât încă sunt în viaţă. Vă asigur, înainte de a-l citi, că vă iubesc din toată inima şi că mi-aş fi dorit ca împrejurările să îmi fi permis o împărţire mai dreaptă şi mai generoasă a averii mele. Darla, iubita mea soţie, te rog să înţelegi de ce am făcut ceea ce am făcut. Miles, fiule, nu mă aştept să înţelegi, însă, într-o zi, urmaşii tăi vor fi recunoscători pentru moştenirea pe care ţi-o încredinţez. Mary, mă întreb dacă nu cumva, amintindu-mi de tine aşa cum o fac acum, prelungesc blestemul care s-a abătut asupra familiei Toliver încă de când primul pin a fost tăiat din Somerset. Îţi încredinţez responsabilităţi multe şi grele, care, sper eu, nu te vor aduce totuşi într-o poziţie care să-ţi umbrească fericirea. Soţul şi tatăl vostru iubitor, Vernon

Rachel şi-a văzut privirea uimită în oglinda de pe masa de toaletă de lângă pat.

Asta era prima referire scrisă la blestemul Toliver pe care o întâlnise până atunci. Ce însemna? Cum se manifesta acel blestem? Şi ce era această moştenire pe care Vernon Toliver i-o lăsase fiului său? Fiorul rece de pe şira spinării i se răspândea în tot corpul. Cu senzaţia din ce în ce mai acută că imposibilul se produsese, a întors paginile fragile până când a găsit numele „Miles Toliver“ menţionat ca unic beneficiar al unei bucăţi de 260 de hectare şi o descriere a amplasării acesteia, de-a lungul râului Sabine. „Nu! Nu se poate! Mătuşa Mary n-ar fi putut... n-ar fi trebuit...“ Şi-a fixat ochii din nou asupra acelui paragraf, a recitit cuvintele scrise în limbajul avocăţesc, cu mintea prinsă în vârtejul implicaţiilor lor. Dar sensul acestora era foarte clar. Contrar a ceea ce crezuse familia ei, a ceea ce mătuşa Mary îi făcuse să creadă, Vernon Toliver îi lăsase fiului său o porţiune din Somerset. Rachel şi-a privit în oglindă chipul alb ca varul. Mătuşa Mary minţise, ascunsese adevărul în privinţa moştenirii fratelui ei. Dar de ce? De ce să ţină secret? Se gândea că mătuşa Mary ar fi dorit ca tatăl ei să afle despre pământul moştenit de Miles, ca să-i încurajeze interesul şi devotamentul pentru el. Ce se întâmplase cu acele hectare? Oare Miles Toliver le vânduse? Oare mătuşii Mary îi fusese ruşine de acea vânzare şi nu dorea ca nepotul său să afle ce făcuse tatăl lui? În cutie mai erau două plicuri, ţinute împreună de o agrafă ruginită. Numele şters din dreptul expeditorului de pe unul dintre ele a făcut-o să-şi ţină răsuflarea. „Miles Toliver.“ Fusese trimis din Paris, însă data era prea ştearsă ca să mai poată fi citită. L-a desfăcut, lăsând deoparte celălalt plic fără ca măcar să-l privească, apoi a scos cu grijă o scrisoare datată 13 mai 1935. Dragă Mary, Sunt în spital, am fost diagnosticat cu cancer la plămâni, rezultat al fosgenului pe care l-am inhalat în război. Doctorii îmi spun că e doar o chestiune de timp. Nu mi-e frică pentru mine, ci doar pentru William, fiul meu. Are şapte ani şi e cel mai dulce băieţel din lume. Mama lui a murit cu doi ani în urmă, şi de atunci suntem doar noi doi. Îţi scriu ca să-ţi spun că îl trimit la tine şi la Ollie, să-l primiţi şi să-l creşteţi ca pe copilul vostru, poate ca pe un frate mai mic pentru Matthew. Arată exact ca un Toliver, Mary, şi, cine ştie, poate într-o zi va ajunge să aprecieze şi să respecte numele său de familie cu entuziasmul care i-a lipsit tatălui său. Aş vrea să-i dai o şansă să încerce. Am aranjat să ajungă la New York cu Queen Mary, pe cincisprezece iunie. Trimit tot aici informaţiile despre

sosirea lui. De asemenea, îţi trimit actul de împuternicire pentru porţiunea de pământ de lângă Sabine pe care tata mi-a lăsat-o prin testament. După cum vei vedea, o trec pe numele tău, ca să ai grijă de ea până când William împlineşte douăzeci şi unu de ani. Atunci îi vei transfera lui proprietatea, să facă întocmai ce doreşte cu ea. Sper că până atunci, de dragul tău şi al lui, să fie atât de prins de tradiţia Toliver, încât nici să nu viseze să vândă vreo bucată din moştenirea lui. Sunt liniştit să ştiu că ajunge într-un cămin minunat. Să-i spui lui Ollie că încă îi consider pe el şi pe Percy cei mai buni prieteni pe care i-am avut vreodată. Sper să vă amintiţi de mine aşa cum eram în vremurile bune pe care le-am petrecut împreună. Fratele tău iubitor, Miles

Rachel se holba la scrisoare fără să-i vină să creadă, fără să poată pricepe revelaţiile sale şocante. Şi-a adus aminte de povestea tatălui ei, care ajunsese în portul din New York când avea şapte ani, singur şi înspăimântat, cu o înfăţişare străină şi vorbitor doar de ză. Auzise de multe ori istorisirea în care unchiul Ollie, cu chipul rotund înseninat de un zâmbet, îl salutase din mulţimea care aştepta pe docuri şi îl liniştise imediat, cumpărându-i îngheţată şi apă minerală şi spunându-i poveşti din copilărie despre Miles în lunga călătorie cu trenul spre Howbutker. Unchiul Ollie venise singur, pentru că la Somerset era vremea cultivării. Simţindu-se ca şi când fiecare moleculă i se agita în corp, Rachel a luat celălalt plic, adresat lui Mary DuMont, şi, instinctiv, cu groază, a ghicit că scrisul de mână negru şi apăsat era al lui Percy Warwick; poate că fusese prins acolo ca o dovadă clară a trădării şi a minciunii femeii pe care o iubea. Nu avea destinatar sau timbru poştal, ceea ce însemna că fusese înmânat personal. A scos biletul scurt, remarcând că era datat 7 iulie 1935.

Mary,

Chiar dacă am îndoieli, înţeleg că trebuie să-ţi accept propunerea. Am fost la creditorul lui Ollie şi e de neclintit. Aşa că o să cumpăr porţiunea de teren despre care am vorbit. Hai să ne vedem luni la tribunal la ora trei şi să rezolvăm problema. Vino cu împuternicirea, iar eu vin cu cecul. Ca întotdeauna, Percy

Rachel şi-a îndreptat spatele, văzând cu ochii minţii trâmbele de fum care ieşeau din fabrica uriaşă de hârtie de la Warwick Industries, aflată lângă hotarul estic al plantaţiei Somerset. De cealaltă parte a complexului se afla râul Sabine. Întotdeauna crezuse că vecinătatea cu plantaţia Toliver fusese pur întâmplătoare, însă acum... Dumnezeule mare, era oare posibil? Oare biletul lui Percy se referea la terenul bunicului său de lângă Sabine, iar mătuşa Mary i-l vânduse lui fără să ţină seama de dorinţa lui Miles? Îndoielile lui Percy aveau legătură cu faptul că ştia că mătuşa Mary nu avea dreptul să vândă acel teren? Rachel a recitit data: 7 iulie 1935... la două luni după sosirea tatălui său în portul din New York. Atunci i-a venit în minte o altă posibilitate, logică şi mai puţin şocantă, însă la fel de ruşinoasă. Când William Toliver împlinise douăzeci şi unu de ani, mătuşa Mary ştia deja de dezinteresul nepotului ei pentru plantaţie şi pentru moştenirea lui. Oare încorporase, pur şi simplu, hectarele lui în Somerset şi nu îi spusese asta niciodată pentru că se temea să nu-şi vândă moştenirea? Dacă nu mărgineau plantaţia şi nu i le-ar fi vândut lui Percy, unde anume lângă Sabine se aflau? Unde era împuternicirea? Şi ce teren i-ar fi vândut lui Percy? Rachel şi-a apăsat obrajii fierbinţi cu mâinile reci. Ce descoperise? O dovadă de fraudă? Sau înşelătorie şi hoţie? Tatăl ei era vinovat în toată povestea asta? Oare mătuşa Mary îi transferase împuternicirea, iar el vânduse terenul, şi cei doi păstraseră secretul în toţi aceşti ani? Nu, niciodată. El nu ar fi lăsat-o pe mama ei să creadă o minciună care stătea la baza dispreţului ei pentru familia Toliver. Însă atunci – şi până azi – nu ar fi crezut-o pe mătuşa Mary vinovată de aşa ceva; cât despre Percy Warwick... era omul cel mai onorabil pe care îl cunoscuse vreodată. A privit din nou biletul,

simţind cum i se întoarce stomacul pe dos. „Vino cu împuternicirea...“ Oare el putea fi de acord cu o propunere care îi lua moştenirea unui băieţel de şase ani? Avea să afle măcar un răspuns diseară, când urma să o sune tatăl ei. Intenţiona să-i spună de descoperirea făcută şi să-l întrebe de împuternicire, însă era sigură de răspunsul lui, că habar nu avea despre ce vorbeşte. Nu ştiuse niciodată că urma să moştenească o bucată de pământ care îi aparţinuse tatălui său. A doua zi avea de gând să meargă la tribunal să verifice înregistrările împuternicirilor pentru acel teren. Farurile unei maşini au pâlpâit în faţa ferestrelor camerei ei, reflectându-se pe uşile închise ale garajului. Sassie şi Henry se întorseseră acasă. A sărit din pat să le deschidă înainte să sune la uşă şi să fie nevoită să le explice de ce încuiase uşa din spate. Aproape coborâse scările, când jocul caleidoscopic al luminilor roşii şi albastre ale unei maşini de poliţie a pătruns prin fereastră. S-a oprit la jumătatea drumului, în timp ce cauciucurile altor maşini scârţâiau în faţa verandei, urmate de zgomotul uşilor trântite şi de vocile ridicate ale bărbaţilor, între care recunoştea glasul lui Matt şi pe al lui Amos. „Ce naiba...?“ Soneria din spate a bâzâit. Abia auzise sunetul din cauza bătăilor nebuneşti ale inimii ei în timp ce alerga să răspundă chemărilor imperative de la uşa din faţă. Soneria a insistat. Ea s-a chinuit să smulgă zăvorul din ul său vechi şi, în sfârşit, a deschis larg uşa. Mai mulţi bărbaţi o priveau lung, Amos şi Matt în faţă, cu şeriful şi cu doi poliţişti de la circulaţie în spate, chipurile lor încruntate făcându-i inima să i se oprească în loc. – Ce s-a întâmplat? a întrebat ea. – Părinţii tăi... şi... Jimmy, a îngăimat Amos, cu mărul lui Adam săltând ca o minge de ping-pong. – Ce e cu ei? Matt a făcut un pas în faţă şi i-a luat mâna. – Maşina lor a fost izbită de un tren, Rachel. Au murit pe loc.

¹ Marionetă, personaj principal al emisiunii televizate pentru copii cu acelaşi

nume, difuzată în Statele Unite între 1947 şi 1960 (n.red.)

Partea a patra

Capitolul 63

Kermit, Texas, două luni mai târziu

Rachel stătea lângă uşa din faţă a casei copilăriei ei, cu cheile de la maşină în mână şi cu un geamantan la picioare, şi a mai aruncat o ultimă privire în jur. Nu lăsa nici o urmă vizibilă a vieţii lor aici. Zgârieturile, semnele şi petele lăsate de membrii familiei ei erau ascunse sub stratul de vopsea albă pe care îl dăduse ea însăşi, nedorind să-i încredinţeze unui străin operaţiunea de ştergere a amintirilor ei. Avusese nevoie de şase săptămâni pentru a curăţa locul pentru noii locatari, oricine aveau să fie aceia. Încheiase o înţelegere cu Realtor ca semnul de vânzare să nu fie pus pe casă decât atunci când ea era pregătită să plece. Vecina ei de alături, o femeie pe care o cunoştea de-o viaţă şi care fusese cea mai bună prietenă a mamei ei, o întrebase: – De ce trebuie să vinzi casa atât de curând, Rachel? De ce nu-ţi laşi timp să stai o vreme acasă? Ea a clătinat cap fără să scoată o vorbă, cu vocea încă pierdută în oceanul durerii ei. Nu merita să locuiască în acel cămin, pe care îl iubise şi îl trădase. Ar fi fost un sacrilegiu. – Rachel, o să rămâi la Lubbock? întrebase Danielle când mersese să-şi strângă lucrurile din birou. Cineva deja îi ocupa biroul, un japonez tânăr care îi împachetase în cutii lucrurile personale şi le aşezase într-un colţ. Ron Kimball, al cărui tată fusese unul dintre supravieţuitorii marşului mortal către Bataan, demisionase deja şi îşi găsise o nouă slujbă la altă plantaţie de bumbac. Sub nici o formă n-ar fi lucrat pentru un japonez, i-a spus lui Danielle. Şi ea îşi dăduse preavizul. – Să fac ce? întrebase Rachel cu un zâmbet rece. Să privesc bumbacul Toliver

crescând sub conducerea altcuiva? Şi-a scos la vânzare şi casa, şi lucrurile aranjate în cutii, dându-şi seama, în timp ce se ocupa de împachetat, că, din moment ce casa din Houston Avenue fusese dată, iar cea din Kermit era scoasă la vânzare, nu mai avea unde să le trimită. Era fără adăpost... pentru o vreme. Rachel a privit pentru ultima dată sufrageria, şi-a luat geamantanul şi a ieşit. Vizitase deja vechea grădină, acum o parte bine întreţinută dintr-un spaţiu care abia dacă mai păstra vreo dovadă a bogăţiei ce crescuse cândva acolo. – Bănuiesc că pentru tine aici a început totul, remarcase Amos după înmormântare, când îl găsise holbându-se la parcelele de lângă casă, unde se retrăsese ca să scape de cei care veniseră pentru condoleanţe. – Da, aici a început totul, răspunsese ea, amintindu-şi de după-amiezile târzii în care îşi îngrijise grădina, de conversaţiile pe care le auzise de sub fereastra bucătăriei. – El a vrut să vină... Ea nu răspunsese nimic. – Eu şi Percy l-am convins pe Matt că... n-ar fi un moment prea bun. E foarte îngrijorat pentru tine, Rachel. Nu poate înţelege de ce refuzi să-l vezi sau măcar să-i răspunzi la telefon. Sincer, draga mea... nici eu nu înţeleg, zisese el, cu chipul neliniştit. Matt nu are nici o vină pentru nimic din toate astea, să ştii. Percy spune că, dacă vii la Howbutker şi asculţi povestea lui Mary, o să înţelegi de ce a lăsat lucrurile aşa şi că a făcut totul din dragoste pentru tine. – Da? Rachel şi-a strâmbat gura. Poate cândva m-ar fi convins, dar nu acum. – Acum? Ce s-a întâmplat acum? – O să afli cât de curând. Iartă-mă, trebuie să mă întorc la ceilalţi. „Bietul Amos, prins la mijloc“, se gândea ea, în timp ce pornea BMW-ul. „Şi Matt la fel...“ În ultimele două luni încercase să nu se gândească la el şi la felul în care se

despărţiseră. Totul rămăsese în ceaţă după ce răspunsese la uşă şi se dăduse înapoi, lăsând grupul acela de bărbaţi să umple holul. Matt încercase să o ia în braţe, însă ea se dusese la Amos. Reuşise să o sune pe Carrie Sutherland, cea mai bună prietenă a ei şi colegă de cameră la universitate, care probabil zburase pe autostradă de reuşise să ajungă din Dallas după doar două ore. Îşi amintea cât de rănit fusese Matt când o văzuse urcând scările cu Amos către camera ei, să o aştepte pe Carrie, lăsându-l să aştepte jos. Apoi, mai târziu... prin ceaţa durerii ei, îşi amintea cum alergase pe scări când o auzise pe Carrie pe hol şi cum se aruncase în braţele ei, nu în cele pe care i le întinsese Matt. – Cel mai bine e să pleci acum, Matt, spusese ea în cele din urmă. Într-un final se apropiase de ea, îi prinsese umerii şi îşi plecase capul să-i privească ochii goi. – Rachel, tata mi-a spus despre testament... că plantaţia Somerset va ajunge la el. Lăsând toate celelalte deoparte, îmi dau seama cât de rănită... cât de şocată trebuie să fii. Şi eu sunt rănit pentru tine; nu sunt duşmanul tău. Ai nevoie de mine. Putem să trecem împreună prin asta. Vocea ei devenise rece ca a unui somnambul. – Sunt lucruri pe care nu le ştii. Vei deveni duşmanul meu. Nu avem de ales. El o privea ca şi când i-ar fi tras o palmă. – Poftim? – La revedere, Matt! În săptămânile care urmaseră, rămăşiţele acelor momente de neînchipuit se refăceau din bucăţi învăluite de ceaţă, luminate din când în când de un strop de luciditate. Dialogul dintre ea şi Carrie din ziua următoare, când se întorceau de la identificarea cadavrelor, era unul dintre acele momente. În tăcerea bolnăvicioasă, Carrie o întrebase: – Îmi spui de ce i-ai trântit uşa în nas pe verandă bărbatului aceluia superb noaptea trecută? – Nu i-am trântit uşa în nas. Şi nu, nu îl vreau. Dacă te interesează, n-ai decât.

Ea oftase zgomotos. – Foarte frumos din partea ta, mieluşel, însă nu mă impresionează. Este nebun după tine, Rachel. De ce îl respingi? – Trebuie. Dacă nu fac asta, o să înrăutăţesc şi mai mult lucrurile mai târziu. – Mai târziu? – Când o să iau înapoi ce mi se cuvine. Lacrimile îi înţepau ochii, privind pentru ultima oară casa şi strada unde crescuse. Urma să lase cheile de la casă la Realtor înainte să plece din oraş. Se îndrepta spre Dallas să stea la Carrie o vreme, însă principalul motiv pentru care mergea acolo era pentru a se întâlni cu tatăl lui Carrie. Taylor Sutherland era un avocat eminent, specializat în drept comercial şi în fraude imobiliare. Avea o întâlnire cu el pentru a evalua conţinutul din cutia verde.

Matt a parcat pe aleea casei lui Rachel. Găsise uşor adresa, după instrucţiunile lui Amos. A parcat camioneta închiriată şi a ieşit, asaltat imediat de căldura uscată şi de vântul nisipos care sufla constant în vestul Texasului. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. În sfârşit, o vedea din nou pe Rachel. Dacă nu-l primea, avea să intre cu forţa. Trebuia să-i vorbească. Trebuia să-i spună faţă în faţă de ce nu mai voia să aibă de-a face cu el. Sigur era ceva mai mult decât faptul că bunicul său moştenise plantaţia Somerset. Ultimele ei cuvinte pentru el, în noaptea cu accidentul, îi reveneau obsesiv în minte: „Sunt lucruri pe care nu le ştii. Vei deveni duşmanul meu. Nu avem de ales.“ – Ce a vrut să spună cu asta, bunicule? întrebase el, după ce îi reprodusese cuvintele ei. Ce anume nu ştiu? – N-am nici cea mai vagă idee. Foarte ciudate au fost şi cuvintele spuse de Rachel lui Amos la înmormântare. Îi zisese că într-o vreme fusese dornică să creadă că Mary făcuse toate astea din dragoste pentru ea, însă nu şi acum; iar când Amos o întrebase ce se întâmplase şi de ce spunea asta, ea îi răspunsese: „O să afli cât de curând“.

– De ce acum, bunicule? Asta înseamnă că a descoperit şi alte motive pentru care să o condamne pe Mary? Poate chiar şi pe noi... Ridicase din umeri. – Nu ştiu, fiule. Însă nu fusese convins pe deplin de neimplicarea bunicului său. În ultimele două luni, simţise toate acele fantome din trecut – acele secrete de familie pe care bătrânul le ţinea ascunse. Curtea fusese cosită de curând. Mirosul său prăfos, de copt, se ridica până la el, amintindu-i de observaţia lui Amos: „Ce loc uitat de Dumnezeu! Cum poate trăi acolo şi altceva în afară de şerpi?“ Matt îi dădea dreptate. În drumul de la aeroport, înconjurat de un deşert cu tufişuri mici, asemănător cu un crater de pe Lună, se întrebase cum putuse acest pământ golaş să-i trezească lui Rachel pasiunea pentru agricultură. Însă era vorba despre sânge, nu despre loc. S-a apropiat nesigur de treptele din faţă, neliniştit de aerul părăsit al locului. Obloanele verzi erau proaspăt vopsite; la fel şi uşa închisă a garajului. La ferestre nu erau perdele, iar sticla sclipea, curăţată de curând. „Nu, nu-mi spune...“ A dus mâna la ochi, ca să privească prin micile pătrate de sticlă ale uşii. Camera din faţă era goală, părăsită ca un cuib de păsări iarna, fără nici urmă de mobilă. Îndurerat şi trist, a făcut ocolul casei, holbându-se prin ferestre, găsind toate camerele goale, fără nimic altceva decât pereţii proaspăt zugrăviţi. – Vă pot ajuta cu ceva? S-a întors de la fereastra din spate şi a văzut o femeie obeză, îmbrăcată în haine cu model tropical, care îl privea cu mâinile în şolduri. – Da... puteţi, a murmurat Matt. Femeia care locuieşte aici. Rachel Toliver. Se pare că s-a mutat. Puteţi să-mi spuneţi unde s-a dus? – Cine întreabă? – Sunt Matt Warwick. Matt şi-a şters de pe mâini praful luat de pe fereastră şi a întins braţul. Un prieten de familie din Howbutker, Texas. Şi-a dat seama că era o vecină căreia îi suna, probabil, familiar numele lui.

Femeia şi-a desprins o mână din şold şi i-a întins-o. – Am auzit de familia Warwick din Howbutker. Numele meu e Bertie Walton, prietenă şi vecină. Locuiesc alături. A dat din cap, în direcţia casei ei. Ce treabă aveţi cu Rachel? Matt a ezitat, apoi a răspuns direct: – Am venit să văd ce face şi să încerc să o iau acasă. Are nevoie să fie lângă cei care o iubesc. Femeia părea mai relaxată. – Sunt de acord. L-a măsurat din cap până-n picioare şi, ca şi când ar fi luat o hotărâre, a spus: Îmi pare rău să vă spun că a plecat cu o oră înainte să ajungeţi aici. Cred că nu se mai întoarce. Probabil a plecat când eu eram la magazin, şi nam avut ocazia să-mi iau rămas-bun. Tonul ei arăta cât de rănită era. – A spus unde pleacă? – Mă tem că nu. Ieri mi-a zis că ţinem legătura, însă... la starea în care era, nu bag mâna-n foc. Speranţa lui Matt de a o găsi se spulberase. – Cunoaşteţi pe cineva care ar putea şti unde e? – Pe absolut nimeni. Rachel nu mai era apropiată de nimeni din Kermit, cu excepţia mea. Eu eram prietena cea mai bună a mamei ei. Casa va fi scoasă la vânzare. Încercaţi să vorbiţi cu cei de la Realtor. Sunt doar două reprezentanţe în oraş. E obligată să lase un număr de la una dintre ele. Matt a scos din buzunar un pix şi o agendă. – Îmi daţi numele şi adresele lor? – Ba chiar mai mult. Haideţi să vă desenez o hartă. Altfel nu-i găsiţi. A luat-o spre casă, iar Matt a urmat-o.

După câteva minute, stătea la masa din bucătăria ei, privind-o cum turna ceai încălzit la soare în paharele pe care le scosese dintr-un bufet special. – Doamnă Walton, de ce s-ar muta Rachel? Cred că... în situaţia ei... ar fi vrut să stea aici, unde o cunoaşte lumea. – Spune-mi Bertie, a răspuns ea, lăsând pe masă paharele de ceai cu gheaţă şi un bloc de foi galbene şi un stilou, pe care le adusese sub braţul său cărnos. S-a aşezat pe fotoliu şi a aruncat blocul pe masă. Nu mă surprinde că a plecat. Rachel s-a distanţat de mult timp de Kermit. Aici nu mai e nimic pentru ea, dacă o fi fost vreodată. Credeam că va rămâne doar pentru că nu mai are unde să se ducă, dar se grăbea să plece de aici. – Ai spus... Starea în care se afla când a plecat. Cum arăta? Bertie începuse să deseneze străzi şi puncte de reper pe blocul de hârtie galbenă. – Când ai văzut-o ultima dată? – Cu două luni în urmă, când a venit la înmormântarea mătuşii ei. – Scade vreo nouă kilograme din trupul acela frumos al ei şi adaugă o faţă subţire şi trasă şi o piele foarte bronzată şi obţii noul ei aspect. Nu mai arată ca fata care a fost aici de Crăciun. – Nu mai e aceeaşi fată, a spus Matt încet. Cum de s-a bronzat aşa mult? – Păi, a stat în soare cât a făcut toate reparaţiile în jurul casei – acoperişurile, obloanele, curtea. Nu ar fi lăsat pe nimeni să le atingă. Însă ceva o ţinea să nu se prăbuşească. Îţi puteai da seama după felul în care bătea cuiele. Matt s-a încruntat. – A făcut vreo aluzie la ce putea fi acel ceva? Orice informaţie mi-ar fi de mare ajutor. Bertie s-a gândit o clipă. – Părea condusă de un fel de forţă interioară, însă... nu era chiar curaj, dacă înţelegi ce vreau să spun. Nu tipul acela de curaj care te face să mergi mai

departe fie că vrei, fie că nu. Nu era asta. Nu, era mai degrabă ca şi când ar fi avut în minte un scop, un obiectiv pentru care să termine aici. A închis stiloul şi a rupt foaia de hârtie. Nu ştiu să-ţi spun mai multe. – Ai zis-o foarte bine, Bertie. Îţi mulţumesc de ajutor. Şi-a terminat ceaiul şi s-a ridicat. Scrie-mi numărul tău de telefon. Dacă aflu ceva, îţi spun. Bertie l-a privit cu coada ochiului, ca şi când ar mai fi avut ceva de spus înainte să-l conducă la uşă. – Tu eşti băiatul despre care mi-a vorbit Rachel cu ani în urmă, când s-a întors din excursia în Howbutker, nu-i aşa? Atunci avea doar zece ani şi... Dumnezeule! nu era genul de persoană care să laude pe cineva, însă pe tine te-a lăudat. Ai spus că ai venit să o duci înapoi la cei care o iubesc. Faci parte dintre ei? – Sunt primul pe listă. – Pot vedea asta. Tinere, mergi şi caut-o şi fă-o să înţeleagă că, în ciuda tuturor pierderilor ei, încă are totul. – Chiar asta intenţionez, Bertie, a răspuns Matt. A împăturit foaia de hârtie şi a băgat-o în buzunar, apoi şi-a lăsat o mână pe umărul ei. Stai jos. Pot să ies şi singur, şi îţi dau cuvântul meu că, într-un fel sau altul, vei primi veşti de la mine. – Sper să fie o invitaţie la nuntă, a spus ea. El i-a zâmbit. – Dacă o să se poată... A ajuns la agenţie, însă în zadar. Agentul care se ocupa de casa Toliver se pregătea să plece să monteze plăcuţa cu „DE VÂNZARE“ când Matt a intrat în biroul cu două mese. Îşi dădea seama că era împotriva politicii companiei să divulge numărul şi adresa unui client care pleca din oraş, dar se baza pe farmecul său pentru a obţine acele informaţii. I-a zâmbit femeii cu care vorbea şi i-a spus că era prieten cu Bertie Walton, care îi zisese că acea casă era de vânzare. Ar putea să eze proprietarul? Ar fi dorit să-i facă o ofertă înainte să părăsească oraşul.

Pe chipul agentului se citea disperarea. Dacă ar fi ajuns cu două ore în urmă, ar fi putut vorbi chiar acolo cu proprietarul. Acum plecase din oraş şi nu spusese unde. Era foarte ciudat. Nu lăsase nici un număr de telefon la care să poată fi găsită, spunând că avea să dea un semn când se stabilea undeva. Însă... dacă dorea să facă o ofertă, ar putea întocmi contractul, pe care ea avea să i-l prezinte proprietarului de îndată ce suna. Avea vreo idee când s-ar putea întâmpla asta? a întrebat Matt. Chipul agentului s-a alungit. Din păcate, nu. El a zâmbit cu regret, spunând că nu prea avea noroc, însă i-a luat cartea de vizită. În faţa agenţiei imobiliare, a tras adânc şi cu furie în piept aerul uscat. Era aproape sigur că Rachel plecase în Dallas la prietena ei, blonda caraghioasă în pantaloni de călărie care venise în noaptea accidentului. Carla sau Cassie, ceva de genul ăsta. Nu reţinuse numele ei în acel vârtej emoţional. Poate îşi amintea Amos. După ce obţinea numele prietenei, restul era uşor. Avea să facă rost de adresa ei, apoi să ia avionul către Dallas şi să ajungă acolo în acea noapte. Când a ajuns în camionetă, a sunat acasă de pe telefonul portabil pe care îl avea cu el. Când i-a răspuns bunicul său, l-a cerut pe Amos, ştiind că era la Warwick Hall. Percy i-a întins imediat receptorul lui Amos. – Cu ce te pot ajuta, Matt? a întrebat el. – Rachel şi-a scos casa la vânzare şi a plecat din oraş fără să spună nimănui unde se duce, însă tu ai putea să mă ajuţi s-o găsesc, Amos. Îţi aminteşti cum o chema pe colega de cameră a lui Rachel de la universitate, femeia aceea pe care am cunoscut-o în noaptea accidentului? Cred că Rachel s-a dus la ea în Dallas. Matt l-a auzit lovindu-se peste frunte. – Îmi pare rău, Matt, mă tem că şi mie îmi scapă numele. Matt a lovit cu palma peste volan şi a mârâit o înjurătură, însă a răspuns ca şi când n-ar fi avut nici o importanţă: – Nu e nici o problemă, Amos. Poate va şti Sassie sau Henry să-mi spună.

Însă nici Henry nu îşi amintea numele. – Domnişoara Carrie, atât ştiu, a spus el. Nu reţin numele de familie ale străinilor. Poate mătuşa Sassie îşi aminteşte. E la mama. Vreţi să o sun? – Dă-mi numărul, Henry. Însă şi acolo s-a lovit de un punct mort. Sassie fusese atât de copleşită de evenimentele acelor zile îngrozitoare, că nu ştia pe ce lume era. Atunci avea să apeleze la un detectiv, s-a hotărât el. Avea să eze o agenţie de detectivi şi să le ceară celor de acolo să o găsească. A format numărul de la biroul său din Howbutker, imaginându-şi cum Rachel bătea cuie pe acoperiş, dornică de răzbunare. Care era scopul ei, forţa care o făcea să reziste? Răzbunarea? Pe cine? Şi de ce? În sufletul lui bănuia răspunsurile. Avea sentimentul înfricoşător că ţinta era bunicul lui. – Nancy, a spus el, când a răspuns secretara, lasă totul deoparte şi găseşte-mi o agenţie bună de detectivi din Dallas, apoi sună-mă şi dă-mi informaţia. Vin spre casă.

Capitolul 64

Dallas, Texas, sâmbătă

Rachel s-a trezit în dimineaţa următoare şi s-a uitat la ceasul smălţuit de lângă pat, care arăta ora nouă. S-a ridicat într-un cot în camera rece, complet albă, apoi a privit nedumerită în jur, până când şi-a dat seama că se afla în camera de oaspeţi din casa modernă a lui Carrie Sutherland. S-a ridicat cu greu, cuprinsă de sentimentul de dezaprobare specific fermierului faţă de somnul prelungit şi faţă de pierderea de timp. Nu mai dormise atât de mult din dimineţile de sâmbătă din şcoala generală. După o clipă, s-a lăsat iar pe spate. Nu mai existau câmpii de care să aibă grijă. Ca de fiecare dată când se trezea, era deprimată. Aflase că, dacă stătea nemişcată şi îşi golea mintea, în tot acel hăţiş trebuia să apară o rază de lumină care să-i limpezească gândurile. În această dimineaţă, gândurile sale erau îndreptate doar asupra motivului pentru care se hotărâse să vină la Dallas cu o zi în urmă, ştiind că prietena ei era plecată din oraş până duminică după-amiază, momentul stabilit iniţial pentru sosirea lui Rachel. Însă, aşa cum se întâmplase cu toate lucrurile asupra cărora îşi canalizase energia în aceste două luni, scosese la vânzare casa părinţilor înainte de data programată şi venise pentru că nu avea unde să se ducă. Acum se întreba ce putea să facă pentru a-şi umple timpul şi a putea îndura singurătatea în acea casă ca un iglu, fără să-şi piardă ultima rămăşiţă de luciditate. Pe hol s-a auzit telefonul. Rachel l-a lăsat să sune o dată, însă nevoia de a auzi o voce umană a făcut-o să dea pătura la o parte şi să răspundă. Şi-a dres glasul. – Bună ziua. Reşedinţa lui Carrie Sutherland. A urmat o linişte provocată de surpriză, apoi o voce masculină familiară, care îi amintise întotdeauna de bretele şi de pulovere de flanel, i-a rostit cu încântare

numele: – Rachel? Tu eşti? Ea s-a strâmbat, regretând că răspunsese la telefon. Era clar că Taylor Sutherland, tatăl lui Carrie, nu ştia că fiica lui era plecată din oraş, bucurându-se de toată nebunia din Las Vegas alături de prietenul ei actual. Era un baptist puritan şi nu ar fi fost de acord cu aşa ceva. – Bună dimineaţa, Taylor, a spus ea. Am ajuns mai devreme, însă Carrie nu e acasă momentan. Cred că a avut... o întâlnire de dimineaţă. – Aha. A plecat undeva să petreacă weekendul şi te-a lăsat să te descurci singură, nu-i aşa? – E vina mea. Urma să vin abia mâine după-amiază. – N-o să încerc să te trag de limbă să aflu unde este şi cu cine. Tu eşti în regulă în congelatorul tău? Reglează termostatul. Nu da atenţie biletelor pe care le-a lăsat ea, să nu se atingă nimeni de el. E ridicol cât de frig e în casă doar ca să-şi păstreze pânzele alea ale ei. Rachel a zâmbit. Nu-l puteai păcăli pe Taylor Sutherland când venea vorba despre fiica lui. Se referea la plăcuţa pe care scria „VĂ ROG NU UMBLAŢI“, fixată lângă termostat. Carrie era o mare colecţionară de picturi în ulei valoroase, iar casa ei era strict controlată termic pentru a le proteja de variaţiile de temperatură din camere. A întrebat-o cu o voce în care se citea îngrijorarea părintească: – Şi ce o să faci singură toată ziua? – Sincer, nu ştiu. – Of, nu are în casă nimic care merită citit şi sunt sigur că în frigider nu e nimic de mâncare. Ce-ar fi să vii la birou? Mai stau aici o vreme, aşa că putem discuta despre ce voiai să vorbim luni. Apoi bem gin tonic şi mergem să mâncăm un hamburger. Ce zici? Rachel a scos un oftat de uşurare.

– Ar fi minunat. – Atunci te aştept neapărat la unsprezece. I-a dat adresa şi i-a explicat care era drumul cel mai simplu până la biroul său şi, înainte să închidă, a sfătuit-o: Îmbracă-te foarte subţire. În weekend nu merge aerul condiţionat aici. Rachel îl respecta foarte mult pe Taylor Sutherland. Dădea senzaţia de băiat de la ţară, însă în spatele acelei faţade se ascundea o minte strălucită, care îşi dusese mulţi oponenţi creduli la pieire. Era văduv, iar Carrie era singurul său copil. Pentru că era obsedat de punctualitate, a aşteptat doar cinci minute înainte să-l vadă dând buzna în liniştea caldă de sâmbătă a camerei lui luxoase de primire, la ora unsprezece fix. – Rachel, fata mea! Nu te întreb cum te simţi, pentru că, din păcate, ştiu prea bine, însă arăţi bine pentru o fată doborâtă la pământ, aşa cum ai fost tu. – Eşti foarte bun, a răspuns ea, întorcându-i îmbrăţişarea. Aş vrea ca oglinda mea să fie la fel de îngăduitoare ca tine. – Eşti prea critică. Intră şi o să pregătesc ceva de băut să ne răcorim. Taylor vorbea cu îngăduinţă despre „apucăturile uşuratice“ ale lui Carrie în timp ce amesteca ginul cu apa tonică. Rachel avea impresia că acele discuţii aveau loc doar pentru a o împiedica să treacă direct la motivul întâlnirii. Carrie îi obţinuse o programare şi îl pusese pe tatăl ei la curent cu dispoziţiile testamentului mătuşii Mary, explicându-i că Rachel găsise documente incriminatoare, care puteau duce la darea în judecată a lui Percy Warwick. Avea presentimentul că el îl cunoştea pe Percy. După ce a adus băuturile, bărbatul s-a lăsat pe spate în scaun şi şi-a unit mâinile la piept, peste cămaşa cu mâneci scurte. – Carrie mi-a zis că, fără ştirea ta, mătuşa ta a vândut Fermele Toliver chiar de sub nasul tău şi i-a lăsat lui Percy Warwick plantaţia familiei, despre care toată lumea credea că avea să-ţi revină ţie. Optimismul ei a scăzut brusc auzind familiaritatea cu care rostise acel nume. – Deci îl cunoşti pe Percy Warwick.

– Da. – Va exista un conflict de interese dacă... în caz că se ajunge la proces... mă reprezinţi tu? – E prea devreme să-ţi pot spune. Acum să lăsăm asta deoparte! Spune-mi de ce ai venit. – Taylor, înainte să trecem la asta, aş vrea să ştiu dacă obişnuita confidenţialitate avocat-client se aplică şi în cazul discuţiei noastre, indiferent dacă se ajunge sau nu la proces, iar eu voi fi sau nu clientul tău. El a zâmbit bonom. – Bineînţeles că da, pentru că o să-ţi emit o factură pentru consultanţă, care va stabili automat acest privilegiu. Dai prânzul la Burger Den. – Perfect, a spus ea chicotind, apoi a adăugat pe un ton serios: Întreb pentru că asta are de-a face cu Percy Warwick. Cât de bine îl cunoşti? Sunteţi prieteni? – Nu chiar prieteni. Mai degrabă, cunoştinţe întâmplătoare. Tonul lui redevenise sobru. Iar eu îl ir. A făcut mai mult pentru conservarea terenurilor împădurite şi deversarea prudentă a deşeurilor industriale decât oricare alt om de afaceri. Ce legătură are povestea asta cu Percy? Rachel a sorbit din ginul tonic. – Cred că a cumpărat în cunoştinţă de cauză de la mătuşa mea un teren pe care ea nu avea dreptul să îl vândă. Acel pământ îi aparţinea tatălui meu, William Toliver. Am toate motivele să cred că el a murit fără să fi ştiut acest lucru. Taylor a rămas într-o tăcere neutră timp de câteva secunde, ca un om care auzise o limbă pe care nu o putea înţelege. – Ce dovezi ai care să-ţi susţină bănuielile şi cum ai ajuns în posesia lor? Rachel i-a relatat succint evenimentele care duseseră la descoperirea cutiei din piele şi i-a descris cu lux de amănunte conţinutul ei. – Ai toate aceste materiale la tine?

Rachel şi-a desfăcut geanta şi a scos copii după testamentul lui Vernon Toliver şi după cele două scrisori. Taylor şi-a pus ochelarii de citit, iar ea a sorbit în tăcere, aşteptându-l să citească. – Ei bine? a întrebat ea într-un final, după ce el a lăsat hârtiile deoparte. S-a auzit scârţâitul pielii de pe scaun când avocatul s-a ridicat să se întoarcă la bar, arătând către paharul ei şi întrebând-o dacă mai voia unul. Ea a dat din cap şi a observat cât de lent îşi umplea el paharul de gin tonic. Îşi amintea că obişnuia să tragă mult de timp când îşi îndulcea ceaiul cu gheaţă, însă acum bănuia că o făcea intenţionat. – Haide, Taylor, a spus ea. E caz de proces sau pierd şi timpul meu, şi pe al tău? – Ei bine, nu ştiu despre al tău, însă cu siguranţă nu pe al meu, a spus el clipind părinteşte, adâncindu-şi ridurile. Am totuşi câteva întrebări. Prima este dacă ai găsit împuternicirea. – Nu, nu era în cutie. – În cutia asta verde a ta ai găsit certificatul de deces al bunicului tău? Rachel a clătinat din cap. – Dar împuternicirea de tutore a mătuşii tale? – Nu, a răspuns ea, surprinsă că nici măcar nu se gândise la ele. – Tatăl tău era pupilul ei? Pe fruntea lui Rachel apăru o cută. – El a presupus întotdeauna asta. – Întreb asta pentru că, în calitate de tutore al tatălui tău, mătuşa ta a crezut, probabil, că vânzarea pământului e în interesul lui. Desigur, ar fi avut nevoie de aprobarea tribunalului pentru asta. Însă problema mea sunt aceste date. Rachel s-a apropiat de birou ca să vadă datele pe care i le arăta el cu vârful stiloului.

– Scrisoarea bunicului tău e datată 13 mai 1935; a lui Percy – 6 iulie. Putem presupune că titlul i-a fost transferat la scurt timp după aceea. Chiar dacă Miles a murit la câteva zile după ce i-a trimis scrisoarea surorii lui, ea nu a fost înştiinţată de moartea lui decât la câteva săptămâni după aceea. Roţile birocraţiei erau şi mai lente în 1935 decât acum, mai ales că el a murit în străinătate, în Franţa. Rachel simţea cum ochii îi ies din orbite. – Vrei să-mi spui că, deşi mătuşa Mary a fost tutorele tatălui meu, ea nu avea totuşi această calitate când terenul i-a fost vândut lui Percy Warwick? – Exact. – Dacă mătuşa mea a fost numită tutore după vânzarea pământului... asta înseamnă că tranzacţia a devenit legală? – Nu. Ordinul tribunalul nu e retroactiv. Transferul titlului s-a făcut fraudulos. Rachel s-a întins după paharul de gin tonic şi a sorbit din el ca să-şi umezească gâtul uscat. A aşezat paharul din nou pe birou şi l-a întrebat: – Asta înseamnă că am de-a face cu un caz de fraudă? Taylor a luat scrisoarea bunicului ei. – Întâi de toate, ai şi altă semnătură a lui Miles Toliver pe care să o comparăm cu cea de pe această scrisoare? Rachel s-a gândit la dosarele semnate de bunicul ei, care se aflau în biroul de pe Houston Avenue. – Ştiu de unde să iau mostre ale scrisului său de mână, a răspuns ea. Problema asta este ca şi rezolvată. Ce altceva mai trebuie? Taylor a ezitat, iar Rachel s-a întrebat dacă nu cumva se lupta cu împotrivirea de a-l da în judecată pe Percy Warwick. – Trebuie să te asiguri că împuternicirea a fost transferată şi, dacă da, că pământul descris în ea este acelaşi cu cel cumpărat de Percy. Faci asta mergând

la Tribunalul din Howbutker şi verificând indexul împuternicirilor pentru tranzacţii de teren între mătuşa ta şi Percy Warwick din apropierea datei scrise pe bilet. După aceea, mai stăm de vorbă. – Şi dacă descopăr că o astfel de tranzacţie chiar a avut loc, o să am dovezi suficiente pentru fraudă? Din nou, Taylor şi-a întârziat răspunsul. – Chiar dacă numele lui Mary DuMont apare pe împuternicire, fratele ei i-a spus clar că trebuia să ţină terenul în custodie pentru fiul său până când acesta împlinea douăzeci şi unu de ani. Dacă Mary DuMont a vândut pământul ca şi când ar fi fost al ei, fără formalităţile de aprobare din partea tribunalului, atunci este vorba despre fraudă. – Există vreo prescripţie pentru fraudă? a întrebat ea, ţinându-şi respiraţia. – Da, însă aceasta ar începe din momentul descoperirii tranzacţiei frauduloase. Unde se află acest teren de lângă Sabine? Există ceva acolo? Ea a expirat încet. – Cred că Warwick Industries a construit pe el o fabrică uriaşă de procesare a hârtiei şi un complex de birouri. În apropiere se află şi o zonă de locuinţe. Se aştepta ca Taylor să fie surprins, însă singura lui reacţie a fost să-şi învârtă paharul pe şerveţelul umed. – La ce anume am dreptul dacă se dovedeşte că a fost fraudă? a întrebat ea. Cu un ochi uşor întredeschis, Taylor i-a răspuns: – Dacă terenul a fost vândut ilegal, în calitate de moştenitor al tatălui tău ai dreptul nu doar la teren, ci la toate îmbunătăţirile şi clădirile de pe el. Cartierul de locuinţe poate constitui o excepţie. Rachel a închis ochii şi şi-a împreunat mâinile. „Da!“ Era mai mult decât sperase. Pentru prima dată după mult timp, simţea că avea un motiv să trăiască. Şi-a ridicat capul şi l-a privit în ochi pe avocat.

– Personal, cum te-ai simţi dacă l-aş da în judecată pe Percy Warwick pentru a obţine ce îmi aparţine? Taylor s-a încruntat. – Nu... nu te referi la terenul propriu-zis, nu-i aşa? – Oho, ba da. Nu mă interesează o despăgubire în bani. Avocatul a studiat-o îndelung, apoi s-a aşezat din nou pe scaun şi şi-a unit din nou mâinile la piept. – Nu uita că tu m-ai întrebat, a avertizat-o el, aşa că iată răspunsul. În ciuda argumentelor tale, aş fi foarte dezamăgit de tine, Rachel. Acţiunea ta în instanţă ar putea distruge operaţiunea istrată cel mai eficient şi esenţială din punct de vedere economic din această parte a statului, ca să nu mai zic că astfel ai distruge ultimii ani de viaţă ai unui om cu adevărat minunat. A făcut o pauză ca să-i lase timp să riposteze, însă, văzând că nu spune nimic, a continuat: Ştiu ce bani vei moşteni, Rachel, în primul rând datorită generozităţii mătuşii tale, apoi – a dat trist din cap – din cauza morţii îngrozitoare a tatălui şi a fratelui tău. Nu ştiu, desigur, de ce Percy Warwick a încheiat un astfel de contract cu Mary DuMont în 1935 – asta dacă chiar a făcut-o –, însă bănuiesc că avea un motiv întemeiat. Erau vremuri foarte grele, şi poate că acea vânzare a prevenit dezastrul financiar al mătuşii tale şi al viitorilor ei moştenitori, printre care te numeri şi tu. Şi-a ridicat paharul, însă ochii lui nu mai erau calzi şi părinteşti. Cred că ţi-am răspuns la întrebare. Apropo, nici nu trebuie să faci cinste la prânz. Rachel l-a privit cu îndrăzneală. – Vom vedea, a spus ea. Îţi mulţumesc pentru sinceritate. Îmi pare bine că am găsit omul potrivit care să mă reprezinte dacă procesul va avea loc. Taylor a coborât paharul. – Poftim? – Nu vreau să-l rănesc pe Percy Warwick sau să-i iau nepotului său moştenirea. Ce pot să fac eu cu o fabrică de hârtie? Vreau să fac un schimb – Somerset, plantaţia familiei mele, în schimbul complexului industrial al lui Percy de pe malul râului Sabine.

Taylor a privit-o tăcut, apoi a zâmbit. – Ah, a spus el, da, cu asta cred că m-aş putea împăca. Ea s-a uitat la ceas. – Asta îmi aduce aminte de prânz. Este trecut de douăsprezece. Sper că eşti gata pentru hamburger! El s-a ridicat în grabă. – Nu doar pentru un hamburger, ci şi cartofi prăjiţi, inele de ceapă pane, o bere şi o brioşă dublă de ciocolată pe lângă. Rachel şi-a pus geanta pe umăr. – Şi îţi faci griji pentru ce mănâncă fiica ta!

Capitolul 65

Rachel a urmat săgeţile către biroul arhivarului de la Tribunalul din Howbutker. Era după-amiaza zilei de luni, după întâlnirea ei cu Taylor Sutherland. Alesese cel mai bun moment în care să vină şi să plece neobservată din Howbutker. Era octombrie, însă căldura plutea încă în aer şi puţini locuitori ieşiseră din case. Majoritatea dormeau, moţăiau la prânz sau în spatele tejghelelor, încercând să se răcorească. Închiriase o cameră la un motel din afara oraşului, în caz că s-ar fi simţit prea obosită pentru a parcurge înapoi drumul de trei ore până în Dallas. Rachel nu-l văzuse niciodată pe arhivar, însă era sigură că el avea să o recunoască. Chiar dacă nu fusese prezent la înmormântare, tot ce trebuia să facă era să privească în spatele ei la portretul mătuşii Mary de la inaugurarea tribunalului din 1914 ca să-şi dea seama cine era. Ar fi dorit să rămână anonimă. Matt ar fi venit să o caute numaidecât dacă afla că era în oraş, motiv pentru care îşi schimbase BMW-ul verde, pe care îl ştia Amos, cu Suburbanul negru al lui Carrie şi rezervase o cameră de motel în afara oraşului. Nu putea să rişte să-l vadă, căci nu ştia cum ar fi influenţat-o. Dacă bănuielile ei se dovedeau corecte, pentru ei nu mai exista nici o speranţă. Nu va mai avea aceleaşi sentimente pentru Percy, iar Matt nu ar putea-o ierta niciodată dacă l-ar târî pe bunicul lui la tribunal şi i-ar dezvălui complicitatea la fraudă. Era sigură că nu avea să se ajungă acolo, însă doar simpla ameninţare ar fi distrus tot ce avuseseră. Trebuia să-şi termine repede treaba, înainte ca el, bunicul lui sau Amos să intre acolo din întâmplare. Femeia de vârstă mijlocie, îmbrăcată în rochie de vară, din spatele ghişeului o fixa cu o privire curioasă, încercând să îşi dea seama de unde o cunoştea. – Vă pot ajuta cu ceva? a întrebat ea, uitându-se la mâna ei stângă când şi-a aşezat-o pe tăblia de pin tocită. – Cu siguranţă, a răspuns Rachel. Aş vrea să văd înregistrarea unui transfer de împuternicire către Percy Warwick de la Mary Toliver DuMont, în 1935. Data ar

trebui să fie aproximativ 8 iulie. Ochii femeii de la arhivă au strălucit, căci a recunoscut-o. A bătut-o uşor pe mână. – Domnişoară Toliver, în numele oraşului Howbutker, vă rog să acceptaţi cele mai adânci condoleanţe pentru toate pierderile dumneavoastră, a spus ea, acel „toate“ rostit pe un ton apăsat incluzând şi aşteptarea ei de a moşteni plantaţia Somerset. – Vă mulţumesc. Sunteţi foarte amabilă, a răspuns Rachel pe tonul monoton pe care îl folosea ca să descurajeze alte compătimiri. – O secundă, să verific indexul pentru acea perioadă. În scurt timp, în vreme ce Rachel stătea cu ochii pe uşa de la intrare, s-a întors cu un volum masiv, legat. – Pagina 306, a spus ea. Dacă aveţi nevoie de ajutor, să-mi spuneţi. – Mulţumesc, mă descurc. Pagina 306. A dus volumul la o masă, departe de ochii curioşi ai femeii, şi a găsit imediat răspunsul la căutarea ei. Pagina 306 i-a dezvăluit că, pe 14 iulie 1935, Mary Toliver DuMont îi transferase prin împuternicire o bucată de pământ lui Percy Matthew Warwick. Descrierea legală a locului în care se afla terenul corespundea cu cea din testamentul lui Vernon Toliver. Harta anexată definea conturul secţiunii de lângă Sabine. Mărginea o proprietate pe care Rachel o recunoştea drept Somerset. A ridicat privirea din registru, cu un gust amar în gură, stăpânită de o furie care o făcea să tremure pe scaun. Percy... şi mătuşa Mary... hoţi şi mincinoşi... Să păstreze secretul în timp ce această minciună o distrugea pe mama ei, distrugea pacea familiei, făcea imposibilă întoarcerea ei acasă. Cât de diferit ar fi fost totul dacă tatăl ei ar fi ştiut adevărul! Poate că părinţii şi frăţiorul ei ar fi fost încă în viaţă... A dus înapoi la ghişeu volumul deschis şi a arătat către hartă. – Există vreo înregistrare care să arate că pe această parcelă de pământ e construit ceva?

Femeia şi-a ridicat uşor ochelarii o clipă şi a privit harta prin lentilele bifocale. – Dosarele cu impozitele conţin asemenea informaţii, însă nici nu trebuie să verific. Acela e locul pe care se află fabrica de hârtie care ţine de Warwick Industries. – Sunteţi sigură? – Sunt sigură. Casa noastră e... aici. Funcţionara a arătat cu degetul către un punct de pe hartă. E într-un cartier rezidenţial construit de Warwick Industries pentru muncitori. Soţul meu e şef de echipă acolo. – Da? Tonul lui Rachel i-a atras o privire tăioasă. Femeia şi-a retras degetul, întrebându-se, probabil, de ce era interesată de locul în care lucra soţul ei, care-i oferea o slujbă sigură, diverse beneficii şi un plan de pensie confortabil. Oare o frământau asemenea lucruri pentru că nu-şi mai găsea locul în Howbutker? – Pot să întreb de ce vă interesează? – Am un interes legal pentru acest loc, a răspuns Rachel, vocea ei semănând cu gheaţa care se crapă. Scoateţi, vă rog, dosarul cu cele mai recente impozite ale acestei proprietăţi şi, între timp, verificaţi data la care Mary Toliver DuMont a devenit tutorele lui William Toliver. Trebuie să fi depus actele în 1935. – Se află în subsol, la arhive şi s-ar putea să dureze mai mult. – Aştept. Funcţionara s-a retras de la ghişeu cu o privire perplexă, neliniştită, apoi a dispărut în spatele unei uşi. Rachel s-a alarmat. Dacă avea ghinionul ca soţul femeii să fie asistentul lui Matt? Dacă femeia, deja bănuitoare, îi spunea soţului ce s-a întâmplat, iar el îi transmitea lui Matt? Dacă era la fabrică, i-ar fi luat cel puţin o jumătate de oră să ajungă în oraş. Ea avea să mai stea douăzeci de minute, după care se va face nevăzută. Era pe punctul de a ieşi pe uşă, când funcţionara s-a întors. – Uitaţi o copie a dosarului cu taxe din 1984 a spus ea, trântindu-l pe ghişeu, şi

una după un ordin al tribunalului care aprobă cererea mătuşii dumneavoastră de a deveni tutore. Altceva? S-a uitat la ceas. Am intrat deja în pauză. Rachel a aruncat o privire rapidă la data la care tatăl ei devenise pupilul mătuşii Mary: 7 august 1935. – Mă tem că mai am o rugăminte, a spus ea. Aş dori o copie după pagina 306 şi una după hartă. Funcţionara şi-a muşcat buzele. – Trebuie să plătiţi o taxă, a spus ea. Rachel şi-a deschis geanta. – Spuneţi cât costă. După câteva minute tensionate, cu fotocopiile împăturite în siguranţă în geantă, s-a ridicat să plece, însă, ajunsă la ieşire, a aruncat o privire în urmă. După cum se aşteptase, funcţionara avea telefonul la ureche şi îi citea din dosarul de împuterniciri persoanei cu care vorbea.

– Matt, sunt Curt. Nu ştiu dacă e important sau nu, însă tocmai m-a sunat soţia mea de la tribunal. Mi-a spus că Rachel Toliver a trecut pe acolo cu câteva minute în urmă. Cu receptorul la ureche, Matt s-a întors cu scaunul de la fereastra pe care privise impasibil timp de aproape o oră. – Poftim? Rachel Toliver e în oraş? – Da. Marie mi-a spus că voia să vadă un act de împuternicire. – E încă acolo? – Tocmai a plecat, mi-a zis Marie. – A spus unde se duce?

– Nu, şefule. Oftatul lui Curt îi dădea de înţeles că, în acel moment, se întreba de ce se deranjase să-l sune dacă pe Matt nu-l interesa decât Rachel Toliver. Lui Marie nu i s-a părut prea prietenoasă. Credeam că vreţi să ştiţi în ce şi-a băgat nasul. Matt a apăsat butonul difuzorului de la telefon şi a pus receptorul jos, apoi s-a ridicat. – Sigur, Curt, vreau să ştiu. Despre ce a fost vorba? A deschis uşa unui dulap şi a scos de pe umeraş o jachetă sport. – A venit la tribunal să ceară informaţii despre pământul pe care mătuşa ei i l-a vândut bunicului tău în iulie 1935, a spus Curt. Se pare că în acea perioadă doamna Mary i-a vândut o bucată de teren domnului Percy. Matt a făcut o pauză, lăsând una dintre mâneci să-i atârne goală. Bunicul său nui pomenise niciodată despre achiziţionarea unui teren de la Mary. – Şi de ce ar interesa-o asta pe Rachel? Eşti sigur că Marie a înţeles bine? – Sunt foarte sigur! Marie spunea că fata nu arăta prea bine. Era foarte slabă. Am văzut-o la înmormântarea doamnei Mary. Era o femeie foarte frumoasă. Marie zice că nu părea aceeaşi. – Aşa am auzit şi eu, a spus Matt, terminându-şi de încheiat jacheta. Marie a spus ce teren căuta? – Da, mi-a zis. E cel pe care stau eu acum. Matt se holba pe fereastră. – Locul pe care se află fabrica? – Da. Pe Marie au neliniştit-o întrebările ei. Spunea că fata părea... furioasă. – Da... sunt sigur că era, a răspuns Matt. „Perfect“, se gândea el. „Furia te menţine la suprafaţă. Durerea te-ar fi scufundat. Dar furie împotriva cui?“

– Şi acum punctul culminant, şefule. Când Marie a întrebat de ce era interesată de terenul pe care se află fabrica, ea a răspuns că s-ar putea să aibă un interes legal acolo. Ce naiba voia să spună cu asta? Matt şi-a adus aminte de cuvintele lui Bertie Walton: „forţă interioară“, „obiectiv“. Şi de cele ale lui Rachel către Amos: „O să afli cât de curând“. – Nu ştiu, Curt, dar voi afla cât mai repede. – Mai e ceva, Matt, a continuat Curt. Fata Toliver i-a spus lui Marie să verifice data în care tribunalul a numit-o pe doamna Mary tutorele tatălui ei, William Toliver. Nu ţi se pare că toate aceste cercetări nu prevestesc nimic bun? Matt a deschis uşa biroului, cu cheile de la maşină în mână. – Mulţumesc, Curt, şi... cu cât ştie mai puţină lume despre asta, cu atât mai bine, înţelegi? – Sigur că da, şefule. Am învăţat să nu-i spun niciodată unei femei ceva ce nu vreau să se discute pe verandele din oraş. – Perfect, a răspuns Matt. A ieşit în grabă din birou şi s-a dus la maşină, formând numărul lui Amos în timp ce părăsea în goană parcarea. – Susan? Sunt Matt Warwick. Fă-mi, te rog, legătura cu Amos. Amos fusese întrerupt dintr-o pledoarie. – Ce s-a întâmplat, Matt? a întrebat el, cu vocea alarmată. E ceva în neregulă cu Percy? – Nu, Amos. Îmi pare rău că te-am speriat. E vorba despre Rachel. Tocmai am fost informat că este în oraş. Ce maşină are? – Ultima dată când am văzut-o, avea un BMW. Verde-închis. Vrei să spui că a venit şi nu ne-a spus? Vocea lui vibra de durere. Cum ai aflat că e în Howbutker? – Îţi spun mai târziu. Acum mă îndrept către oraş să o caut.

– Matt... – Vorbim mai târziu, Amos, a spus el, închizând ca să dea alt telefon. Dacă se stabilise la Dallas, Rachel plecase probabil înapoi. A căutat pe o listă şi a format un număr. „Aş vrea să vorbesc cu Dan“, i-a spus el dispecerei, iar după câteva secunde şeriful din Howbutker era pe fir. Matt i-a zis ce dorea. – Un BMW verde-închis, a repetat şeriful. O să trimit nişte băieţi pe autostradă să o caute şi îţi transmit. – Dacă o găsesc, spune-le să se poarte frumos cu ea când o trag pe dreapta, i-a zis Matt. – Ce motiv să folosească? – Sunt sigur că vor găsi ei ceva, dar asigură-te că se vor purta frumos. Matt s-a gândit la următoarea lui mişcare. Era aproape patru. Spera din tot sufletul ca Rachel să-şi dea seama că nu era în stare să conducă înapoi spre Dallas atât de târziu. Asta ar fi aruncat-o în mijlocul unui blocaj în trafic, cel mai mare din Texas cu excepţia oraşului Houston. A dat telefon la birou. – Nancy, sună la hotelul Fairfax, la Holiday Inn şi la Best Western şi întreabă dacă Rachel Toliver e cazată acolo. Dacă răspunsul e negativ, lasă-le numărul meu şi spune-le să mă anunţe imediat ce se cazează. Apoi zi-mi ce ai rezolvat. Nu a zărit nici un BMW verde în turul său de treizeci de minute în jurul oraşului, iar secretara l-a sunat să-i spună că domnişoara Toliver nu se cazase la nici unul dintre cele trei hoteluri la care încercase. Rămas fără idei şi îngrijorat – „De ce ar crede Rachel că are un interes legal pentru pământul pe care fusese ridicată fabrica?“ –, Matt şi-a întors maşina Range Rover către Houston Avenue, să-l ia la întrebări pe bunicul său.

Capitolul 66

Matt a alergat pe scări până în biroul de la etaj, unde bunicul său petrecea în ultima vreme din ce în ce mai mult timp. După moartea lui Mary şi evenimentele tragice care au urmat, îşi pierduse vigoarea. Apetitul îi scăzuse şi renunţase la exerciţiile sale de la club. Mersese doar de câteva ori la birou, nu mai inspectase compania de două luni şi nu mai mergea în fiecare dimineaţă de marţi la întâlnirile „Clubului Băieţilor Bătrâni“ de la Courthouse Café. Starea sa de spirit şi sănătatea deveniseră un motiv de mare îngrijorare pentru Matt şi pentru Amos, care vorbeau zilnic despre comportamentul lui. Sprâncenele lui Percy s-au ridicat într-un semn de surpriză ironică în momentul în care nepotul său a dat buzna în birou cu multe ore înainte de momentul obişnuit, cu acea privire pe care Percy o poreclise „nu te pune cu mine“. – Cui îi datorez această plăcere? a întrebat el tărăgănat, întins pe fotoliul său în faţa şemineului, încălţat în papuci de casă. Matt a zărit tava cu prânzul, pe care castronul cu supă de pui şi tăieţei – preferata bunicului său – se răcise lângă sendvişul cu şuncă mâncat doar pe jumătate. A luat sendvişul, dându-şi seama că sărise peste prânz. – Rachel Toliver este... a fost... în oraş, a spus el. Percy a ridicat capul. – De unde ştii? – A sunat soţia lui Curt de la tribunal, iar el mi-a zis mie. I-am căutat maşina, însă nu am găsit-o. După ce a terminat sendvişul, Matt a băut paharul cu ceai al lui Percy, în care gheaţa se topise deja, s-a şters la gură şi şi-a tras scaunul cu faţa spre el.

– Marie a spus că Rachel verifica actul de proprietate asupra terenului pe care Mary DuMont ţi l-a vândut în 1935. Marie susţine că era foarte interesată de el. Dacă avusese nevoie de un motiv care să-i justifice neliniştea, Percy tocmai îl primise. Matt vedea cum piere culoarea de pe chipul bunicului său. – Nu am ştiut niciodată că fabrica de pe Sabine a fost construită pe un teren cumpărat de la Mary, a spus el. Acum mă întreb dacă Rachel ştia asta şi de ce e interesată de acel teren. Percy a oftat şi şi-a lăsat capul pe spătarul înalt al scaunului. – Ah, Matt... – Ce e, bunicule? Ce se întâmplă? – Cred că s-ar putea să dăm de necaz. Cred că Rachel a găsit documentele pe care Mary a vrut să le distrugă în ziua în care a murit. Nodul din gâtul lui Matt devenise şi mai accentuat. – Ce documente? – Documentele care erau în lada după care Mary l-a trimis pe Henry. Îţi aduci aminte că Sassie ne-a spus că ultimele ei cuvinte au fost că trebuia să ajungă în pod? Sassie i-a zis probabil şi lui Rachel, iar ea şi-a dat seama că acolo era ceva important şi a urcat să caute. Amos a spus că, atunci când a dus-o pe Rachel în cameră în noaptea accidentului, a văzut hârtii împrăştiate pe patul ei... hârtii care erau într-o cutie verde căptuşită cu piele, despre care ştiu că fusese a lui Mary... – Şi ce anume conţineau de au determinat-o pe Rachel să meargă la tribunal? Percy a ridicat o mână, făcându-i semn să nu-l grăbească. – Amos a recunoscut una dintre ele ca fiind testamentul lui Vernon Toliver. În acel testament, Vernon i-a lăsat o bucată bună de teren de lângă Sabine fiului său, Miles... Matt s-a încruntat nedumerit.

– Stai puţin. Ai spus că Miles nu a primit nimic... că Mary a moştenit totul. – Nu am spus niciodată aşa ceva. Eu şi Mary am lăsat să se creadă asta. Nu că ar fi mare diferenţă. Matt s-a apropiat şi mai mult de el. – Deci... fă-mă să înţeleg. William nu a ştiut niciodată că tatăl său moştenise acea bucată de pământ? – Adevărat. – Informaţia a fost ascunsă intenţionat de el? – Adevărat. – De către Mary? – Da. Matt simţea cum îi venea înapoi sendvişul cu şuncă. – Iar Rachel a aflat acum adevărul despre minciuna care i-a destrămat familia? – Se pare că da. – Şi fabrica noastră se află pe acea bucată de teren moştenită de Miles? – Da. – Dar cum a obţinut Mary acel teren ca să ţi-l vândă ţie? Percy şi-a dus la faţă mâna pătată, care-i trăda cei nouăzeci de ani. – Ei bine, mă tem că restul hârtiilor din cutie explică asta. Amos a spus că a văzut două scrisori... una cu scrisul meu şi alta pe care nu a recunoscut-o, înainte ca Rachel să pună totul înapoi în cutie, însă îmi dau seama de la cine era... Matt simţea cum i se întoarce stomacul pe dos, în vreme ce bunicul său a luat, tremurând, un pahar cu apă. După ce a înghiţit de două ori din el, a continuat:

– Era o scrisoare de la Miles, în care îi spunea lui Mary să ţină pământul în custodie pentru William până când acesta avea să împlinească douăzeci şi unu de ani. – Dumnezeule mare... Matt s-a tras înapoi îngrozit. Vrei să spui că Mary a nesocotit dorinţa fratelui ei şi a vândut pământul? Percy a dat din cap aprobator. – Exact, a spus el încet. – Şi e imposibil să-ţi fi arătat scrisoarea! – Bineînţeles că mi-a arătat-o. De asta ştiu ce conţine. Matt îl privea mut de uimire. Simţea cum îi ardea gâtul. – Bunicule, tu şi doamna Mary aţi comis fraudă în cunoştinţă de cauză? – La prima vedere, aşa pare, a spus Percy, însă era singura cale pentru toţi cei implicaţi – Ollie, William, eu, oraşul şi... Matthew. Familia DuMont avea probleme financiare grave, iar Ollie era pe punctul de a-şi pierde magazinele. El n-ar fi împrumutat niciodată bani de la mine, iar Mary nu avea nimic. Eu căutam o proprietate cu ieşire la apă pe care să construiesc fabrica, aşa că ea mi-a vândut terenul lui Miles. Părea o tranzacţie perfect legală. Numele lui Mary era pe împuternicire ca nou proprietar. Fără scrisoarea lui Miles, putea să facă întocmai ce dorea cu el. Partea ruşinoasă e că băiatul nu a ştiut niciodată de moştenirea lăsată de tatăl său. Matt s-a ridicat, prea scârbit ca să mai poată sta locului. Acum ştia ce-l rosese pe bunicul său în ultimele luni. Îşi dăduse seama de descoperirea lui Rachel şi aşteptase explozia. – Ai idee ce a făcut acest secret relaţiei dintre Rachel şi mama ei... cum i-a afectat familia? – Nu am avut habar până nu mi-ai spus tu, cu câteva luni în urmă, şi îmi pare foarte rău. Sunt sigur că şi Mary a regretat, însă nu avea nici o putere să îndrepte lucrurile înainte ca ele să devină o problemă. Când Alice a văzut-o pe Rachel ca pe o ameninţare la adresa moştenirii lui William, eu construisem deja nucleul

Warwick Industries pe acel teren, iar Mary trebuia să se gândească la mult mai multe lucruri decât la a-i spune nepotului său adevărul, mai ales când ştia ce fel de femeie îşi luase de soţie. Împietrit, Matt l-a întrebat: – De ce n-a vândut Mary preţioasa ei plantaţie ca să salveze magazinul lui Ollie? – Mary nu putea renunţa la Somerset în acea perioadă. Pământul nu avea nici o valoare, iar eu aş fi făcut orice ca să-l ajut pe Ollie. Pe lângă faptul că e cel mai bun om pe care l-am cunoscut vreodată, mi-a salvat viaţa în Franţa. M-a împins din faţa unei grenade. Asta l-a costat un picior. Matt şi-a trecut o mână prin păr şi s-a lăsat din nou pe scaun. Dumnezeule, câte lucruri pe care nu le ştia despre familia lui! – Şi ce spunea scrisoarea ta? – I-am scris lui Mary că sunt de acord cu tranzacţia, însă nu mai ştiu exact ce cuvinte am folosit. Au trecut cincizeci de ani de atunci. Totuşi, singura modalitate în care Rachel ar fi putut afla data aproximativă a transferului şi faptul că eu am fost cumpărătorul era prin biletul meu. În momentul când ai sosit tu în noaptea accidentului, ea citise deja hârtiile şi îşi dăduse seama. Asta explică atitudinea ei faţă de tine şi ne face pe mine şi pe Mary doi ticăloşi în ochii ei. Matt s-a aplecat spre el. – Vrei să spui că acum Rachel deţine scrisori care pot pune în pericol fabrica de pe Sabine? Bunicule, cum ai putut construi o fabrică în valoare de o sută de milioane de dolari pe un teren asupra căruia nu aveai drept legal de posesiune? Percy a dat din mâna slăbită. – Ah, Matt, aparent era legal ca Mary să vândă acel teren şi ca eu să-l cumpăr. Dacă nu s-ar fi aflat, totul era în regulă. De unde era să ştim că legalitatea tranzacţiei avea să fie contestată? Dacă Mary n-ar fi păstrat acele scrisori... – Şi de ce le-a păstrat? a întrebat Matt. – Probabil pentru că nu se îndura să se despartă de ultima scrisoare a fratelui ei,

iar pe a mea, ca să... se consoleze cu faptul că nu acţionase singură în acel act ilegal. Matt simţea cum îi pierea sângele din obraji. – Sau poate pentru a te şantaja mai târziu. Percy l-a privit îngrozit. – Bineînţeles că nu! Cum poţi să crezi că Mary ar fi fost în stare de aşa ceva? – De ce ţi-a arătat Mary scrisoarea de la fratele ei? a continuat Matt. De ce n-a păstrat-o pentru ea şi te-a băgat şi pe tine în înşelătoria ei? – Pentru că nu era genul acela de femeie! a răspuns Percy răstit, cu obrajii roşii de indignare. Nu voia să fac aşa ceva fără să ştiu în ce mă bag. – Vai, ce drăguţ din partea ei! a replicat Matt, la fel de furios. Pur şi simplu, nu voia să ducă singură povara făţărniciei ei. Percy a lovit taburetul pe care-şi sprijinea piciorul. – Ţine-ţi gura, băiete! Nu judeca înainte să ştii despre ce e vorba. Mary mi-a arătat acea scrisoare ca şansă de-a refuza. Am acceptat pentru că nu prea aveam de ales. William urma să împlinească douăzeci şi unu de ani fără să moştenească nimic, doar o bucată de pământ cu ieşire la apă. Pe atunci, avea şapte ani. După cum s-a văzut, magazinul a supravieţuit, plantaţia a prosperat, localnicii au beneficiat de slujbe pe care ar fi trebuit să le ofer în altă parte şi, aşa cum a promis Mary, William a devenit moştenitorul ei. A făcut o pauză ca să mai bea în grabă o gură de apă. Nu spun că nu a fost greşit ce am făcut, însă dacă am fi procedat corect atunci, nu am fi rezolvat nimic. Matt a digerat totul într-o tăcere încremenită. În cele din urmă, a răspuns: – Deci tu şi Mary aţi avut o înţelegere, de aceea i-a promis lui William că va fi moştenitorul ei. Atunci de ce naiba a favorizat-o pe Rachel? Percy a oftat adânc. – Pentru că, în momentul promisiunii ei către William, nu se aştepta să apară

Rachel. Matt a dat neîncrezător din cap. – La naiba, bunicule! a spus el încet. Ollie ştia de scrisoarea lui Miles? Percy l-a privit lung. – Bineînţeles că nu. Altfel n-ar fi fost niciodată de acord cu tranzacţia. – Da, aşa mă gândeam şi eu, a răspuns Matt cu gura uscată. Hai să ne calmăm şi să ne gândim care ar putea fi intenţiile lui Rachel. Dacă acele scrisori dovedesc frauda, crezi că ne va da în judecată pentru a lua înapoi pământul tatălui ei? – Ah, nu, a spus Percy rapid. Aici nu e vorba despre lăcomie. Vrea înapoi ce crede că i se cuvine şi e hotărâtă să obţină, aşa cum ar fi făcut şi mătuşa ei. Rachel va vrea să facă un schimb. Locul de pe Sabine contra plantaţiei Somerset. Asta ar fi făcut Mary. – Atunci, a continuat Matt, răsuflând uşurat, problema este rezolvată. Pur şi simplu, îi dai proprietatea înapoi. Ochii lui i-au surprins o privire care l-a făcut pe Matt să se strâmbe de parcă ar fi simţit un miros neplăcut. S-a aplecat în faţă. – În situaţia asta, îi vei da proprietatea înapoi, nu-i aşa? Percy şi-a dres glasul. – Nu va fi nevoie vreodată de aşa ceva după ce Rachel aude ce am şi eu de spus. Sunt convins de acest lucru, Matthew. De asta e important să o găseşti. Trebuie să audă toată povestea. „Matthew.“ Nu îl striga niciodată pe numele întreg. A simţit în plexul solar o durere ciudată. – Şi totuşi, dacă se merge mai departe şi refuzi cerea lui Rachel, ce faci dacă încearcă să-ţi ia fabrica? – Depinde dacă are un caz suficient de bun încât să câştige.

– Şi dacă are? Percy s-a aşezat mai bine în fotoliu. – Nu mă provoca, Matt. O să fac ce cred eu că este corect. Atât pot să-ţi spun. – Sunt sigur de asta. Simţea durerea în gât. Însă nu m-aş baza pe faptul că Rachel va uita şi va ierta după ce o să-ţi audă ţie povestea, bunicule. Nici eu nu cred că aş putea să iert dacă moştenirea mea ar ajunge la altcineva. Şi n-aş putea să iert niciodată faptul că tatăl meu a fost înşelat, indiferent de povestea din spate. Ameninţarea a rămas în aer între ei. – Înţeleg, a spus Percy, plimbându-şi limba peste buzele uscate. Matt simţea nevoia să facă loc sentimentelor care-l învăluiau în acel moment. Sa întors către uşă, însă şi-a adus aminte de ceva şi a revenit. – Am auzit că Amos a dat casa lui Mary Societăţii pentru Conservare. – Nu, din câte ştiu eu. – Sigur a făcut-o. Un Suburban negru era parcat lângă garaj cu ceva vreme în urmă, trapa era deschisă, iar Henry scotea câteva lucruri din casă. – Fiule, aceea era Rachel! a strigat Percy. Amos nu ar da casa înainte ca ea să ia tot ce vrea. Însă vorbea cu pereţii. Matt alergase deja pe scări.

Capitolul 67

– De cât timp a plecat, Henry? a întrebat Matt. – Cred că de vreo treizeci de minute, domnule Matt, a răspuns Henry. Nu ne-a spus că vine. Ar fi plecat cu mult înainte dacă mătuşa Sassie n-ar fi trecut pe aici. Acum stă la mama. Matt a dat din cap. – Şi nu ţi-a spus unde se duce? – Nu, domnule. Nu a spus mai nimic despre ea. Părea că se grăbea să plece cât mai repede din Howbutker. Nu pot să o condamn pentru asta. Matt a oftat consternat şi a format numărul de la biroul şerifului. Acum avea descrierea maşinii Suburban, iar Henry reţinuse chiar şi numărul personalizat neobişnuit: SKY BEE¹¹. Fată deşteaptă, Rachel. Îl păcălise schimbând maşina cu prietena ei. Numărul de înmatriculare avea să-i dea detectivului un punct de plecare. După ce i-a transmis şerifului noile informaţii, a închis şi a întrebat: – Şi spui că singurele lucruri pe care a vrut să le ia erau cele din vechea ladă de armată a domnului Ollie? – Da, domnule. Acelea şi nişte registre vechi de contabilitate care sunt aici de Dumnezeu ştie când. Erau ale fratelui doamnei Mary. N-a vrut să ia nimic altceva. Material pe care să-l folosească împotriva lor într-un proces, şi-a zis Matt. Apoi a rostit cu voce tare: – Poate că i-a spus ceva mătuşii Sassie? Henry a clătinat din cap.

– Nu i-a spus nimic să nu fi auzit şi eu. Doar că... domnişoara Rachel i-a zis că nu pleca în noaptea asta acolo unde stă acum. Mătuşa Sassie era îngrijorată că părea obosită şi se făcea târziu, şi ştim cu toţii ce s-a întâmplat cu părinţii ei când au pornit la drum obosiţi. Însă i-a spus mătuşii Sassie să nu-şi facă griji. Avea rezervare la un motel pe drumul de întoarcere. Matt s-a gândit. – Unde e cartea de telefon, Henry? Presupunea că Rachel îşi petrecea noaptea în Marshall, un oraş aflat la o oră distanţă. După ce a luat cartea de telefon, a căutat lista cu motelurile din zonă şi a început să sune. A doua încercare s-a dovedit cu succes. Recepţionerul de la Goodnight Inn din Marshall i-a spus că da, aveau un client pe nume Rachel Toliver care făcuse rezervare pentru acea noapte. Matt i-a mulţumit lui Henry şi a alergat spre maşină.

Recepţionerul din tura de noapte de la Goodnight Inn din Marshall, un pensionar care lucra să câştige un ban în plus, a ascultat cererea lui Matt vizibil deranjat. Matt se aşteptase s-o găsească pe Rachel deja acolo, pentru că plecase cu jumătate de oră înaintea lui, însă ciocănitul la uşa ei nu primise nici un răspuns, iar agenţii de poliţie nu o văză. Matt ştia că îi cerea recepţionerului să facă un lucru împotriva politicii motelului. Atât motelul, cât şi el personal puteau fi daţi în judecată, însă era dator familiei Warwick, şi el ştia asta. Cu ani în urmă, Percy Warwick îl salvase pe fiul său rebel adolescent de la o viaţă de delincvenţă, oferindu-i o slujbă după ce fusese eliberat condiţionat. Băiatul urmase colegiul, obţinuse o diplomă în afaceri, se căsătorise şi acum ducea o viaţă liniştită în Atlanta, Georgia. Matt vedea în ochii lui faptul că nu uitase de datoria faţă de Percy Warwick. Însă regulile erau reguli, iar el şi-a dat seama că omul nu dorea să le încalce. Nu îl cunoştea prea bine pe nepotul lui Percy Warwick, iar motelul avea o serie de obligaţii faţă de clienţi. Matt îl înţelegea, însă era disperat. – Domnule Colter, a spus el, nu v-aş fi pus într-o astfel de situaţie dacă nu era crucial să îi fac o surpriză lui Rachel Toliver. – Nu puteţi face asta pe hol?

– Asta ar strica surpriza. Ar şti ce-i pregătesc. – Şi anume? Matt a rânjit. – Nu e ce credeţi, vă asigur. Vă dau cuvântul meu. Pur şi simplu, vreau să vorbesc cu ea într-un loc privat. Colter părea şi mai stânjenit. – Şi asta nu se poate face aici... pe hol? – Nu, a răspuns Matt emfatic. – Ei bine... pentru că îmi daţi cuvântul de Warwick – a accentuat numele privindu-l fix pe Matt prin ochelari –, bănuiesc că de data asta mă pot abate de la reguli. I-a întins o cheie. Camera 106. Este la parter pe dreapta. – Vă rămân dator, a răspuns Matt.

Când a ajuns după o jumătate de oră, Rachel avea senzaţia că recepţionerul o pândise. A salutat-o cu îngrijorare, iar ea l-a surprins privind-o cu colţul ochiului în timp ce completa formularul de cazare. – Dacă aveţi nevoie de ceva, orice, a spus el, întinzându-i cheia de la cameră, ieşiţi afară şi strigaţi cât puteţi de tare, iar eu o să vin imediat. Rachel îl asculta uimită. Ce credea că o să găsească? Scorpioni în cadă? A condus spre locul ei de parcare, dându-şi seama cât de obosită era. Drumul până la Somerset o secătuise, însă găsise ce dorise. Priveliştea plantaţiei şi coşurile de fum ale fabricii, ce se înălţau cu neruşinare deasupra chiparoşilor, îi întăriseră hotărârea de a lua înapoi plantaţia. Mai devreme, se întrebase de ce să se mai chinuiască să lupte. De ce să revină în Howbutker? În ciuda mândriei locuitorilor, a seninătăţii şi a ordinii, a infuziei de sânge şi de bani, Howbutker era încă un oraş insular, cu o strictă delimitare a claselor sociale. Omul alb încă domnea aici. Acum Rachel era o femeie bogată, tânără, modernă şi progresistă.

De ce să nu ia banii şi să plece, să reînceapă tradiţia Toliver în altă parte, aşa cum făcă înaintaşii ei din Carolina de Sud? Pentru că aici îi era locul, îşi răspundea ea. Iar şirurile nesfârşite ale recoltei bogate de toamnă care se întindeau la orizont o convinseseră că nu şi-ar fi putut abandona niciodată pământul în care se aflau sângele şi sudoarea familiei ei, munca şi... sacrificiile lor. N-ar fi putut să înstrăineze moştenirea copiilor ei. Ar fi fost cea mai mare trădare, făcând ca trădarea a cărei victimă fusese ea însăşi să nu mai aibă nici o însemnătate – totul ar fi fost în zadar. Câmpiile păreau sănătoase şi bine îngrijite. Henry spusese că ul mătuşii Mary lucra încă acolo. Însă după anul ăsta, cine ştia ce avea să se aleagă de plantaţie... Privind câmpiile în soarele acelui sfârşit de după-amiază, zâmbise cu un zâmbet nemilos. Ştia. Cheia s-a răsucit încet, iar ea a deschis uşa unei camere întunecate, în care se auzea zgomotul aerului condiţionat. Înainte să bâjbâie după întrerupător, a auzit din colţ o voce familiară. – Salut, Rachel.

Capitolul 68

Percy stătea gânditor lângă telefonul din biroul său. Durerea pe care o simţise în vocea lui Matt când îl sunase să-i spună că era într-o cameră de motel din Marshall şi o aştepta pe Rachel să se cazeze încă îi răsuna în ureche. Nu ar fi trebuit să-l lase pe băiat să se îndoiască de ceea ce avea să facă dacă era pus la zid. Pur şi simplu, credea că nu avea să fie obligat să ia o decizie. Cu încrederea – sau aroganţa – lui tipică, fusese sigur că, după ce Rachel îl asculta, el va putea onora încrederea pe care o avusese Mary în el, urmând să ţină moştenirea lui Rachel departe de ea fără să o sacrifice pe a lui Matt. Însă acum începuse să se întrebe ce l-ar putea costa acea descoperire. Ameninţarea lui Matt – „N-aş putea să iert niciodată faptul că tatăl meu a fost înşelat, indiferent de povestea din spate“ – îi ricoşa în minte ca un glonţ. Oare merita să rişte respectul şi dragostea lui Matt – iertarea lui – pentru a salva sentimentele lui Rachel pentru Mary? Nu putea să spună povestea lui Mary fără să o mărturisească şi pe a sa. Şi ce ar avea de câştigat dacă această nouă descoperire a lui Rachel ar împiedica-o oricum să o ierte pe Mary? Dacă – în ciuda poveştii lui – nu exista nici o speranţă pentru ea şi pentru nepotul omului care-l nedreptăţise pe tatăl ei? Consecinţele pe care el şi Mary le declanşaseră – oamenii pe care îi răniseră, vieţile pe care le schimbaseră, toate pentru Somerset – ar putea face altceva decât să-l coboare şi mai mult în ochii nepotului său? Avea curajul să rişte atât? A privit tabloul de deasupra şemineului. „Vrei să părăsesc lumea asta lăsându-i fiului tău o imagine deplorabilă despre mine?“ Şi-a frecat bărbia cu mâinile. „Dumnezeule, Mary, în ce încurcătură ne-ai băgat! Dacă Matt reuşeşte să o aducă aici pe Rachel în seara asta, ce aş putea să-i spun, la urma urmei?“

Matt s-a ridicat încet de pe scaun, expresia lui trădând pentru o clipă uimirea pe care a simţit-o când a văzut cât de schimbată era. Fără să-şi dea seama, Rachel şi-a aranjat un crac al pantalonilor kaki.

– Cum ai intrat aici? a întrebat ea apăsat. Matt a ridicat obiectul vinovat. – Cu cheia. Ea şi-a strâmbat buzele cu dezgust. – Ah, înţeleg. Recepţionerul. – Am profitat de o favoare datorată familiei Warwick. Nu mă simt mândru de ce am făcut, dar sunt un om disperat. Ea şi-a lăsat geanta şi a lipit uşa de perete, oprind-o cu piciorul, cu inima cât un purice. El arăta minunat, la fel de frumos cum şi-l amintea. Trebuia să scape de acest bărbat care o putea abate de la drumul ei. – Cum ai ştiut unde să mă găseşti? – Henry mi-a spus că ai făcut rezervare pentru o noapte la un motel pe drumul de întoarcere. Mi-am dat seama că mergi spre Dallas şi că o oprire logică ar fi un motel din Marshall. – Eşti deştept. – Tu eşti mai deşteaptă, a răspuns Matt. Să rezervi o cameră în alt oraş şi să faci schimb de maşini sunt mişcări inteligente. M-au păcălit. – Vreau să pleci. – Aş fi foarte încântat s-o fac dacă vii cu mine. Bunicul moare – la propriu – să discute cu tine. Îi fusese teamă de asta. În ciuda amărăciunii ei, era foarte îngrijorată. – Îmi pare rău, Matt, chiar îmi pare rău, însă nu vin nicăieri cu tine. – Atunci hai să vorbim, Rachel... Aşa cum obişnuiam cândva. A făcut un semn către scaun, invitând-o să se aşeze.

– Vorbeşti de parcă am avea o legătură foarte veche, a replicat ea. – Avem, iar tu ştii asta. Prea lungă şi prea specială ca să renunţi aşa la ea. Nu crezi că toate astea merită măcar o scurtă conversaţie? Rachel a ezitat, înghiţind în sec, în încercarea de a-şi alunga uscăciunea din gât, simţind cum îi vâjâie capul de la viteza cu care îi curgea sângele prin vene. Şi-a lăsat geanta pe masa dintre ei şi şi-a tras un scaun. Poate că întâlnirea asta fusese o idee bună. Avea să-i spună lui Matt ce descoperise, ca să-l avertizeze pe bunicul lui de aşii pe care ea îi avea în mânecă. Poate ajungeau la o înţelegere chiar în noaptea aceea. – O discuţie nu ne poate salva, Matt, a spus ea. Presupun că funcţionara de la arhivă l-a sunat pe asistentul tău şi ai aflat unde am fost... şi ce am găsit. Matt şi-a tras din nou scaunul, şi-a descheiat jacheta sport şi s-a aşezat picior peste picior, într-un fel care sugera că obţinuse o mică victorie. – Da, am fost informat. Vrei să închizi uşa? Aerul condiţionat nu-şi mai face efectul. Rachel a privit uşa deschisă larg, amintindu-şi de oferta de ajutor primită de la bărbatul cel micuţ, cu păr cărunt, de la recepţie. Ce glumă să creadă că s-ar fi putut pune cu Matt Warwick! Ar fi preferat scorpioni în cadă. Ignorând cererea lui, şi-a deschis geanta şi a scos copiile scrisorilor din cutia verde. – Le-am găsit printre hârtiile personale ale mătuşii Mary, alături de testamentul tatălui ei, a spus ea, întinzându-i-le peste masă. Se pare că el chiar i-a lăsat o parte din Somerset fiului său, Miles. Pentru că ai aflat ce am găsit la tribunal, îţi dai seama de implicaţii. Citeşte întâi scrisoarea mai lungă. Ea îl urmărea, căutând semne de disperare şi de uimire pe măsură ce citea, însă chipul lui rămânea fără expresie, un truc pe care ea îl atribuia anilor în care negociase contracte pentru Warwick Industries. Însă nu reuşise s-o păcălească. Ea i-a surprins tresărirea uşoară a muşchilor feţei. – Ştii, desigur, că acea porţiune de teren la care se referă bunicul tău este cea pe care şi-a construit fabrica de hârtie, bucata pe care el şi mătuşa Mary au furat-o de la tatăl meu.

Matt a reîmpachetat gânditor scrisorile. – Da, aşa pare, desigur. De asta e important să vii să asculţi ce are bunicul meu de spus. Îţi poate explica de ce la acea vreme au crezut că acţiunea lor e justificată... – Justificată? Rachel şi-a dus mâna la gât, ca şi când cuvântul ar fi sugrumat-o. Ştii ce dezastru a adus acea minciună în familia mea, Matt, anii pe care i-am pierdut fără ei... – Da, însă bunicul nu a ştiut decât după ce i-am spus eu, cu două luni în urmă. Acest lucru, împreună cu ura pe care crede că o simţi acum pentru el şi pentru Mary, îl sfâşie. – Asta e, atunci, a spus ea, insensibilă la vorbele lui. Stai puţin... Îşi dăduse seama de încă un fapt uluitor. – Vorbeşti ca şi când bunicul tău ştie de aceste dovezi. Chipul lui Matt trădă atunci primul semn de disperare. – Când bunicul a aflat de la Amos că văzuse testamentul lui Vernon Toliver pe patul tău alături de două scrisori, dintre care una cu scrisul lui, şi-a dat seama, aşa cum şi tu ţi-ai dat seama, că aceste documente erau motivul pentru care Mary insista să ajungă în mansardă în ziua în care a murit. Îşi aducea aminte de biletul pe care l-a scris şi a înţeles că scrisoarea cealaltă era de la Miles. – Deci el ştia ce conţinea scrisoarea lui Miles? Matt se juca nervos cu marginea foii de hârtie, evitând să răspundă, de teamă să nu-şi compromită şi mai mult bunicul. – Iau asta drept un da, a spus ea. S-a lăsat pe spate în scaun. Atunci nu există nici o îndoială. Ştia că, dacă achiziţionează acel teren, comite o fraudă. Matt şi-a sprijinit coatele pe genunchi şi s-a înclinat în faţă. – Rachel, în 1935, era criză financiară. Bunicul spune că, dacă nu ar fi cumpărat acel teren, familia DuMont ar fi pierdut probabil totul, inclusiv plantaţia

Somerset. Vânzarea s-a făcut cu condiţia ca Mary să-l numească pe tatăl tău moştenitorul ei... – Ca să se revanşeze pentru înşelătorie, l-a întrerupt Rachel. Matt părea stânjenit. – Da, poate... Însă m-a asigurat că, după ce auzi toată povestea, o să înţelegi totul. – Şi voi cădea victimă farmecului său, aşa cum se pare că ai păţit tu? a întrebat ea. Poate că motivul pentru care bunicul tău a cumpărat acel teren a fost unul nobil, însă a fost şi în avantajul lui. Avea nevoie de un loc în care să ridice o fabrică de celuloză. Iar terenurile erau convenabile şi ieftine. Dacă ştii câte ceva despre istoria fondatorilor oraşului Howbutker, atunci ar trebui să ştii că familiile nu împrumutau niciodată bani unii de la alţii. Dacă unchiul Ollie ar fi dat de necaz, în nici un caz nu i-ar fi permis bunicului tău să-l salveze. – Nu ştia că acel teren nu era al lui Mary. – Însă ar fi trebuit să ştie că banii aceia veneau de undeva. De la cine altcineva decât de la prietenul său bogat? A citit înfrângerea în tăcerea încurcată a lui Matt şi frustrarea în ochii lui tulburi. – Bine, a spus el. Ce vrei? – Un schimb echitabil. El îşi păstrează fabrica, eu primesc plantaţia Somerset. Iar originalele acestor scrisori vor fi distruse. Dacă nu acceptă aceşti termeni, atunci voi vrea înapoi pământul tatălui meu. Deja am at un avocat specializat în litigii de fraudă. Taylor Sutherland. Probabil ai auzit de el. O avalanşă de sentimente – furie, disperare, neîncredere – şi-au făcut loc pe chipul lui Matt. – Ai fi în stare să-l chemi la tribunal pe bunicul meu la vârsta lui, să-i pui în pericol sănătatea şi să-i distrugi renumele? – Asta depinde doar de el. Sper sincer că nu se va ajunge la asta.

– Şi ai renunţa la orice şansă pe care noi am putea-o avea? – Mătuşa mea şi bunicul tău ne-au distrus orice şansă, Matt. A împins scrisorile către el şi s-a ridicat, semn că întâlnirea se încheiase. Sunt sigură că, după ce le va citi, va vrea să procedeze cum e mai bine pentru toţi cei implicaţi. – De ce? a întrebat Matt încet, fără să se ridice, cu sprâncenele apropiate într-o încruntătură care-i trăda lipsa de înţelegere. – De ce ce? – De ce e plantaţia atât de importantă pentru tine încât să distrugi ce am fi putut avea, ceva ce nu va mai apărea, probabil, niciodată pentru nici unul dintre noi, cel puţin nu pentru mine. Vocea îi trăda durerea din inimă, un ecou al propriului ei suflet, dar s-a străduit să reziste suferinţei din privirea lui. – Pentru că e datoria mea să o păstrez în familia Toliver. Nu o să accept să o pierd doar pentru a salva conştiinţa unei femei moarte. – Era a ei şi avea dreptul s-o lase cui dorea, Rachel. – Nu, era a ei ca s-o păstreze pentru următoarea generaţie de Toliveri. Bunicul tău nu va pierde nimic, doar păstrează ceea ce are şi motivul pentru care consideră oraşul Howbutker căminul său. Vreau acelaşi lucru pentru mine, pentru că... Vocea îi scăzuse, iar bărbia îi tremura. Nu am unde să mă duc şi nici un alt loc pe care să-l numesc acasă. – Rachel, draga mea... Se ridicase din scaun înainte ca ea să facă vreo mişcare, înconjurând-o cu braţele, ţinând-o strâns la pieptul lui. – Eu pot să-ţi ofer un cămin, a spus el. Pot să fiu un motiv pentru care să consideri oraşul Howbutker căminul tău. Ea a strâns din dinţi forţându-se să nu plângă, iar după o clipă şi-a scos capul de sub bărbia lui.

– Ştii că asta nu se poate, Matt. Nu acum. Îţi imaginezi cum m-aş simţi să văd fabrica funcţionând pe terenul pe care bunicul tău l-a furat de la tatăl meu? Ironia este că – a privit în ochii lui, ca şi când ar fi văzut ultima ei şansă dispărând pentru totdeauna –, dacă mătuşa Mary ar fi lăsat lucrurile aşa cum erau, dacă nu s-ar fi complicat, am fi putut fi împreună. – Rachel... dragostea mea. Şi-a strâns îmbrăţişarea. Nu face asta. Somerset e doar o bucată de pământ. – E plantaţia familiei mele, Matt, moştenirea a generaţii de Toliveri. E pământul istoriei noastre. Nu aş a să-l pierd... să-l văd în mâinile altcuiva, care nu are sângele meu. Cum poţi să-mi ceri să nu lupt pentru singura legătură pe care o am acum cu familia mea? El şi-a lăsat braţele în jos. – Deci aşa stau lucrurile. Ea s-a întors la masă şi a scris un număr pe agenda motelului. – Uite numărul meu din Dallas! Bunicul tău mă poate găsi la acest număr, dacă nu cumva mă sună chiar în seara asta. Spune-i că, până la sfârşitul săptămânii, trebuie să accepte termenii. Dacă nu, luni dimineaţă îi dau lui Taylor Sutherland undă verde să înceapă demersurile pentru proces. – Îţi dai seama că îl obligi pe bunicul meu să trădeze încrederea pe care a avut-o Mary în el. Cum ar putea să se împace cu asta? – La fel cum a învăţat să trăiască după ce a trădat încrederea mea. – Răspunde-mi la o întrebare, Rachel, a spus Matt, luând biletul. Dacă Mary ţi-ar fi lăsat moştenirea promisă, tot ai regreta că ţi-ai încălcat promisiunea faţă de mama ta şi că ai sacrificat toţi anii pe care i-ai fi putut petrece alături de familia ta? Întrebarea a împietrit-o. Nu se gândise niciodată la asta şi probabil nici nu s-ar fi gândit vreodată. Însă merita să-i spună adevărul. I-ar fi fost mai uşor să o uite. – Nu, a răspuns ea.

El a băgat biletul şi scrisorile în buzunarul de la piept al sacoului. – Da, cred că asta te face o Toliver, la urma urmei. Păstrăm legătura, a spus el, apoi a ieşit pe uşa deschisă fără să mai privească înapoi.

Capitolul 69

În bucătăria locuinţei sale de burlac – un apartament elegant cu şase camere situat deasupra unui şir de magazine care dădeau către piaţa centrală a oraşului –, Amos studia cămara, căutând ceva simplu de preparat pentru cină. Îi era foame, dar se simţea prea deprimat ca să îşi pregătească o masă adevărată, iar dacă ieşea, putea rata un telefon de la Matt, de la Percy sau – să îndrăznească să spere? – de la Rachel. Toată după-amiaza aşteptase un semn de la unul dintre ei, sperând să afle de ce venise Rachel în Howbutker. Cu siguranţă, aici nu mai rămăsese nimic pentru ea – desigur, cu excepţia celor care o iubeau, deşi se părea că nu dorea să mai aibă nimic de-a face cu ei. Cereale integrale, a hotărât el, scoţând un castron. Dumnezeule, era deprimat! Nu se mai simţise atât de trist de la moartea Claudiei, mama lui Matt. Putea să ghicească ce ar fi crezut ea despre toată încurcătura asta. După cum prevăzuse şi el, efectul acelei anexe fusese dezastruos pentru toţi cei implicaţi; în primul rând pentru Rachel, desigur, însă grija lui principală era Percy. Nu văzuse niciodată un om prăbuşindu-se atât de rapid. Mereu dichisit, încrezător, energic, acum arăta ca un pacient ţinut la pat cu supă de pui. Se aşteptase să îmbătrânească, însă nu să se ofilească; nu Percy Warwick – magnatul, prinţul, eroul său. Ţârâitul interfonului i-a întrerupt brusc gândurile sumbre. Inima i-a sărit din piept. „Rachel!“ A lăsat jos cutia de lapte şi a alergat plin de speranţă către aparat. – Da? – Amos, sunt eu. Matt. – Matt! „Slavă Domnului, cel puţin a venit cineva.“ A apăsat butonul ca să deschidă uşa blocului. Hai, urcă, te rog! S-a dus pe hol, aşteptându-se să o vadă pe Rachel în spatele umerilor laţi ai lui Matt, însă acea speranţă s-a pierdut imediat când Matt a păşit înăuntru singur,

privirea lui prevestind doar rele. – N-ai găsit-o, a spus el, în timp ce Matt intra. – Ah, ba da, am găsit-o. – Te-a scuipat în faţă. – Cam aşa ceva. Ai o bere? – Stoc nelimitat. Hai, intră! Amos şi-a condus musafirul într-o sufragerie mică, a cărei uşă dădea pe o terasă cu privelişte la parcul îngrijit al oraşului. Era locul său preferat. – Dacă nu ţi se pare prea cald să stăm pe terasă, aduc acolo de băut, a spus el. A auzit uşa deschizându-se în timp ce mergea spre bucătărie. A băgat laptele în frigider şi a scos două cutii de bere. Un fior de rău augur îi curenta pielea. Mirosea veştile rele ca ameninţarea unei furtuni. – Unde ai găsit-o? a întrebat el, după ce s-a apropiat de Matt şi i-a întins o cutie de bere. Matt nu se aşezase. Amos aproape că putea să simtă căldura emoţiei sale suprimate, care-l făcea să rămână în picioare, însă şi un control rece, care-i amintea cumva de tatăl lui Matt, pe care îl cunoscuse doar din spusele Claudiei. – La un motel din Marshall. Ştia că aş fi găsit-o imediat dacă ar fi închiriat o cameră în Howbutker. Am aflat doar din întâmplare unde e, de la Henry. Pleacă la Dallas de dimineaţă. Nu lua personal faptul că nu te-a at, Amos. Nu a fost aici pentru a socializa. – Atunci de ce? a întrebat el, aşezându-se. Matt a băut din bere, a lăsat jos cutia şi şi-a dezbrăcat sacoul. L-a aruncat pe spătarul unui şezlong cu dungi şi a scos din buzunar cele două scrisori. Îţi este cunoscut numele de Miles Toliver? Amos a dat din cap.

– Fratele lui Mary. Tatăl lui William. A murit în Franţa când William avea vreo şase ani, iar băiatul a rămas orfan. De asta a devenit pupilul lui Mary. – Ştii foarte bine istoria Toliver. Aş fi vrut să spun că o cunosc şi eu, însă permite-mi să-ţi spun o poveste pe care pariez că nu o ştii. Amos l-a ascultat în tăcere, simţind cum i se încleştează fălcile, iar berea i se acreşte în stomac. Când Matt a terminat, el citise deja copiile scrisorilor lui Miles şi Percy, iar tot ce a putut să spună a fost: – Câtă aroganţă, câtă îngâmfare, să cred că ştiu totul despre familiile Toliver, Warwick şi DuMont din Howbutker, Texas. Şi ce vrea să facă Rachel cu aceste informaţii? – Să-l dea în judecată pe bunicul meu pentru fraudă, dacă nu acceptă condiţiile ei. Amos şi-a şters ochelarii. – E o glumă. Iar condiţiile ei sunt...? – Vrea ca bunicul meu să îi dea plantaţia Somerset în schimbul pământului pe care el l-a „furat“ de la ea – e cuvântul folosit de ea. – Ah, Dumnezeule! Amos a închis ochii şi şi-a masat uşor nasul, acolo unde fuseseră ochelarii. În lumina noilor descoperiri îngrozitoare, ce altceva ar fi putut face Rachel? Iar Percy va accepta? a întrebat el. – Nu... chiar nu ştiu. A spus că va face cum e corect, indiferent de consecinţe. Am venit să te întreb dacă suntem în pericol, dacă Rachel are vreo şansă împotriva noastră. Amos i-a înapoiat scrisorile. – Dacă nu dă plantaţia înapoi, bunicul tău nu prea are de ales. Scrisorile reprezintă o ameninţare serioasă la adresa acelei proprietăţi. Aşa că da, aş spune că sunteţi în mare pericol. Matt şi-a luat sacoul.

– Să mergem să-l vedem pe bunicul meu, Amos! Trebuie să audă asta de la singurul om care-l poate convinge. „Însă va asculta oare?“ se întreba Amos, ridicându-se în picioare sub greutatea îndoielii.

În bibliotecă, unde îi aşteptase pe Matt şi pe Rachel, Percy a pus receptorul la loc, ca lovit de trăsnet. – Rachel nu va veni, bunicule, îl informase Matt la telefon. Interpretează faptele în felul ei propriu şi nimeni nu o poate convinge să audă şi alt punct de vedere. Vrea înapoi plantaţia, şi s-ar putea s-o poată obţine. Eu şi Amos suntem în drum spre tine să analizăm posibilităţile. – Ea... cum e? întrebase el. – Se simte trădată, înşelată, minţită, lovită şi, cu siguranţă, nu prea binevoitoare faţă de familia Warwick sau faţă de memoria mătuşii ei. – Ce mare nedreptate faţă de Mary! a murmurat Percy. – Va trebui să mă convingi de asta, bunicule. – Asta am de gând să fac. Oftând, Percy s-a ridicat de pe scaun pe picioarele tremurânde şi cu speranţele zdrobite. Nu se simţea bine. O peliculă fină de transpiraţie îi acoperea fruntea şi îşi simţea papucii ca şi când ar fi avut greutăţi în ei; nu era un semn bun. S-a dus la interfon şi a apăsat butonul. – Savannah, schimbare de planuri, a scrâşnit el în difuzor. Mă tem că oaspetele nostru special nu mai vine, însă cina ta minunată nu va fi irosită. Matt şi Amos sunt pe drum şi îţi vor aprecia efortul. Lasă totul cald şi ne servim singuri. – Las şi aperitivele? – Trimite-le sus! Băieţii vor avea nevoie de putere. Plus o frapieră cu gheaţă şi o sticlă din cel mai bun scotch al meu, a adăugat el.

– Domnule Percy, nu păreţi prea bine. – Nu, nu sunt bine deloc. Dă-mi-l pe Grady! Mai am o rugăminte. Pe hol a trecut pe lângă scară şi, pentru o clipă, aceasta i s-a părut că e un fel de Everest, un obstacol ce-i depăşea puterile, aşa că a luat liftul; îl folosea rar, însă în noaptea aceea trebuia să se păstreze pentru ce avea de făcut. La vârsta şi în starea lui, a doua zi ar fi fost prea târziu. Dacă Rachel refuza să-i audă personal povestea, atunci avea să se înregistreze, în prezenţa lui Amos şi a nepotului său, care, indiferent de consecinţe, aveau dreptul să ştie adevărul.

Matt, urmat de Amos în maşina lui, a ajuns după zece minute. A simţit un miros delicios venind dinspre bucătărie, a văzut florile şi masa aranjate frumos şi a avut o strângere de inimă. Ospăţul era pregătit, însă Rachel lipsea. Ce risipă tragică şi lipsită de sens! Se gândea că, în timp, avea s-o poată uita, însă chiar şi acum, când ea îi arătase clar care îi erau priorităţile, ştia că avea să-i fie imposibil. Era doar o umbră din fata pe care şi-o amintea el, bronzată şi ascuţită ca stânca unui râu, însă i se oprise respiraţia când o văzuse intrând în camera aceea de motel şi, în acea clipă, ar fi dat tot ce avea ca să o ia în braţe, să o ducă într-un... umbrar şi să o iubească până când uita de toată durerea. Bunicul său îl avertizase, iar el şi-ar fi dorit să-l fi ascultat, însă nu o făcuse. Ea era femeia pe care o dorea lângă el pentru tot restul zilelor sale. Nu mai putea fi nimeni după ea. Poate o soţie, însă nici o altă femeie. A intrat în salon şi l-a găsit pe bunicul său revenit la vechiul lui aspect impecabil, însă paloarea lui bolnăvicioasă l-a zguduit pe Matt până în adâncul fiinţei sale. – Bunicule, cum te simţi? – Mă simt pregătit pentru ce am plănuit în seara asta. Luaţi loc, domnilor! Amos, faci onorurile? A făcut semn către sticla de scotch aşezată lângă frapiera din argint de pe bar. – Sigur, a răspuns Amos, aruncându-i lui Matt o privire îndurerată şi îngrijorată. Matt s-a aşezat în fotoliul său obişnuit. În acea seară, fantomele trecutului galopau. I s-a făcut brusc dor de mama lui, de tatăl pe care nici măcar nu-l cunoscuse. Nu se simţise niciodată atât de singur. Scaunul său era destul de uzat,

amintindu-i şi mai mult de mama lui blândă, cu vorba dulce. Ea decorase acea încăpere. Nuanţele de albastru, crem şi verde, purpuriul aprins, toate şterse acum, fuseseră alegerea ei. Îşi amintea de o discuţie de la micul dejun despre tapet şi pe bunicul său spunând: „O să îmi placă tot ce alegi tu, Claudia. Nu cred că mă vei dezamăgi“. Şi se părea că nu-l dezamăgise. Nici măcar lampa nu fusese schimbată în douăzeci şi cinci de ani. Singurul lucru care nu fusese alegerea ei era tabloul de pe şemineu. Era al tatălui său, adus de un coleg din marină din străinătate după moartea lui. – Nu crezi că e timpul să redecorăm camera, bunicule? a întrebat el. Începe să arate puţin cam învechită. – Aşa e şi timpul care mi-a mai rămas mie, a spus Percy, refuzând băutura cu o mişcare a degetului. O să te las pe tine să faci asta. – Poţi începe cu ăla, a spus Amos strâmbându-se, arătând către tablou. Percy i-a zâmbit cu subînţeles. – Nu-ţi dai seama care e subiectul, Amos? – Sincer, nu. Iartă-mă că spun asta, însă calitatea tabloului nu mi-a permis să îl studiez mai cu atenţie. – Atunci uită-te mai bine şi spune-mi ce vezi! Amos s-a ridicat din fotoliu şi s-a dus să examineze acea încercare de pictură impresionistă. Şi Matt şi-a întins gâtul în aceeaşi direcţie. Ce voia să spună bunicul lui? Tabloul era agăţat acolo de atâţia ani, încât devenise invizibil pentru el. În afară de valoarea sentimentală, nu avea pentru el pic de valoare artistică. – Văd un băieţel alergând spre poarta unei grădini..., a spus Amos. – Şi ce are în braţe? – Par a fi... flori. – Ce flori?

Amos s-a întors către Percy, cu faţa luminată de surpriza recunoaşterii. – Ah, sunt... trandafiri albi. – Fiul meu Wyatt mi-a trimis tabloul postum. Nu este cine ştie ce, adevărat, însă mesajul lui înseamnă totul pentru mine. Matt ştia că urma ceva important. Simţea emoţia din vocea bunicului său, lacrimile din ochii lui. Dintr-odată avea senzaţia că i se strângea stomacul. – Ce mesaj, bunicule? – Un mesaj de iertare. Ai auzit vreodată de legenda trandafirilor, fiule? – Chiar dacă am auzit, am uitat. – Spune-i tu, Amos! Amos i-a explicat, cu mărul lui Adam plimbându-se de sus în jos, aşa cum se întâmpla de fiecare dată când era sugrumat de o emoţie puternică. Matt îl privea cu atenţie. După ce a primit mica lecţie de istorie, a răspuns: – Deci tatăl meu ţi-a transmis că te-a iertat. Dar pentru ce? – Pentru că nu l-am iubit. Matt s-a îndreptat încet în scaun. – Despre ce vorbeşti? Erai nebun după tatăl meu. – Da, da, am fost, a răspuns Percy, însă abia după mulţi ani de când se născuse şi după perioada în care acest lucru ar fi fost important. Vezi tu, eu am avut doi fii. Pe unul dintre ei l-am iubit de la început. Pe celălalt – tatăl tău – nu. Amândoi bărbaţii îl priveau nedumeriţi, cu paharele nemişcate în mână. – Doi fii? a îngăimat Amos. Ce s-a întâmplat cu primul? – A murit când avea şaisprezece ani. Wyatt se odihneşte lângă el acum. Pe masa de lângă patul meu este o fotografie de-a lui. Mary mi-a trimis-o în ziua morţii ei.

– Dar... dar... vorbeşti de Matthew DuMont, a bolborosit Matt. – Da, fiule. Tizul tău. Matthew a fost copilul meu şi al lui Mary. Dezvăluirea lui calmă a fost întâmpinată cu o linişte mormântală, întreruptă doar de ciocănitul lui Grady şi de răspunsul „Intră“ al lui Percy. S-a apropiat în vârful picioarelor, ca şi când ar fi intrat într-un salon de spital, şi a lăsat jos o tavă din care se ridica un miros apetisant. Pe tavă erau un platou cu aperitive şi un casetofon. După ce a plecat, Percy s-a întors către publicul său încă încremenit. Matt arăta de parcă s-ar fi deschis iadul în faţa lui, iar Amos ca şi când s-ar fi prăbuşit cerul asupra lui. – Mâncaţi, dragii mei, până nu se răcesc plăcintele cu brânză ale lui Savannah, a spus el. O să fie o noapte lungă. – Bunicule, a spus Matt după ce şi-a recăpătat glasul, cred că a venit vremea să-ţi auzim povestea. – Iar eu cred că acum a venit vremea să o spun, a răspuns Percy, apoi a apăsat pe butonul de înregistrare al casetofonului.

Capitolul 70

Pe aceeaşi stradă, mai sus de Warwick Hall, lângă vila Toliver, Hannah Barweise stătea pe verandă în balansoar, prinsă într-o mare dilemă. Percy Warwick se stingea, iar ea se întreba dacă să o informeze pe Lucy, să fie pregătită pentru ce era mai rău. Chiar dacă prietena ei nu recunoştea, era clar ca lumina zilei că încă îşi iubea soţul. Oare trebuia să-i spună lui Lucy de ultimele întâmplări care-l distruseseră pe Percy? Totul începuse în după-amiaza în care o zărise pe domnişoara Toliver intrând în casa lui Mary. Stătuse acolo destul de mult. Henry îi dusese nişte cutii la maşină, apoi plecase. Nu trecuse prea mult, şi apăruse acolo şi Matt, conducând ca un nebun, oprind brusc pe aleea casei lui Mary. La scurt timp după aceea, plecase într-o asemenea grabă, încât ai fi zis că pierdea avionul. Ca fostă preşedintă a Societăţii pentru Conservare, considerase de datoria ei să-l întrebe pe Henry de ce venise în vizită Rachel Toliver. Societatea nu primise de la ea nici o indicaţie legată de obiectele care îi aparţină lui Mary. Fără Sassie care să-l facă să tacă, pe Henry îl luase gura pe dinainte. Întâi de toate, Rachel alesese doar câteva dosare vechi şi nişte obiecte dintr-o ladă din mansardă. Nu dorea nimic altceva de la Mary. Asta îi dăduse de înţeles lui Hannah ce simţea acum fata pentru mătuşa ei. Şi cine ar fi putut s-o învinuiască, după ce bombă primise de la ea? Apoi aflase că Matt fugise după Rachel, după ce descoperise că era cazată întrun motel de lângă Howbutker. I-ar fi plăcut să fie un şoricel ascuns sub pat şi să asiste la acea întâlnire. Nu era deloc un secret că, înainte să o ia razna lucrurile, ea şi Matt fuseseră atraşi unul de altul. El o găsise, iar ea era invitatul special aşteptat la cină, după cum aflase dintr-o conversaţie recentă dintre menajera ei şi Savannah, bucătăreasa familiei Warwick. Savannah sunase să se plângă că, după toată munca ei, fata nu venea, iar Percy era foarte dezamăgit. Hannah putea să parieze că el îşi dorea să se împace cu Rachel şi să le dea o şansă ei şi lui Matt de-a se împăca. Matt şi Amos erau acum

acolo. Amos părea abătut, iar Matt nu arăta mult mai bine decât el. Din ce spunea Savannah, toţi trei erau închişi în biroul lui Percy şi beau scotch, în timp ce puiul ei în stil florentin se usca în cuptor. Savannah bănuia că Percy nu mai avea mult de trăit şi că era doar o chestiune de timp până când avea să se întâmple inevitabilul. Lui Lucy i s-ar frânge inima să audă asta, însă Hannah îi promisese că avea să o anunţe dacă apăreau veşti despre familia ei. Dacă se întâmpla ce era mai rău, ar fi vrut să fie acolo pentru Matt. Aşa că Hannah s-a ridicat din balansoar şi a intrat să dea telefon.

Lucy a închis telefonul şi a chemat-o pe Betty. – Da, doamnă? – Uită de desert şi de cafea în seara asta, Betty. Adu coniacul! – S-a întâmplat ceva? – Da, s-a întâmplat. Soţul meu e pe moarte. – Ah, doamnă Lucy! – Cum a putut? Lucy bătea cu bastonul în podea. Cum a putut? Poc. Poc. Poc. – Dar, doamnă Lucy... Betty îşi privea uimită stăpâna. Poate că el nu are de ales. – Ba da, are! Nu trebuie să renunţe la dragostea sa pentru viaţă din cauza femeii ăleia. – Ce femeie? La un moment dat, Lucy s-a oprit. Şi-a îndreptat umerii şi a ridicat bastonul. – Coniacul, Betty. Acum! – Vi-l aduc imediat. Lucy a inspirat adânc. Inima îi bătea să-i spargă pieptul, însă, Dumnezeule, când nu-i bătuse aşa când venea vorba despre Percy? Începea să se teamă de acele

telefoane de la Hannah, însă, în acelaşi timp, era recunoscătoare pentru toate informaţiile pe care i le oferea. Slavă Domnului, Hannah nu putea pune totul cap la cap! Însă Lucy înţelegea perfect. Hannah îi transmitea, iar ea asambla. Din puţinul pe care îl aflase de-a lungul anilor, cu ajutorul inocentei Savannah şi al informaţiilor pe care putuse să le extragă de la Matt, Lucy avusese o imagine clară a întâmplărilor de la Warwick Hall. Iar acum era clar: Percy îi permitea lui Mary să-i fure din mormânt stropul de viaţă care îi mai rămăsese. Nenorocita aia de plantaţie avea să fie ruina familiei Warwick! Cum îndrăznise femeia aia să-i lase Somersetul lui Percy şi să-i transfere astfel blestemul? Pentru că asta era, un rău care distrugea pe oricine intra în posesia lui. Ce fusese în capul lui Mary când îl pusese pe Percy într-o astfel de situaţie? Nu bănuise ce ruptură avea să provoace? Aceea era durerea care îl măcina pe Percy. Sperase să-i vadă pe Matt şi pe Rachel căsătoriţi, continuând ceea ce începă el şi Mary, bucurându-se de ceea ce lor le scăpase printre degete. Şi singurul mod în care asta se mai putea întâmpla acum era să-i dea plantaţia Somerset înapoi lui Rachel, ceea ce era foarte puţin probabil. Şi, bineînţeles, Mary se bazase pe faptul că el nu i-ar trăda încrederea. Dumnezeu să-i trimită sufletul în iad! Lucy era totuşi uşor nedumerită. Mary fusese încăpăţânată, însă niciodată iraţională. De ce nu vânduse plantaţia alături de celelalte ferme? De ce o lăsase pe capul lui Percy? De ce îşi lăsase casa Societăţii pentru Conservare? De ce îşi dezmoştenise nepoata despre care ştia că avea să păstreze moştenirea pentru care ea sacrificase atât de multe? Betty a lăsat lângă ea un pahar mic de coniac. – Doamnă Lucy, vă uitaţi de parcă aţi fi văzut o fantomă, a spus ea. – Aproape, Betty... aproape, a şoptit Lucy, ca lovită de trăsnet. Prin cap îi trecea o idee uluitoare, ca şi când ar fi primit-o direct din gura lui Dumnezeu, chiar înainte să soarbă din coniac. „Ah, Mary Toliver, ticăloasă bătrână şi vicleană! Acum ştiu de ce ai făcut-o. Ai salvat-o pe Rachel, să nu devină ca tine. Ai văzut încotro se îndrepta şi i-ai luat mijloacele de a ajunge acolo. O dată în viaţa ta ai iubit pe cineva mai mult decât ţi-ai iubit acea nenorocită de plantaţie. Să fiu a naibii!“

Însă, ca de obicei, Mary făcuse prea puţin şi prea târziu – în al doisprezecelea ceas, aşa cum făcuse totul de-a lungul vieţii ei. Matt spusese că murise la câteva ore după ce-i dusese anexa lui Amos la birou, înainte de a avea ocazia să o lămurească pe Rachel, după cum se părea. Acum, intenţiile ei bune explodaseră în faţa tuturor, ca o bombă greşit direcţionată. Rachel o ura, ea şi Matt se despărţiseră, iar Percy se stingea încet, copleşit de situaţia dificilă în care îl lăsase Mary. Din nou, greşelile ei se răsfrângeau asupra lui, iar acum clona ei – dacă nu-i băga nimeni minţile în cap – îşi răsfrângea greşelile asupra lui Matt. Lucy a luat paharul, mocnind de furie. Ştiuse că asta urma să se întâmple încă din vara în care îi spusese Hannah despre prima vizită a nepoatei lui Mary în Howbutker. Hannah, care o cunoştea pe Mary de-o viaţă, o descrisese pe copilă spunând că are „acelaşi păr negru de vrăjitoare, ochi într-o nuanţă ciudată, ten de ţigancă şi gropiţă în bărbie“ ca inamica ei. – Cu alte cuvinte, este frumoasă, nu-i aşa? întrebase Lucy. – Mă tem că da, recunoscuse Hannah, şi seamănă atât de mult cu Mary când era copil, încât a trebuit să mă ciupesc pentru a mă asigura că nu mă întorsesem în vremea şcolii primare. Acela fusese momentul în care Lucy se gândise cât de ironic ar fi ca Matt şi Rachel să joace la rândul lor aceleaşi roluri ca Mary Toliver şi Percy Warwick. Îşi ţinuse respiraţia şi îşi împreunase mâinile. Cum ar fi putut fi fericită dacă Matt se îndrăgostea de o moştenitoare care suferea de acelaşi devotament bolnav pentru tronul ei ca actualul său ocupant? Cum ar fi putut îmbrăţişa o nepoată făcută din acelaşi aluat ca femeia pe care o detesta? Răsuflase uşurată după prima lor întâlnire – la înmormântarea lui Ollie –, la care nu se întâmplase nimic, însă când văzuse că anii treceau şi nici unul dintre ei nu se căsătorea, avusese presimţirea îngrozitoare că era doar o chestiune de timp înainte ca inevitabilul să se producă. Şi avusese dreptate. La câteva zile după ce Rachel se întorsese în Howbutker ca să participe la înmormântarea lui Mary, Matt o sunase pe Lucy să-i spună că o întâlnise pe fata cu care spera să se căsătorească. – Eşti sigur de asta? – Sunt foarte sigur, Gabby. Niciodată n-am fost atât de sigur de ceva cum sunt de noi doi. Nu am fost niciodată atât de fericit. La naiba, de fapt, nici nu cred că am

fost vreodată fericit, nu şi dacă fericirea are gustul ăsta. Ştiu că tu şi Mary aţi avut certurile voastre, însă o să-ţi placă această Toliver. Ea trăsese aer în piept şi îi răspunsese: – Atunci pune-i inelul pe deget, Matt, înainte ca eu şi bunicul tău să fim prea bătrâni ca să mai alergăm după strănepoţi. După doar o săptămână, totul se terminase. La fel cum se întâmplase cu mătuşa ei şi cu Percy, Rachel îl părăsise pe Matt pentru acea plantaţie nenorocită. Îl scutise de vorbele siropoase pe care bunicile le spun de obicei nepoţilor care cad victime iubirii. Nu îi zisese că avea s-o uite pe Rachel, că timpul vindecă rănile şi că erau şi alte femei care îl aşteptau. La fel ca bunicul lui, îşi găsise şi apoi pierduse singura dragoste. Însă Dumnezeu să-l salveze pe băiat de greşeala de nereparat pe care o făcuse Percy în căsnicie! Coniacul îi încălzea sângele şi îi transforma furia în tristeţe. Nu se simţise niciodată atât de departe de fostul ei cămin şi de cei pe care-i iubea. Dacă ar putea să o întâlnească pe acea fată, ar face-o să o asculte şi i-ar spune adevărul despre mătuşa ei şi despre plantaţie... Un adevăr care ar lăsa-o să-l iubească pe Matt şi să se căsătorească cu el. Însă ce putea face ea de aici, din colivia de aur a exilului său autoimpus?

Capitolul 71

„Ai intrat în viaţa noastră când poveştile noastre erau deja încheiate... şi deja trăiam cu consecinţele lor“, spusese Mary, iar Amos înţelegea, în sfârşit, ce voise să spună cu asta. Percy îşi terminase de spus povestea. La sfârşit, se lăsase o tăcere grea, întreruptă de ticăitul blând al ceasului de pe şemineu, care arăta ora nouă. Trecă două ore. Gheaţa din frapieră se topise, sticla de scotch de alături, din care se turnaseră doar două pahare, era încă plină, tava cu aperitivele de mult răcite abia fusese atinsă. Percy povestise trecutul său şi al lui Mary cu vocea calmă şi netulburată a unui prizonier, fără să omită nimic, nici un eveniment, nici o consecinţă sau efect derivate din acea zi în care începuse totul, ziua în care Mary, la şaisprezece ani, moştenise plantaţia Somerset. În timpul povestirii, Amos vedea chipul lui Matt reflectând propriile sentimente profunde, lovitura cea mai grea pentru el venind odată cu implicaţia de neconceput a rănii suferite de Ollie în urma războiului. Pentru Matt, punctul culminant a fost momentul bătăii din pădure. Chiar dacă nu ar mai fi urmat nimic din poveste, acum ştiau că Matthew era mai mult decât un nume pe o piatră de mormânt albită de vreme, Lucy mai mult decât o babă nebună care-şi părăsise bărbatul într-un acces de menopauză, Wyatt mai mult decât fiul rebel care întorsese spatele speranţelor şi aşteptărilor tatălui său. Acum ştiau de ce Mary îi încredinţase plantaţia lui Percy. Percy a oprit casetofonul, sunetul ascuţit al butonului părând un fel de încheiere a unui roman lung. Amos şi-a întins picioarele. – Deci asta era povestea pe care Mary dorea să i-o spună lui Rachel? – Da, asta e povestea. Percy şi-a privit nepotul, care stătea cu ochii închişi, cu degetele apăsate pe buze, cu două fire argintii curgându-i pe faţă. – Ce se întâmplă în capul – mai bine zis în sufletul – tău, Matt? a întrebat el răguşit.

– Prea multe ca să pot spune, a răspuns tânărul. – O să fii bine? – Da, bunicule. Doar că sunt... trist. Tatăl meu a fost un om mare, nu-i aşa? – Da, a fost. Cel mai bun. – O să divorţezi de Gabby? – Bineînţeles că nu. – Ştii că încă te iubeşte. – Da, ştiu. Matt şi-a dres vocea, şi-a şters ochii şi şi-a salutat cu glas pierdut bunicul. Atât putea în acel moment, şi-a dat seama Amos. Percy s-a întors către el. – Dar tu, vechiul meu prieten, tu ce gândeşti acum? S-a ridicat. Şi-a scos ochelarii, a desfăcut o batistă din buzunar şi a început să-i şteargă temeinic. – Dumnezeule, de unde să încep? Se gândea la Mary – la Mary cea frumoasă şi senzuală – şi la viaţa ei după Percy. Cum îşi îndurase celibatul? Cum reuşise să-i rămână fidelă lui Ollie, acel om cu totul deosebit? Cum putuse trăi ştiind că Matthew murise fără să afle că tatăl lui adevărat era Percy? – Cred, a spus el, punându-şi din nou ochelarii la ochi, că în primul rând mă gândesc la blestemul de care mi-a vorbit Mary în birou la mine în ultima zi a vieţii ei. Am crezut că îşi pierduse minţile, pentru că eu – pe chip i-a apărut un zâmbet scurt, de autoironie –, în calitate de autoritate absolută în privinţa familiilor fondatoare, nu auzisem niciodată despre un blestem Toliver. Răspunsul la acel mister fusese întotdeauna aici, în Trandafiri, dezvăluit în arborele genealogic. Nu am făcut legătura între numărul mic de moştenitori şi neputinţa de a procrea a familiei Toliver.

Percy s-a ridicat de pe scaunul său şi şi-a luat ochelarii. Indiferent care avea să-i fie soarta, lui Amos i se părea că îşi recăpătase energia, ca un motor vechi proaspăt curăţat. – Nu doar de a procrea, ci şi de a-şi menţine copiii în viaţă, a completat Percy. Mary nu a crezut în blestem decât atunci când propria ei experienţă a obligat-o. Amos şi-a trecut mirat o mână peste faţă. – Iar Mary era convinsă că singurul mod de a o salva pe Rachel de la soarta ei lipsită de copii era să vândă şi să dea tot ce era legat de moştenirea Toliver. – Sunt convins de asta. Matt şi-a băgat mâna în buzunarul hainei. – Mă tem că planul lui Mary a dat greş. Cred că ştii ce sunt astea, bunicule. I-a înmânat lui Percy copiile primite de la Rachel, în timp ce se întindea după pahar. Ai avut dreptate, pe Rachel nu o interesează să primească înapoi proprietatea tatălui ei. Vrea să o ofere la schimb pentru Somerset. Ai la dispoziţie o săptămână să-i transmiţi hotărârea ta, apoi plănuieşte să te dea în judecată pentru fraudă. – Sunt sigur că Mary nici n-a visat că propria ta scrisoare se va întoarce să te bântuie, Percy, a spus Amos, cu îngăduinţa pe care i-o permitea prostia pe care o făcuse Mary. Percy a revenit pe scaun cu scrisorile şi şi-a aruncat ochii asupra lor. – Mă tem că îşi dăduse seama. Cred că de asta a vrut să le distrugă împreună cu celelalte. Cât de periculoase sunt, Amos? Chipul lui Amos a căpătat o expresie plină de regret. – Trebuie să studiez mai bine situaţia, însă, în acest moment, par foarte periculoase. Percy i-a pus următoarea întrebare lui Matt. – Şi crezi că nu există nici o şansă ca Rachel să stea aici cu mine şi să asculte

povestea pe care tocmai v-am spus-o? – Mă tem că nu. E convinsă de propria ei versiune a poveştii şi îşi doreşte prea mult să aibă plantaţia ca să o asculte pe a ta. – Chiar dacă te iubeşte? – Iubeşte mai mult Somersetul. Oftatul lui Percy spunea totul. Şi-a îndreptat atenţia din nou către Amos. – Oare simplul adevăr nu poate fi cea mai bună apărare împotriva lor? A bătut uşor cu mâna peste scrisori. Înregistrările vor arăta că vânzarea acelui teren i-a asigurat viitorul lui William. Amos a încercat să răspundă, însă Percy a ridicat un deget, în semn că mai avea ceva de adăugat. De asemenea... să nu uităm că William a ales să fugă de acasă la o vârstă fragedă, să se sustragă de la responsabilităţile afacerii familiei sale şi să nu se mai întoarcă niciodată. Ca rezultat al acelei tranzacţii, a moştenit o avere. La fel şi Rachel. Aşa că mă întreb care sunt pagubele. Nu cred că vreun tribunal va găsi vreun argument în favoarea lui Rachel, doar pentru că Mary a nesocotit dorinţele fratelui său. Amos s-a foit incomod în scaun, întrebându-se dacă nu cumva Percy uitase de problemele familiei Toliver din Kermit, apărute pentru că toţi credeau că tatăl lui William fusese exclus din testamentul lui Vernon Toliver. Dacă avocaţii lui Rachel ridicau şi această problemă – şi, cu siguranţă, aveau să o facă –, acel argument nu avea nici o însemnătate. Percy avea dreptate în anumite aspecte, dar nu era nimic de necontestat. – Ce spui tu e corect pentru o apărare bună, Percy, a zis el, însă tonul lui insinua un mare „dar“. Avantajul ar fi faptul că tribunalul ar putea privi încercarea lui Rachel de a obţine pământul tatălui ei drept lăcomie, după împărţirea generoasă a proprietăţii mătuşii ei. – Dar? a întrebat Matt. – Dar avocaţii ei vor spune că, în momentul vânzării, Mary acţiona doar în folosul soţului ei, nu în al lui William. Asigura prezentul, nu viitorul. Faptul că William a moştenit mai târziu roadele pe care acel gest binefăcător le-a făcut posibile va fi considerat irelevant în proces. Nu va avea valoare în faţa felului în care vor prezenta ei vânzarea. Mary a înstrăinat în cunoştinţă de cauză o

proprietate care nu-i aparţinea şi pe care nu avea dreptul să o vândă, iar tu, tot în cunoştinţă de cauză, ai cumpărat-o... Un caz simplu de fraudă. Vor spune că moştenirea generoasă lăsată de Mary lui William prin testament e doar o compensaţie pentru că îi furase proprietatea. Faptul că această moştenire a venit atât de târziu pentru el, după ce el şi familia lui duseseră un trai foarte modest, şi că nu au apucat să se bucure de ea va îngreuna şi mai mult cazul. Acestea sunt genul de fapte pe care avocaţii le scot în evidenţă ca să stoarcă lacrimi. Matt a tuşit, cu o privire îndurerată. – Permite-mi să mai aduc un contraargument pledoariei tale, bunicule. Faptul că William a fugit de obligaţiile sale poate fi compensat de venirea la moşie a fiicei sale, care şi-a asumat responsabilităţile ca posibilă moştenitoare a lui Mary. Amos a dat aprobator din cap la această observaţie, întristându-l şi mai mult pe Percy. – Şi se vor mai întreba de ce nu le-ai dat pur şi simplu banii lui Mary şi lui Ollie în loc să te bagi într-o tranzacţie ilegală. – Asta este simplu, a răspuns Percy, făcând un gest încrezător din mână. O să le explic regula pe care au respectat-o cele trei familii. Tu o ştii, Amos. Ollie ar fi acceptat mai degrabă să-şi piardă magazinele în faţa creditorilor decât să ia vreun ban de la mine. – Ceea ce tribunalul va considera la fel de înjositor ca acceptarea banilor proveniţi din vânzarea ilegală a proprietăţii unui băieţel de şapte ani. – Ollie nu a avut habar că tranzacţia era ilegală. – Însă tu şi Mary aţi ştiut. Umerii lui Percy s-au lăsat uşor. – Vrei să spui că am dat de belea, Amos? – Argumentele tale nu sunt prea solide, din păcate. Amos şi-a trecut furios mâna peste capul chel. Ce speri, Percy? Ce vrei? Percy s-a lăsat pe spate, cu trăsăturile frumoase încălzite de intensitatea emoţiei

sale. – Vreau să păstrez plantaţia Somerset fără să cedez proprietatea de pe Sabine. Vreau ca Rachel să renunţe la această bătălie, să vină acasă şi să se căsătorească cu Matt. Vreau să cultive pomi în loc de bumbac şi să-i placă asta. Vreau să înţeleagă intenţiile lui Mary şi să o ierte. Asta vreau, şi cred că există o şansă să se întâmple toate astea. – Visezi, bunicule. – Poate că da, a murmurat Percy, sorbind tacticos din băutură. Amos l-a privit pe Percy pe deasupra ochelarilor. – Rachel l-a angajat pe Taylor Sutherland s-o reprezinte. Îl cunoşti? – Mai mult după reputaţie. Un avocat excepţional. – Rachel are ce e mai bun de partea ei. – Însă eu am adevărul şi pe tine de partea mea, Amos. Când a văzut pe chipul prietenului său groaza de a-şi susţine apărarea singur, Percy a adăugat: Şi pe cine mai doreşti tu să aduci. Asta dacă se ajunge la proces. – Sper că nici măcar nu te gândeşti la asta, Percy, a replicat Amos. Putem avea o apărare bună, însă nu prea avem şanse să influenţăm deznodământul, iar publicitatea va fi înspăimântătoare. Toată mass-media îţi va sfâşia renumele, şi tot ce ai construit va avea enorm de suferit. Asta ca să nu mai vorbim despre ce se va întâmpla cu memoria lui Mary. Chiar crezi că lupta asta merită? Mary n-ar vrea să-ţi trăieşti ultimele zile purtând o bătălie în tribunal împotriva lui Rachel, să duci tu greul pentru greşelile ei. Te-ar fi implorat să-i dai plantaţia înapoi, să laşi viitorul lui Rachel să fie aşa cum i-a fost scris. Şi gândeşte-te şi la Matt, la presiunea ce va apăsa pe umerii lui. Percy şi-a privit nepotul. – Asta simţi tu, Matt? – Nu vreau să suferi, bunicule. Tu eşti singura mea grijă. Nu te gândi la ce ar putea să mi se întâmple mie. Ai spus întotdeauna că singurul judecător al

integrităţii unui om e el însuşi. Dacă el e convins că nu a făcut nimic greşit, nu contează ce cred ceilalţi. Însă îmi pasă de ceea ce crede lumea despre tine, de felul în care îşi vor aminti de tine. Şi mă tem de ce ţi-ar putea face un proces la tribunal. – Să dau plantaţia Somerset înapoi mi-ar face un rău şi mai mare. – De ce? În tonul său se citea consternarea. Rachel o să ia fabrica, iar noi o să rămânem cu plantaţia. Nici unul dintre noi nu câştigă. Sunt de acord cu Amos. Eu zic să-i dăm înapoi nenorocitul ăla de loc şi s-o ia mama naibii! Las-o să o mănânce plantaţia, aşa cum i-a mâncat pe toţi Toliverii înaintea ei. Percy s-a încruntat. – Ţi-ai pierdut sentimentele pentru ea? – Mi-am pierdut speranţa de-a mai fi cu ea. – Ce păcat! A împins ul pentru picioare. Amos, ţi se aude stomacul chiorăind, iar tu, Matt, eşti probabil la fel de flămând. Şi mie mi-e foame, şi ăsta e semn bun. E târziu, însă probabil vom sta treji toată noaptea. Să mergem jos şi să încălzim puiul pregătit de Savannah, şi să deschidem un Pinot Grigio. Mai am timp până luni să iau o decizie, nu-i aşa, Matt? – Aşa e, a răspuns Matt, schimbând cu Amos o privire îngrijorată, care întreba: „De ce o săptămână?“ Matt s-a ridicat, însă a rămas lângă scaun în timp ce Amos şi bunicul lui se îndreptau spre uşă. – Vii, Matt? l-a întrebat Percy. – Mai lasă-mă câteva minute. Când uşa s-a închis, Matt şi-a ridicat privirea către tablou. Acum totul îi era foarte clar. Avea răspunsurile la întrebările pe care şi le pusese toată viaţa. De ce bunica lui rămăsese în Atlanta când era clar că ar fi preferat să trăiască aici, cu el şi cu bunicul lui? De ce nici unul dintre ei nu putuse trece peste tristeţea provocată de moartea tatălui său şi să-şi amintească de el în termeni iubitori şi blânzi, aşa cum o făcea familia de alături, care pierduse, la rândul ei, un fiu în

război? Bunicii lui – chiar şi mama sa – vorbiseră întotdeauna despre el ca şi când s-ar fi temut să nu-l deranjeze în mormânt. Tot ce ştia despre tatăl său aflase din dosarul cu decupaje din ziare, în care erau descrise realizările lui în război, şi din mulţimea de medalii şi de panglici care atârnau în bibliotecă. O singură dată se simţise aproape de tatăl lui. Bunicul său îi arătase un de piele ce conţinea o fotografie cu el mic şi una cu mama sa pe când era tânără şi zâmbitoare. „Tatăl tău avea astea la el când a fost ucis“, îi spusese el. „Şi-ar fi dorit să le păstrezi tu. Şi mai e ceva. Ultimele lui cuvinte când eu şi mama ta lam văzut înainte de-a pleca la război au fost: «Spune-i fiului meu că-l iubesc». Aş vrea să nu uiţi niciodată cuvintele astea şi să le păstrezi aici.“ Şi îi atinsese pieptul în dreptul inimii. Nodul din gât i se mărise – îi tăia respiraţia şi îi umezea ochii. Dumnezeule! Toţi aceşti ani şi toate aceste vieţi irosite, tragediile şi regretele, suferinţa şi vina... Toate se legau de acea fâşie de pământ Toliver. Iar acum Rachel voia să continue acea moştenire a distrugerii. A ridicat casetofonul. Fusese o idee bună ca bunicul lui să-şi înregistreze povestea. Orice s-ar întâmpla cu el de acum înainte, Doamne fereşte, măcar exista o înregistrare a adevărului. Făcuse greşeli – ce bărbat nu făcea? –, însă puteau fi iertate, şi Dumnezeu ştie că plătise din plin pentru ele. Matt se gândea că ar fi putut să-i trimită o copie lui Rachel, însă ea ar fi refuzat să o asculte şi, chiar dacă ar fi ascultat-o, se îndoia că avea să o facă să se răzgândească... Poate să îi mai taie din înverşunare, dar nu să o oprească. Poate chiar ar folosi-o împotriva bunicului său la tribunal, ca pe o recunoaştere a vinovăţiei lui. A scos caseta şi a băgat-o în buzunar. Exista totuşi cineva care trebuia neapărat să o asculte, cineva pentru care ar fi făcut, într-adevăr, o diferenţă.

Capitolul 72

În dimineaţa următoare, plictisită, furioasă şi înfometată, Rachel se fâţâia dintr-o parte în alta a camerei de motel, până când, la ora nouă, şi-a dat seama că Percy nu avea să sune. În cazul puţin probabil în care ar fi făcut-o, avea totuşi timp să meargă să ia micul dejun, apoi să se oprească la recepţie la întoarcere şi să întrebe dacă exista vreun mesaj pentru ea. Recepţionerul din tura de zi a informat-o că nu. Supărată, a revenit în camera ei, a împachetat, şi-a aruncat lucrurile în maşină şi a plecat spre Dallas. Tăcerea de la Warwick Hall nu-i pica prea bine. Lăsa să se înţeleagă că, după citirea dovezilor împotriva lui, cu o noapte în urmă, Percy nu dăduse înapoi. „Însă o va face“, îşi spunea ea. Fusese prostesc din partea ei să aştepte un răspuns atât de rapid. Percy Warwick nu era uşor de învins, chiar şi când soarta era împotriva lui. Avea nevoie de timp pentru ca Amos şi echipa formată din cei mai buni avocaţi pe care-i putea angaja să-l convingă că ar fi o prostie să-i refuze cererea. După ce a plecat din Marshall, a sunat la biroul lui Taylor de la telefonul din maşină. – Se pare că ai un caz valabil, Rachel, i-a spus el, auzind ce găsise la tribunal. Ai vorbit cu Percy? – Nu, am vorbit cu nepotul lui. I-am spus propunerea mea şi i-am dat copii ale scrisorilor. Când bunicul lui le va citi, n-o să vrea să treacă printr-un proces. – Eşti sigură de asta? – Da, sunt sigură. Rachel se hotărâse să nu-i spună că se aşteptase să obţină capitularea lui Percy înainte să plece din Marshall. I-am zis lui Matt că-i voi lăsa bunicului său o săptămână la dispoziţie pentru a lua o decizie. Dacă până în dimineaţa zilei de luni nu am nici un răspuns de la el, îl dau în judecată.

– Nepotul său consideră că o să fie docil şi o să facă schimbul? Ea s-a gândit puţin înainte să răspundă. – „Docil“ nu e chiar cuvântul potrivit. Lui Matt îi e teamă de efectul pe care l-ar putea avea asupra lui restituirea plantaţiei. – Şi tu ce simţi în legătură cu asta? Taylor ştia ce butoane să apese. Rachel a răspuns cu o asprime mai puternică decât simţea de fapt: – Simt că, dacă alege altceva, consecinţele vor fi mult mai grave. Sunt sigură că nu va prefera asta. Tăcerea lui Taylor o făcea să creadă că nu îi împărtăşea siguranţa. – Să înţeleg că tu şi nepotul nu v-aţi despărţit în termeni prea prietenoşi? Din nou, şi-a ales cu grijă răspunsul. – E foarte... rănit. Cândva, eram prieteni. – Prietenii se pot transforma în cei mai aprigi duşmani, Rachel. Şi-a muşcat uşor buza. – Ah, Taylor, aici e ca la cursele de maşini. Trebuie să închid. – Eu nu vreau decât să îţi dai seama la ce renunţi pentru ceea ce vei primi, a spus el, ignorând faptul că ea schimbase subiectul. După ce l-a întâlnit pe Matt Warwick, impresia lui Carrie a fost că eraţi mult mai mult decât prieteni. – Această conversaţie e necesară pentru cazul meu, Taylor? – Şi, de asemenea, în ce te bagi dacă faci asta, a continuat Taylor nestingherit. Familia Warwick îţi poate face traiul în Howbutker foarte dificil. Rachel a râs amar. – Asta n-ar fi nimic nou în istoria familiilor Toliver şi Warwick. Ne tragem din

case rivale. – Poftim? – O să-ţi povestesc cândva. O să ajung în Dallas la amiază. – Putem începe deja. Nu veni la birou, te rog. Ne vedem la Carrie. La câteva minute de la sosirea ei, Taylor suna deja la uşă. Era îmbrăcat într-un costum mototolit şi cu cravata atârnându-i la gât şi ţinea în mână două pungi de delicatese. Obiectivul său imediat era termostatul. – Fiica mea se crede urs polar, a mârâit el, potrivind temperatura la o valoare mai ridicată. A întins pungile. Prânzul! O să fac ceai fierbinte, să te linişteşti. Ce ai în cutiile pe care le-am văzut în SUV? – Dosarele cu scrisul de mână al bunicului meu, i-a răspuns ea, urmându-l în bucătărie. Şi scrisori personale şi amintiri ale mătuşii mele. M-am gândit că ar putea fi de folos şi... nu voiam să-şi bage alţii nasul în ele. Văzând sprânceana ridicată a lui Taylor, a adăugat pe un ton defensiv: E ultimul lucru pe care l-am făcut pentru ea. – Dacă spui tu. A fost o idee bună să aduci lucrurile astea. Poate găsim ceva folositor. Şi-a scos sacoul, şi-a suflecat mânecile şi a pregătit ibricul de ceai. Ţi-e foame? – Nu, dar o să încerc să mănânc. Trebuie să-mi revin. Şi-a frecat mâinile. Nu doar ca să-l înfrunt pe Warwick, ci şi pentru a-mi păstra căldura corpului. Taylor a privit în jur, în bucătăria curată ca un spital, al cărei decor alb se repeta în aproape toată casa. – Acest iglu n-are cum să fie prea plăcut pentru un fermier. – Compania compensează, însă nu voi sta prea mult – doar până luni. – Da? A aprins ochiul aragazului. Şi ce-o să faci?

– O să mă duc la Howbutker şi mă mut în casa Ledbetter de pe plantaţie. Sunt sigură că Percy n-o să spună nimic. Acum funcţionează ca birou pentru , însă vreau să o renovez şi să o fac reşedinţa mea. Mereu am vrut să locuiesc cât mai aproape de Somerset. Taylor a deschis un dulap să ia ceşti şi farfurii. – Eşti foarte sigură că Percy va accepta schimbul, nu-i aşa? – Tu nu eşti? Ce motiv ar avea familia Warwick să-mi refuze cererea? Taylor părea să n-o audă. A scos din pungile de hârtie cutiile de plastic cu prânzul. – Salată de creveţi fierţi pentru tine, creveţi prăjiţi pentru mine. – De ce nu îmi răspunzi la întrebare? a insistat ea, în timp ce el turna apa fiartă în ceainic. – Pentru că nu cred că vrei să auzi răspunsul meu, a spus el, şi nici nu vreau să îţi stric pofta de mâncare. O să vorbim despre asta cu burţile pline. – Acum să trecem la treabă, a spus Taylor după ce a curăţat masa, apoi a cerut să vadă fotocopiile dosarelor din tribunal. Matt Warwick ţi-a spus de ce a cumpărat Percy pământul tatălui tău, deşi ştia că era vorba despre fraudă? – Da, a fost cum ai zis tu. Erau vremuri grele. I-a spus pe scurt explicaţia lui Matt, adăugând că Ollie DuMont nu ştia că vânzarea fusese frauduloasă. – De ce nu a acceptat, pur şi simplu, un împrumut de la Percy dacă era atât de disperat? a întrebat Taylor. Rachel i-a vorbit despre politica „fără împrumuturi“ a familiilor. – Percy i-a spus lui Matt că Ollie mai degrabă şi-ar fi pierdut magazinul decât să împrumute vreun ban de la el. Taylor a privit-o nedumerit. – Şi de ce nu îl crezi?

Ea s-a încruntat îmbufnată. – E vreo diferenţă dacă îl cred sau nu? Nu mă îndoiesc că Percy a vrut să-l ajute pe unchiul Ollie, dar s-a gândit în primul rând la Compania de Cherestea Warwick. Acel teren avea amplasarea perfectă pentru fabrica lui de celuloză, iar el s-a folosit de necazul unchiului Ollie ca să pună mâna pe el. – Ăsta nu prea pare stilul lui Percy Warwick pe care îl ştiu eu. Rachel şi-a împins furioasă scaunul în spate. – Tu de partea cui eşti, Taylor? A luat ibricul şi l-a umplut cu apă. Am impresia că alergi cu câinii, dar în sinea ta ţii cu vulpea. – Sunt de partea ta, Rachel, a spus Taylor fără să clipească, însă trebuie să fac pe avocatul diavolului. Trebuie să scot în evidenţă slăbiciunile acestui caz, ca să fim pregătiţi pentru ele – pentru că, te asigur, apărarea va fi pregătită. Vor prezenta circumstanţele dificile ca motiv pentru justificarea acţiunii lui Percy şi vor arăta că nu a fost deloc surprinzător ca un om de calibrul său... Ea a pus ibricul pe foc şi s-a întors către el, cu o mână în şold. – Iar tu vei susţine că aceste circumstanţe dificile nu au nici o relevanţă pentru fapta lor, nu-i aşa? Flăcările iuţi încingeau fundul ibricului. – Da, a spus el, ridicându-se să micşoreze flacăra. A bătut-o uşor pe umăr. Mă duc să aduc cele două cutii. Nu da foc la casă, mă întorc imediat. Au căutat împreună prin cutii, bând ceaiul care aproape se răcise. Taylor a spus că registrele erau perfecte pentru a confrunta semnătura lui Miles, apoi a scormonit atent în cealaltă cutie, căutând ceva care l-ar putea constrânge pe Percy să dea înapoi plantaţia. Scrisorile şi biletele sale către Mary ar fi putut face asta. Erau o dovadă a legăturii lor amoroase, a iubirii de-o viaţă care o influenţase pe Mary să-i dea plantaţia lui, nu moştenitoarei ei. – Noi avem mila de partea noastră, a spus el. Judecătorul le va spune juraţilor să nu fie influenţaţi de sentimente, dar sunt şi ei oameni. Faptul că ai fost trecută cu vederea în favoarea lui Percy e irelevant pentru caz, însă va explica de ce îţi

doreşti ceva care cândva aparţinea familiei tale. A desfăcut fâşiile brodate şi panglicile de satin roz. Ce sunt astea? – Nu sunt sigură, a răspuns Rachel. Se pare că cineva a vrut să facă o cuvertură, însă nu a terminat-o. Ştiu că nu îi aparţineau mătuşii Mary. Ea a fost obligată să înveţe să brodeze la şcoală, dar se ferea de ace şi de fire de brodat ca dracul de tămâie. Taylor a pipăit panglicile roz. – Probabil au fost brodate de cineva la care a ţinut, de aceea le-a păstrat. Poate de mama ei? – Nu ştiu. Nu am auzit-o niciodată pe mătuşa Mary vorbind despre mama ei, însă, în orice caz, n-ar fi ales panglici roz pentru pătura fiicei ei. – De ce nu? Se gândea cum să îi explice mai bine. – Pentru că în familiile noastre – Toliver, Warwick şi DuMont – roz semnifică neacordarea iertării. Nu vei găsi explicaţia asta în dicţionar, însă asta înseamnă. Roşul cere iertare, albul oferă iertarea, roz spune că iertarea nu se acordă. De asta e lucrat, probabil, de cineva din afara familiei. Taylor a privit-o lung, fascinat, însă fără să înţeleagă. – Deci ce faceţi voi, oameni buni? Aruncaţi cu culori de pe acoperiş ca să vă arătaţi sentimentele? Rachel a izbucnit în râs. – Nu. Oferim trandafiri. A băgat mâna în cutie şi a scos o carte. Poţi să afli totul de aici. Asta o să-ţi explice mai bine decât aş putea-o face eu vreodată despre ce vorbesc şi de ce numele Toliver şi Somerset înseamnă atât de mult pentru mine. Taylor a citit titlul cu voce tare: – Trandafiri. Sunt foarte curios, Rachel. O voi începe în noaptea asta. A tras un scaun din bucătărie. Acum, linişteşte-te! Fă două coloane, A şi B, i-a spus el,

apoi a luat un bloc de hârtii şi un stilou din servietă. A înseamnă partea acuzatului, iar B – partea reclamantului. Dacă se ajunge la proces, juriul va audia, va determina şi va interpreta faptele din acest caz. Trebuie să ne asigurăm că astea ne sunt favorabile nouă. Pentru asta, trebuie să anticipăm şi să ne pregătim pentru tot ce plănuieşte opoziţia să folosească în apărarea ei. Spui că Percy a vrut să vă întâlniţi şi să-ţi explice de ce mătuşa ta i-a lăsat lui plantaţia. Ar fi trebuit să te întâlneşti cu el, Rachel... – Nu! Nu vreau să ascult nimic din ce are el de spus. – Chiar dacă asta ar întări cazul? – Cum ar putea? Dacă acest caz are ca subiect legalitatea tranzacţiei, aş vrea să văd cum poate să mă înfrângă echipa lui. Taylor i-a întins blocul de foi şi stiloul. – Asta vor spune cele două coloane. Scrie numele lui Percy la A şi pe al tău la B. Rachel a scris. – Cred că ştiu unde vrei să ajungi, a spus ea. Ce vrei să scriu sub numele lui Percy? – Dacă vrei să ştii, uite de ce facem asta. Percy Warwick este un om de afaceri apreciat şi iubit, un bărbat care a respectat toată viaţa legile. Are o reputaţie fără pată. – Până acum. Sub A, Rachel scrise: „Reputaţie fără pată“. Acum ce scriu în B? – Tu să-mi spui. L-a privit cu o căutătură de om rănit. – Nu sunt la fel de cunoscută şi de iubită ca el, dar sunt cinstită. – Nu mă îndoiesc de asta, a spus Taylor, însă apărarea te va prezenta ca pe o femeie dintr-o familie modestă din vestul Texasului, pe care mătuşa ei bogată a luat-o sub aripa protectoare de când era mică. Te-a îmbrăcat, te-a educat, ţi-a dat o slujbă, te-a iubit şi ţi-a lăsat o moştenire cu care să-ţi cumperi un oraş. Ce ar fi

putut face mai mult pentru tine? Iar acum, după toată generozitatea ei, tu vrei pământul pe care ea i l-a vândut lui Percy Warwick în perioada Marii Crize, care a oferit o slujbă pentru sute de oameni din Howbutker şi a salvat viaţa a doi oameni a căror responsabilitate era să aibă grijă de tatăl tău. – Da, înţeleg unde vrei să ajungi, a spus ea. Eu nu am mila de partea mea, doar crunta realitate. Însă nu vreau averea lui. Vreau plantaţia. Pentru asta te angajez, Taylor – să-i convingi pe Percy şi pe avocaţii lui că faptele nu îi dau nici cea mai mică şansă de câştig la tribunal. Avocatul a aşezat cu grijă ceaşca pe farfurie. – Când o să parcurgem toată lista, vei vedea că e posibil să nu-i conving. Au motive destul de bune să-şi încerce norocul. Singurul lucru de care-i pot convinge este că tu chiar vrei să îi dai în judecată dacă Percy nu acceptă să facă schimbul. Însă nu uita, Rachel, că, indiferent dacă vei câştiga sau nu, ai pierdut plantaţia Somerset oricum. Tribunalul nu-l poate obliga pe Percy să ţi-o dea înapoi. – Şi asta nu e în avantajul nostru? a întrebat ea. Eu nu am nimic de pierdut. Nu-i aşa că mă aflu pe o poziţie foarte puternică? – Da, dacă eşti sigură că nu ai nimic de pierdut. Rachel îl privea exasperată. Dacă nu-şi putea convinge propriul avocat că vorbea serios, atunci cum i-ar fi putut convinge pe ai lui Percy? – Taylor, tot ce trebuie să ştiu, cu sau fără lista asta, e dacă am şanse să câştig la tribunal. Taylor i-a întâmpinat privirea furioasă cu un zâmbet binevoitor. – Nu vreau să par lipsit de modestie, însă, luând în considerare faptul că te reprezint eu, aş spune că da, ai mari şanse de câştig – dacă vrei să priveşti lucrurile aşa. Ai putea obţine despăgubiri serioase sau chiar proprietatea tatălui tău împreună cu tot ce e pe ea. Rachel s-a relaxat şi a răsuflat uşurată. – Atunci ăsta ar fi un motiv bun pentru a-l convinge pe Percy Warwick. Ştiu că

pare în avantaj pe hârtie, Taylor, însă adevărul e că el şi mătuşa mea l-au fraudat pe tatăl meu. – Şi ce dacă? a întrebat el, părând gata să se apere dacă Rachel ar fi aruncat cu ceainicul în el. – Şi ce dacă? Părea pregătită să apuce mânerul. Înşelătoria mătuşii Mary şi a lui Percy m-au costat relaţia cu propria mea mamă, asta e! – Ah, a spus Taylor, acum mai vii de-acasă. A tras blocul către el şi a ridicat stiloul. Vorbeşte-mi despre asta, Rachel! Spune-mi ce vor auzi juraţii de la tine!

Capitolul 73

Săptămâna s-a scurs încet. Nici un cuvânt de la Percy. Rachel ajunsese să urască atmosfera rece a casei, petrecându-şi cea mai mare parte a timpului în curtea interioară încălzită de soare, aşteptând să sune telefonul. La o zi după întoarcerea ei din Marshall, Taylor îi telefonase lui Amos să se prezinte şi să-i lase numărul personal. Amos băgase beţe în roate, spunând că Percy avea s-o eze personal pe Rachel ca să-i comunice decizia luată – o mişcare care o transforma practic într-un prizonier consemnat la domiciliu, obligând-o să stea lângă telefon. Ea i-a spus furioasă lui Taylor că era o manevră calculată pentru a-i da lui Percy o ultimă şansă să se justifice, însă, dacă ar fi încercat aşa ceva, ea i-ar fi spus să sune la biroul lui Taylor şi ar fi închis. Şi totuşi, până acum, Percy nu-i dăduse această ocazie. Neliniştea şi singurătatea ei se adânceau pe zi ce trecea. La început, când încă era mult prea fragilă, păruse o idee bună să locuiască împreună cu o prietenă care să-i ofere sprijin emoţional şi confort în perioada nesigură care o aştepta. Acum, în mai puţin de o săptămână, Rachel ajunsese să regrete invitaţia lui Carrie de a se muta în camera de oaspeţi. Decorul complet alb îi amintea de un laborator medical, iar Carrie era foarte rar acasă pentru a-i oferi compania la care se aşteptase. Era plecată mai tot timpul, ziua la slujbă, la firma de PR unde se ocupa de clienţii noi, iar seara lucra până târziu ori ieşea cu diverşi clienţi la cină. – Mieluşel, îmi pare atât de rău! se văicărise Carrie joi noaptea, când se întorsese târziu acasă şi o găsise pe Rachel spălând tigaia în care îşi făcuse încă o omletă. Când ţi-am zis să vii, habar n-am avut că o să fiu atât de ocupată. Însă uite cum stă treaba. Mâine-seară mergem la o petrecere, apoi sâmbătă ne ducem la cumpărături şi seara ne întâlnim la cină cu nişte prieteni de-ai mei. Percy poate să lase un mesaj pe robot. Nu accept refuzuri. Insist. Ai început să prinzi rădăcini! În acea noapte, sau mai degrabă în primele ore ale dimineţii de vineri, Rachel îşi

spunea că mai trebuia să reziste următoarele trei zile, să aştepte să vină ziua de luni şi să plece de aici, de pe capul lui Carrie şi al tatălui ei. Percy avea să sune până atunci şi să accepte condiţiile ei, iar ea va încheia contractul cu Taylor şi se va muta în casa Ledbetter. Avea să îndure ea cumva petrecerea, mersul la cumpărături de sâmbătă cu Carrie şi cina cu prietenii ei la Old Warsaw. Însă, în ambele nopţi, când s-au întors, singurele mesaje pe care le-au găsit erau pentru Carrie. Se făcuse duminică, iar ea s-a trezit cu senzaţia că o furnica pielea. A mers tremurând până în bucătărie să-şi facă o cafea şi a găsit un bilet de la Carrie. Gustarea de la vila de la Turtle Creek se anulase. Fusese chemată la birou pentru a putea termina treaba la timp, termenul-limită fiind luni. „Perfect!“ şi-a zis Rachel. La cum se simţea în acel moment, ar fi fost o companie îngrozitoare. Ziua înainta, iar ea nu îşi găsea locul. Intra şi ieşea regulat pe uşa glisantă care dădea în curtea interioară. A băut nenumărate ceşti de ceai fierbinte ca să-şi liniştească nervii şi să-şi încălzească muşchii încordaţi. Telefonul alb imaculat, agăţat de peretele alb al bucătăriei, devenise duşmanul ei cel mai aprig şi totodată prietenul ei cel mai drag. Ce-i lua lui Percy atât de mult? De ce se gândea atât? Ştia prea bine că nu avea de ales. A respins imediat posibilitatea – de necrezut – că-i va refuza oferta. Când a revenit pentru a nu ştiu câta oară în curtea interioară, a auzit clopotul unei biserici din vecini care vestea începutul slujbei de duminică. A bătut de unsprezece ori, declanşând în ea un fior de rău augur. Acum era convinsă că Percy avea să aştepte până în al unsprezecelea ceas ca să-i comunice decizia lui. Doar ca să o ţină ca pe ace. Îşi propusese să stea departe de telefon până a doua zi dimineaţă, cu puţin timp înainte să se deschidă biroul avocatului ei, apoi avea să sune. Nu trebuia să aştepte telefonul lui înainte. Acela era momentul în care urma să sune. A ridicat iritată volumul vechi cu istoria nepublicată a familiei Toliver, pe care îl scosese ca să mai treacă timpul. Era ciudat că mătuşa Mary nu menţionase niciodată acea istorie şi nici nu i-o arătase... poate pentru că nu conţinea nimic din ce nu ştia deja din folclorul Toliver. A deschis copertele învechite şi a început să citească, în sunetul clopotelor ce se stingeau în depărtare şi în bâzâitul ultimelor gâze ale verii târzii.

Percy asculta clopotul care chema la rugăciune în Prima Biserică Metodistă din Howbutker, unde mersese ca enoriaş în fiecare duminică a vieţii sale, cu excepţia anilor în care fusese plecat la război şi în călătorii de afaceri. Pierduse şirul numelor şi al chipurilor care se perindaseră pe la amvon. Cei mai mulţi rămăseseră cât de mult le permisese episcopul, pentru că visteria bisericii era plină, nevoile enoriaşilor puţine, iar viaţa în Howbutker era simplă şi fără pretenţii. Nici unul dintre ei nu spusese ceva care să-l inspire sau să-l înveţe de mulţi ani încoace. Venea pentru linişte, muzică şi un fel de alinare pe care nu o găsea în altă parte. Îndeosebi în acea dimineaţă avea nevoie de alinare. Toată săptămâna auzise argumentele cu care se dezbătea cazul său. Se învârtise cinci zile în fumul lor, ascultându-i pe Amos şi pe avocaţii pe care acesta îi adusese; şi, după ce totul a fost luat în calcul – chiar şi posibilitatea ca Rachel să nu se aleagă decât cu timp pierdut şi cu facturi pentru avocaţi –, părerea generală fusese că trebuia să cedeze plantaţia Somerset. Avocaţii străini nu înţelegeau de ce întârzia cu decizia. De ce Percy ar lua în calcul altă hotărâre decât să dea înapoi plantaţia, ca să-şi scutească firma de pierderile provocate de un proces şi pe el de mirosul putred al unui scandal... Şi totuşi, nu putea rosti cuvintele pe care ei, inclusiv Matt, doreau să le audă. Matt era atunci în Atlanta, să-i facă o vizită-surpriză lui Lucy. Îl informase pe bunicul său vineri, când adunarea făcea pauză pentru weekend, că avea să ia avionul să meargă să-şi vadă bunica, urmând să se întoarcă abia duminică dupăamiază. Percy dăduse din cap înţelegător. Matt o vedea acum pe Lucy într-o altă lumină şi simţea nevoia să se revanşeze pentru toţi anii în care o înţelesese greşit. Lui Percy îi părea rău că pleca fix atunci, însă era fericit pentru Lucy. Acum deveniseră mai apropiaţi, şi asta era bine. După ce murea el, lui Lucy nu-i mai rămânea decât Matt. A închis ochii. Momentul acela urma să vină repede, îşi dădea el seama. Ajunsese să se mire când se trezea dimineaţa. Era obosit, sătul de viaţă. Un om fără visuri era un om fără viaţă, iar ale lui trecă de mult. Nici măcar unul nu i se îndeplinise, sau cel puţin nu cele importante – cele ale unei căsnicii fericite, ale unei familii iubitoare, ale unei case pline de copii şi de nepoţi. Câtă ironie că – până şi după moarte – Mary a lui îi furase ultimul său vis, în care Matt şi Rachel se îndrăgosteau, se căsătoreau, îşi uneau imperiile şi trăiau fericiţi până la

adânci bătrâneţi sub acelaşi acoperiş, după ce războiul trandafirilor se va fi sfârşit. Însă Mary îi ucisese acel vis când îi lăsase lui plantaţia Somerset. A început preludiul la orgă, iar printre enoriaşi s-a aşternut liniştea. Acela era momentul când, în fiecare duminică dimineaţă, se uita cu două rânduri mai sus şi şi-i amintea pe Ollie, pe Matthew şi pe Wyatt. Existau duminici în care îi vedea acolo, părul lui Ollie strălucind, cel al băieţilor încă umed, cu urme de pieptăn şi de perie. Ceafa şi profilul lor îi erau întipărite în minte. Uneori închidea ochii, ca şi când s-ar fi rugat, aşa cum făcea acum, şi îi vedea aliniaţi în strană, Ollie cu umerii grăsuţi potriviţi în croiala fără cusur a costumului, Wyatt încovoiat ca întotdeauna, Matthew drept, rezemat de spătarul scaunului său. Ce dor îi era de ei! A început slujba. S-a ridicat alături de ceilalţi să cânte primul imn şi a simţit îngrijorarea şi furia lui Amos, care stătea cu şase rânduri în spatele lui. Percy îl înţelegea. Nimic nu era mai înnebunitor decât un bătrân care nu se putea decide ce să facă, chiar dacă soluţia era cât se poate de limpede. Ştia ce trebuia să facă, însă iată-l astăzi acolo, în propria lui grădină Ghetsimani, cerând ca acest pahar să fie îndepărtat din calea lui... să fie scutit de nenorocirea pe care trebuia să o întâmpine a doua zi. Poate că undeva în acea predică se afla un sâmbure de înţelepciune divină care să-l direcţioneze spre altă cale. Preotul a început să citească. Mintea lui Percy aştepta mesajul. Se gândea la Mary. Nu-şi mai amintea momentul în care rugăciunile lui fuseseră, în sfârşit, ascultate şi dorinţele sale carnale pentru ea dispără – focul, însă nu şi flacăra. Fusese o adevărată binecuvântare, ultimele zvâcniri ale cenuşii. Ce uşurare să simtă, pur şi simplu, dragoste, fără nimic altceva! Acum se simţea ca şi când ea era în mintea lui şi se plimba în sus şi în jos, cu paşii ei mari, dând din mâinile ei subţiri. „Percy, Percy, ce ne facem?“ „Să mă ia naiba dacă ştiu!“ a răspuns el şi s-a uitat imediat în jur, să se asigure că nu spusese asta cu voce tare. Nimeni nu era atent la el, însă preotul îşi fixase privirea asupra lui. Îşi ridicase degetul arătător, nu în semn de mustrare, ci ca să sublinieze ceva doar pentru Percy. Şi-a ciulit urechile. „Asta e!“ se gândea el. – Ascultaţi-mă, voi cei care căutaţi mântuirea, voi cei care-L căutaţi pe Dumnezeu... Preotul recita din Vechiul Testament, însă Percy nu fusese atent din ce carte, capitol şi verset era. Priviţi piatra din care aţi fost ciopliţi şi lutul din care aţi fost frământaţi.

Ochii preotului s-au îndreptat în altă parte, iar Percy se chinuia să-i înţeleagă cuvintele. „Şi ce naiba să pricep din asta?“ Era clar că nu-l aştepta nici un răspuns acolo. Nu prea dăduse atenţie pietrei din care fusese cioplit şi lutului din care fusese frământat. Asta fusese preocuparea lui Mary, cântecul şi dansul care le aduseseră atâta durere. Slujba s-a sfârşit cu Rock of Ages, cântat ca imn de încheiere. Percy s-a ridicat încet şi gânditor, cu cartea de imnuri în mână. Predica fusese despre pietre. „Voi cei care căutaţi mântuirea, priviţi piatra din care aţi fost ciopliţi şi lutul din care aţi fost frământaţi...“ Percy a prins cu mâna spătarul scaunului, fiind cât pe-aci să scape cartea din mână. Bucuria i-a luminat chipul ca o rază de soare ce trece printre nori. Asta era! Priveşte piatra! Asta era! Era fericit. În sfârşit, avea răspunsul.

Lucy stătea pe verandă în soarele dimineţii târzii, auzind clopotul de duminică din turnul bisericii din colţ. Cadenţa sa aurie i-a adus groaza în suflet. Sunetul acela îi amintea fără milă că nu rămânea prea mult timp pentru Percy şi Matt; nici măcar pentru ticăloasa aia mică de Rachel, care aştepta telefonul în Dallas, deşi Lucy nu ştia asta. A doua zi la ora asta, Percy îi va fi răspuns la ultimatum, şi altă generaţie de vieţi va fi distrusă de obsesia încăpăţânată a unui Toliver pentru Somerset. Era aşa cum bănuise ea. Mary o îndepărtase pe nepoata ei de acea bucată blestemată de pământ ca să o protejeze de consecinţele pe care ea le suferise. Şi, Dumnezeule mare, ce consecinţe! Încă era năucită după ce le auzise povestite din nou de Percy pe caseta pe care io adusese Matt vineri seara. Sosise neanunţat şi, la început, când Betty îi spusese că se afla în camera de zi, se gândise că venise să-i spună că bunicul său murise. Sărise de pe scaun cu o asemenea spaimă în suflet, încât sângele i se scursese din cap şi fusese nevoită să se ţină cu mâna de masă ca să nu cadă. Matt o găsise acolo, împleticindu-se, şi se grăbise să o prindă. – Gabby! Nu e ce crezi tu. Bunicul e bine! strigase el, strângând-o la piept ca şi când ar fi fost un copil pe care îl salvase de la moarte sigură. Ea începuse să plângă – de uşurare, de regret sau de surpriză, ori doar din cauza

intensităţii sentimentelor lui Matt... Dumnezeu ştie! – Atunci ce te aduce aici? întrebase ea, uitându-se la el cu ochii înlăcrimaţi, fără a se retrage din braţele lui. – Ţi-am adus ceva ce trebuie neapărat să asculţi. Ai un casetofon? Ieşiseră în întunericul amurgului să asculte caseta, până când luna a răsărit, răsfrângându-se asupra grădinii. Nici unul nu zicea nimic. Ea asculta, împietrită ca banca pe care stăteau, luând din când în când câte un şerveţel nou din cutia pe care i-o adusese Betty. Când caseta s-a terminat, iar casetofonul s-a oprit, a luat încă un şerveţel şi l-a dus la nas. – Acum ştim, spusese ea. El a dat din cap aprobator. – Acum ştim. – Multă vină de împărţit. – Şi de iertat, Gabby. – Şi de iertat. Vocea lui Percy încă îi răsuna în suflet, atingându-i zone rămase neatinse până atunci, făcând-o să-i fie ruşine de răutatea ei, luând toată vina asupra lui, fără s-o învinuiască nici măcar o dată... nici măcar o dată în toată povestea. Îşi ştersese ochii umflaţi şi adăugase şerveţelul la teancul umed de la picioarele ei. – Sper să mă crezi că n-aş fi spus niciodată că Matthew era fiul lui Percy şi al lui Mary. Aceea era doar o simplă ameninţare, însă nu aş fi spus niciodată, chiar dacă bunicul tău ar fi intentat divorţul. Sper că mă crezi. – Bineînţeles că te cred. Şi bunicul crede acelaşi lucru. Nu ameninţarea ta l-a oprit să divorţeze de tine. – Atunci ce? – Faptul că ştie că încă îl mai iubeşti.

Îi auzea vocea aspră în lumina lunii şi şi-o amintise pe a lui Wyatt. Se înroşise, dar spera că în întuneric el nu o putea vedea. – Totuşi... l-am ameninţat cu asta până în ziua morţii lui Mary. A fost foarte urât din partea mea. Pur şi simplu... nu mă înduram să-l las să plece. Însă acum... spune-i că poate avea divorţul. N-o să-i mai stau în cale. El i-a luat mâna într-a lui. – Bunicul nu va divorţa de tine, Gabby. – De unde ştii? – Pentru că mi-a spus el. Ea a început din nou să plângă, iar când plânsul ei s-a transformat în suspin, a adăugat: – Tatăl tău a făcut un lucru minunat trimiţându-i acel tablou. Sunt fericită că l-a iertat. Desigur, nu am ştiut niciodată de trandafirul roşu pe care Percy îl strecurase în cartea pe care Wyatt o lua cu el în Coreea. Nu-mi vine să cred că Wyatt ştia de legenda trandafirilor... Şi acum ce se va întâmpla? Ce crezi că va face Rachel? Durerea din ochii lui îi frângea inima. – Va repeta greşeala mătuşii ei. „Vrăjitoare mică“, îşi zisese Lucy. Între timp Matt plecase, iar ea stătea acolo, fără să-i poată ajuta pe bărbaţii pe care îi iubea. Cu douăzeci de minute în urmă, în timp ce pleca, el o întrebase: – O să fii bine, Gabby? Ochii lui albaştri, moşteniţi de la ea, îi dădeau de înţeles că era suficient să rostească un singur cuvânt şi ar fi rămas cu ea. Ar fi fost o altă premieră. – O să fiu bine, Matt. Du-te să-ţi vezi bunicul. Îi lăsase caseta, unul dintre cele câteva exemplare. Stătea pe masă, o casetă

micuţă ce conţinea călătoriile deviate a două vieţi. Ce tragedie că Rachel nu avea să o asculte! Asta ar fi putut salva situaţia şi toate zilele ce urmau. – Plânsul nu vă va ajuta cu nimic, a spus Betty din uşă. Poate n-ar fi trebuit să anulaţi întâlnirea de bridge de azi. – Nu m-aş fi putut concentra. Ce e asta? Betty i-a întins o bucată de hârtie. – Nu ştiu dacă domnul Matt a vrut să arunce sau nu asta. Am găsit-o pe podea lângă coşul din camera lui. Lucy a examinat-o. Era o foaie de hârtie cu antetul unui motel din Marshall, Texas. Pe ea era mâzgălit un număr de telefon cu prefixul de Dallas. În capul lui Lucy se aprinsese un beculeţ. Matt îi spusese că o găsise pe Rachel la un motel din Marshall, unde avuseseră ultima lor discuţie. Ea locuia la o prietenă în Dallas, la fiica avocatului. Acela trebuia să fie numărul de unde putea să o găsească Matt. Şi, brusc, i-a venit o idee. – Adu-mi telefonul, Betty, a spus ea. – Hmm! Cunosc privirea asta. Ce aveţi de gând să faceţi? – Îţi spun mai târziu. A sunat la centrală, iar operatorul i-a dat numele şi adresa numărului de pe foaia de hârtie. Carrie Sutherland. Apoi, Lucy a format numărul unui prieten bogat, cu care păstra legătura de multă vreme. – Sigur, a spus el când i-a auzit rugămintea. Te vor aştepta avionul şi pilotul meu, şi o să vorbesc să te aştepte la destinaţie o maşină cu şofer. Călătorie plăcută! Lucy a sunat după Betty. – Plec din oraş într-o misiune, a anunţat ea. Una foarte importantă. O să am nevoie de un taxi ca să ajung la aeroport. – Cât timp veţi fi plecată?

– Atât cât este nevoie. Ar trebui să mă întorc în seara asta, însă pregăteşte-mi oricum lucrurile necesare dacă rămân peste noapte. Grăbeşte-te, draga mea. Timpul este esenţial. Lucy a luat caseta în timp ce părăsea încăperea. Norocul deschisese uşa coliviei, iar ea se pregătea să zboare.

Capitolul 74

Rachel a ridicat ochii de pe ultima pagină a istoriei familiei ei şi şi-a fixat privirea împietrită pe explozia roz de flori gata de polenizare, care acoperea gardul de fier forjat. „Fertilizarea în acţiune“, se gândea ea, o realizare care se părea că îi ocolise pe Toliverii de la Somerset. Bâzâitul batjocorea parcă întâmplările pe care nu le ştiuse şi nu le bănuise niciodată. Nimeni dintre cei care deţină plantaţia nu avuseseră prea mulţi copii, iar din fiecare generaţie trăia un singur copil care să o moştenească. Thomas şi Vernon fuseseră singurii moştenitori în generaţia lor, iar unicul copil al mătuşii Mary murise prematur, lăsând-o, odată cu moartea tatălui ei, pe Rachel drept singura supravieţuitoare Toliver. Se holba la volumul învechit. Acolo se afla explicaţia blestemului Toliver? Nu era posibil. Nu existau blesteme. Însă străbunicul ei crezuse în el şi la fel şi mătuşa Mary. Îi spusese lui Amos că o salvase pe ea. Dumnezeule... oare mătuşa Mary se temea că, dacă-i lăsa plantaţia, o condamna să nu aibă copii? Şi-a adus aminte de fotografia cu Matthew DuMont de pe măsuţa lui Mary, de durerea din cuvintele scrise pe spate. Tatăl ei i-l descrisese ca pe un om minunat, blând şi răbdător, care îl învăţa engleza şi îl lăsa să ia parte la jocurile de băieţi mari pe care le jucau el şi Wyatt Warwick pe verandă. Mătuşa Mary şi unchiul Ollie fuseseră distruşi de moartea lui. Îşi continuaseră existenţa, însă viaţa lor se sfârşise. Nu mai avuseseră alţi copii... Mătuşa Mary sperase s-o ferească de tragedia pe care o suferise ea? Telefonul din bucătărie a zbârnâit, speriind albinele. A sărit ca arsă. Ceva îi spunea că telefonul era pentru ea. A lăsat cartea pe masa din curte, apoi, cu o rigiditate mecanică, a glisat uşa şi a intrat în bucătăria cu pereţi albi. A ridicat receptorul alb din furcă. – Bună ziua. – Bună ziua, Rachel. Sunt Percy Warwick.

A ascultat fără să clipească, în timp ce el i-a spus ce decizie luase, i-a urat numai bine şi a închis. Încet, a revenit în curte şi a rămas o oră la soare, ascultând bâzâitul albinelor din flori. După aceea, când şi-a luat inima în dinţi, l-a sunat pe Taylor Sutherland. Jumătate de oră mai târziu, a auzit soneria de la uşă. Rachel a presupus că era Carrie, care îşi uitase din nou cheile de acasă, sau că venise Taylor să discute cu ea. Însă, uitându-se prin vizor, a constatat că se înşelase. A zărit un coc de păr alb ca zăpada şi umflat ca bumbacul. Şi-a coborât privirea şi a văzut o pereche de ochi albaştri ciudat de familiari, fixaţi pe fereastra de sticlă a uşii. A deschis uşa mirată. Femeia venise cu o limuzină neagră, al cărei şofer stătea rezemat de capotă, aprinzându-şi ţigara cu bricheta. Vizitatoarea – scundă şi plinuţă, trecută de optzeci de ani şi îmbrăcată într-un costum de culoarea ochilor – îi amintea lui Rachel de o brioşă. – Cu ce pot să vă ajut? a întrebat ea. Femeia a clipit. – Hannah avea dreptate, a spus ea. Eşti imaginea în oglindă a lui Mary, doar că mai puţin... A privit-o pe Rachel mai de aproape. Intensă. – Poftim? – Sunt bunica lui Matt, a anunţat femeia. Lucy Warwick. Pot să intru?

Era ora şase. Termostatul fusese reglat, iar casa avea o temperatură plăcută. La naiba cu instrucţiunile de pe biletul lui Carrie! Telefonul sunase de două ori, însă nu răspunsese. Rachel nu se mişcase deloc din scaun după ce bunica lui Matt apăsase butonul casetofonului. Pe fereastra sufrageriei îl vedea pe şofer făcând paşi în jurul limuzinei, în timp ce fumul de ţigară i se ridica din nări. Probabil îi era cald şi sete şi avea nevoie la toaletă, însă nu se putea ridica de pe scaun să-i ofere apă şi să-i arate unde era baia nici dacă viaţa ei depindea de asta. Nu existase nici un schimb de amabilităţi, nu avusese timp să-i ofere cafea sau ceai. Ridicând băţul, Lucy Warwick ajunsese direct în sufragerie, se aşezase şi îşi deschisese geanta.

– O să asculţi asta, fata mea, indiferent dacă vrei sau nu, spusese ea, scoţând caseta şi lăsând-o pe masă. Sunt lucruri pe care nu le ştii despre familia Toliver şi foarte multe pe care nu le ştii despre omul pe care pari hotărâtă să-l trimiţi la moarte. Aşa că stai jos şi ascultă, apoi eu o să plec şi tu faci ce crezi că trebuie să faci! Aşa că ascultase, mila ei pentru Percy şi pentru mătuşa Mary începând ca o simplă senzaţie, transformată apoi într-un adevărat fluviu pe măsură ce caseta dezvăluia anii ascunşi ai vieţii lor tragice. Şi-a recunoscut chiar şi propria istorie scurtă, ca o reflexie suprapusă a chipului ei peste cel al tinerei Mary Toliver, în sticla portretului agăţat în bibliotecă. De multe ori, când stătea în faţa lui, se gândise că, dacă lângă el s-ar fi aflat un portret de-al ei, în aceeaşi poziţie, chipurile lor ar fi fost identice, trăsătură cu trăsătură, linie cu linie... Aşa cum viaţa ei de până atunci o repetase pe cea a mătuşii Mary. – Gata, s-a terminat, a spus Lucy, băgând caseta la loc în geantă. A închis-o şi şia sprijinit bastonul în podea ca să se ridice. Sper că mâine vei lua în considerare ce ai auzit adineauri. – Aţi ajuns prea târziu, doamnă Warwick, a răspuns Rachel. Percy a sunat mai devreme să-mi spună ce decizie a luat, iar eu mi-am anunţat avocatul în privinţa hotărârii mele. Deja l-a informat pe Amos Hines. Chipul rotund al lui Lucy s-a albit. – Ah, înţeleg. – Nu, nu cred că înţelegeţi. Vă rog să rămâneţi şi o să vă explic. – Domnişoară, nu am chef de pălăvrăgeli. – Dar de adevărul gol-goluţ?

Capitolul 75

Atlanta, Georgia, o săptămână mai târziu

Traversând holul către salonul unde stăpâna ei se ocupa de două mese de bridge, Betty a tras cu ochiul prin uşa decorativă exterioară şi a zărit un automobil Lincoln negru cu şofer oprind în faţă. Şoferul a coborât imediat, iar Betty aproape că a scăpat platoul cu sendvişurile pe care urma să le servească după ce a văzut uşa din spate deschizându-se şi scoţându-l la iveală pe pasager. – Dumnezeule, a spus ea tare, lăsând platoul pe masa din hol şi aranjându-şi şorţul. Dumnezeule! Nu îl întâlnise niciodată şi-l văzuse doar în fotografiile din ziare de când era mai tânăr, însă ştia cine era. L-a văzut urcând scările, în vârstă, după cum se aşteptase, însă potrivindu-se cu imaginea pe care şi-o făcuse în minte despre el în toţi acei ani. Şi-l imaginase drept un bărbat înalt, distins, îmbrăcat cu haine frumoase şi cu o postură care îi trăda puterea fără să şi-o strige în gura mare... Un adevărat domn. Mirarea ei s-a transformat în disperare când şoferul i-a întins un vas în care se afla un trandafir roşu. Doamna Lucy ura trandafirii. Betty a închis în grabă uşile de la salon, camuflând discuţia de la masa de joc, şi s-a aşezat în faţa lor. Şoferul, revenit la volanul limuzinei, îşi lăsase capul pe spate şi pălăria în faţă, ca şi când s-ar fi pregătit să aţipească. – Bună ziua, a spus ea prin uşă, când Percy a ajuns pe verandă. Domnul Percy Warwick, nu-i aşa? El i-a confirmat presupunerea cu o înclinare uşoară a capului său cărunt. – Betty, a răspuns el cu familiaritate, ca şi când ar fi cunoscut-o de ani de zile, soţia mea e acasă?

– Da, este, domnule. Betty a deschis uşa şi l-a aşteptat să intre. Joacă bridge cu prietenele ei în salon. – Adunarea ei de duminică, bănuiesc. – Da, domnule. Aşteptaţi în hol până îi spun? Nu... cred că ştie că veniţi. – Nu, nu ştie, a răspuns Percy, dar sunt sigur că nu o va deranja întreruperea. El a ridicat vasul. Şi dă-i asta, te rog. – Ah, domnule... Chipul lui Betty s-a schimonosit. Nu-i plac trandafirii. El a zâmbit. – Ăsta o să-i placă. Uitând de platoul cu sendvişuri, Betty a deschis una dintre uşile glisante şi a închis-o în urma ei, ţinând vasul în braţe la distanţă de ea, ca şi când ar fi fost un scutec îmbibat. – Doamnă Lucy, aveţi un musafir. Lucy a privit trandafirul încruntată. – De ce şopteşti? Şi ce Dumnezeu e ăla? – E un trandafir, Lucy, a luminat-o una dintre doamnele de la bridge. Lucy a privit-o aspru. – Pot să văd şi eu asta, Sarah Jo. – De unde provine? – De la soţul dumneavoastră, a spus Betty. E în hol. Toate capetele vopsite în diverse nuanţe, care scoteau în evidenţă vârste pornind de la şaptezeci de ani s-au întors către Lucy, care s-a ridicat brusc de la masa de bridge, vărsând cafeaua în farfurii. – Poftim? Percy e aici?

– Da. E în hol. – Nu se poate... Uşile salonului s-au deschis. – Ba se poate, a răspuns Percy, intrând. Bine te-am găsit, Lucy. Toate gurile căscate şi ochii măriţi s-au întors către personajul în costum de culoare închisă care reprezentase până atunci motivul tuturor legendelor şi al bănuielilor. El a dat din cap şi a zâmbit. – Doamnelor, se poate să ne scuzaţi? Trebuie să discut ceva important cu soţia mea. Doamnele s-au ridicat imediat de pe scaune şi şi-au strâns în grabă genţile şi bastoanele. Cele mai îndrăzneţe au dat mâna cu Percy în timp ce treceau pe lângă el, murmurând că se bucurau că, în sfârşit, îl cunoşteau pe soţul lui Lucy. Aceasta stătea în picioare ca lovită de trăsnet, iar Betty nu ştia dacă să plece cu grupul sau să rămână cu trandafirul. – Ah, doamnă Lucy, ce să fac cu ăsta? Lucy i-a făcut semn. – Du-l în bucătărie şi pune-l în apă, te rog, a spus ea. Te chem dacă avem nevoie de ceva. Rămasă singură cu soţul ei, a continuat: Ce faci aici, Percy? – Chiar nu ştii, după ce ai făcut pentru noi? – Rachel vorbise deja cu avocatul ei în momentul în care am văzut-o. Puteam să rămân acasă. Ce să fac? Picioarele ei tremurânde găsiseră scaunul şi s-a aşezat uşor, cu o urmă de graţie. – I-ai confirmat că făcuse alegerea corectă. Datorită ţie, ea şi Matt au acum o şansă. – Nu cred că i-am făcut vreo favoare. Percy a chicotit şi şi-a tras şi el un scaun, aşezându-se cu un aer de stăpân al

casei. – Om trăi şi om vedea, însă cred că ei doi vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. El s-a dus după ea. Ea a plecat la San Angelo să-şi ajute un coleg bolnav de la universitate să-şi istreze plantaţia de bumbac până se pune pe picioare. Cu răsuflarea tăiată, Lucy abia se stăpânea să nu-şi facă vânt. – Spune-mi, ce te-a făcut să nu joci după regulile impuse de Rachel? Nu era, totuşi, un risc prea mare pentru moştenirea nepotului tău? – Poate, însă am privit piatra şi lutul. – Piatra şi lutul? – Din Scriptură. Isaia 51, versetul 1. Lucy îl privea înfuriată. – Ai de gând să fii mai clar? – Am mizat pe faptul că va lua decizia corectă, aşa cum ar fi făcut şi mătuşa ei. Lucy a coborât privirea ca să şteargă masa de bridge, de teamă să nu se vadă că îl sorbea din ochi. Vârsta îşi spusese cuvântul, însă fără cruzime. Chipul lui încă îi frângea inima. – Pentru ce e trandafirul? – Ah, e doar o rugăminte de iertare pentru felul în care s-a desfăşurat totul, modul meu de a-ţi spune că îmi pare rău că lucrurile nu au fost mai bune pentru tine. Lucy simţea în gât o durere acută şi şi-a apucat falca strâns, ca să nu plângă. Era clipa de dinainte să prindă curajul de a vorbi. – Nu au fost mai bune nici pentru tine, Percy, din cauza mea. Şi am nedreptăţit-o foarte mult pe Mary. Dacă aş fi ştiut de la început ce simţeaţi unul pentru altul, aş fi avut... alte aşteptări. M-aş fi mulţumit cu prietenia ta. Ar fi fost de ajuns.

– Ai fi meritat mai mult, Lucy. A oftat scurt şi a adăugat: – Nu meritam asta cu toţii? Matt mi-a spus că nu vei divorţa de mine. E adevărat? – Da, e adevărat. – Asta este... frumos din partea ta. Şi-a dres glasul, încercând să scape de nodul din gât. Şi ce o să faci cu plantaţia? – O s-o las universităţii unde s-a format Rachel, ca să fie centru de experimente agricole. Casa Ledbetter va deveni un muzeu care să comemoreze contribuţia adusă de generaţii de Toliveri la cultivarea bumbacului în Texas. Ea simţea cum chipul i se aprinde de iraţie. – Eşti un adevărat rege Solomon. Sunt sigură că Rachel va fi foarte încântată. Ca de fiecare dată, prezenţa lui încălzea încăperea, ca razele de soare într-o zi de iarnă. Crezi că vă va putea ierta, pe tine şi pe Mary, că nu i-aţi spus tatălui ei despre moştenire? – Asta doar timpul o poate spune. A zis-o cu un zâmbet care sugera realitatea pe care o împărtăşeau amândoi – aceea că nici unul nu mai avea prea mult timp. Şi, că veni vorba despre asta, a reluat el, unul dintre motivele pentru care am venit a fost să-ţi cer să te gândeşti să te întorci acasă, dacă lucrurile vor merge bine între Matt şi Rachel. După cum îţi aminteşti, e destul loc cât să ai spaţiul tău propriu şi sunt sigur că şi ei vor vrea ca fiii lor să o aibă pe străbunica lângă ei. Ochii o usturau şi mai rău, iar nodul din gât o împiedica să înghită. „Ceva important“, le spusese el prietenelor lui Lucy. Şi-a şters firimiturile de prăjitură care-i căză pe piept. – O să... mă gândesc. Altceva? – Nu... nu cred, a răspuns el şi, spre regretul ei, s-a ridicat în picioare, uşor nesigur, însă cu acelaşi obicei de a-şi trage uşor umerii în spate în timp ce se îndrepta care o excitase întotdeauna. Voiam doar să îţi aduc trandafirul şi să-ţi spun că sunt recunoscător că ne-ai salvat.

Ea s-a chinuit să se ridice şi să-şi stăpânească buzele să nu-i tremure. I se părea că doar cu o zi în urmă avusese loc scena în care stătă la fel faţă în faţă. – La revedere, Percy, a spus ea, repetând cuvintele pe care le rostise în gară cu patruzeci de ani în urmă. A văzut în ochii lui aceeaşi amintire, însă, spre deosebire de atunci, de data asta i-a înconjurat umerii cu braţul şi i-a zâmbit. – Nu pentru mult timp, Lucy, a spus el, iar ea şi-a închis ochii ca să îşi amintească mai bine atingerea scurtă a buzelor lui pe obrazul ei. Betty, cu simţul ei ciudat al depistării momentului potrivit, a intrat să-l conducă. Lucy a rămas nemişcată în locul ei până când a auzit uşa din faţă închizându-se şi pe Betty revenind. – Măi, măi, măi! a spus Betty. Lucy a zâmbit uşor. – Cam aşa ceva, a răspuns ea.

Matt a rămas o clipă lângă Range Rover, irând împrejurimile. Parcase în faţa unei case de ţară din şindrilă de un alb strălucitor, încadrată în ambele părţi şi dincolo de ea de câmpuri de bumbac îmbobocit. Câteva maşini de cules erau aliniate de-a lungul unui drum de serviciu, iar în depărtare se vedea doar o siluetă solitară – un bărbat, nu Rachel – care lucra la o ţeavă de irigaţie; însă nu se mai zărea nici o altă urmă de activitate umană care să întrerupă liniştea adâncă a acelui început de după-amiază de duminică. Nu se auzea nici o maşină agricolă. Se aşteptase să găsească BMW-ul lui Rachel parcat în curte, să-i confirme că nimerise locul. Liniştea îi amplifica teama. Pe un fundal atât de tăcut, cum ar fi putut să îndure vestea zguduitoare că Rachel nu mai dorea să aibă nimic de-a face cu el? Fusese gata să alimenteze avionul şi să meargă la ea în minutul în care se întorsese în Howbutker şi auzise veştile minunate, însă bunicul lui îl sfătuise să aştepte.

– Lasă-i spaţiu, fiule, lasă-i timp să-şi rezolve problemele pe care încă le are. El acceptase, dar se îngrijora că, odată cu fiecare zi care trecea, Rachel – femeia pe care o iubea acum mai mult ca niciodată – ar fi găsit tot mai multe motive să îl trimită la naiba. Se gândise că poate era ceva între ea şi acel coleg pe care se dusese să-l ajute. Carrie îl descrisese drept un vechi prieten de la facultate – un plantator de bumbac, la fel ca ea – când o sunase să-i ceară adresa. – E căsătorit? întrebase el, iar ea îi răspunsese cu viclenie: – Ei bine, eu ştiu, dar tu trebuie să afli, băiete. Auzise paşi când sunase, iar inima i se oprise în loc când un bărbat frumos, cu trăsături tinereşti, deschisese uşa; era la fel de înalt ca el şi, chiar dacă mergea în cârje, cu piciorul în ghips, era foarte bine făcut. – Bună ziua. Cu ce vă pot ajuta? a întrebat el. – Îmi cer scuze de deranj. O caut pe o prietenă, Rachel Toliver. – Da? a spus el. Şi cine sunteţi? – Matt Warwick. – Aha. L-a cântărit din priviri timp de câteva secunde, apoi a strigat peste umăr: Draga mea! Inima lui Matt s-a oprit din nou, până când o blondă drăguţă a apărut la uşă cu doi copii mici care se ţineau după ea şi al treilea era pe drum, după cum indica umflătura care i se vedea prin şorţul pe care îl purta peste rochie. – Avem musafiri care întreabă de Rachel. Tânăra femeie a zâmbit. – Atunci dă-te din drum, Luke, ca să poată intra. – Copii, mergeţi să vă spălaţi pe mâini şi pregătiţi-vă de masă. Salut, i-a spus ea lui Matt, eu sunt Leslie, iar el e soţul meu, Luke Riley. Tu trebuie să fii Matt Warwick. Hai, intră! Rachel te aştepta.

– Da? a întrebat Matt cu uimire. Soţul ei abia se stăpânise până atunci să nu zâmbească. Însă a izbucnit în râs şi ia întins mâna. – Draga mea, nu cred că trebuia să-i spunem asta, a zis el, făcându-i cu ochiul lui Matt. Salut, Matt. – La cum o ştiu pe Rachel, era posibil să nu se facă înţeleasă. Ai venit la timp pentru cina de duminică, Matt. Sper că îţi place puiul la cuptor. Cu capul vâjâindu-i şi cu inima bătându-i să-i spargă pieptul, Matt a răspuns că îi plăcea la nebunie puiul la cuptor şi a urmat-o pe Leslie, cu Luke şchiopătând în spatele lui, într-o bucătărie mare, care lucea în lumina razelor de soare şi al cărei miros dădea de gol puiul din cuptor. Rachel şi-a ridicat privirea de la masa pe care o aranja, cea mai frumoasă privelişte pe care o văzuse el vreodată. – Salut, Rachel, a spus Matt. Ea a dat din cap, iar obrajii i s-au înroşit. – Matt! În linişte, Leslie i-a privit pe amândoi şi a spus: – Mă gândesc că poate vreţi să faceţi o plimbare înainte să ne aşezăm. Mai durează până e gata puiul. – O idee bună, a spus Rachel. Şi-a scos şorţul de deasupra cămăşii elegante fără mâneci şi, fără să scoată o vorbă, l-a însoţit pe Matt afară, în vreme ce Luke îi făcea semn lui Matt că totul era OK, pe la spatele lui Rachel. Au mers pe alee fără să vorbească, până la o curte pentru cai cu gard alb, iar Matt era atent la braţul ei neted, lung şi bronzat şi la cele câteva şuviţe din părul prins în vârful capului care îi scăpaseră şi-i alunecau pe gât. Bănuia că ea şi Leslie fuseseră la biserică mai devreme şi se întreba cum de pută cei din spatele ei să mai fie atenţi la predică. La gard, a pus piciorul pe bara de jos şi braţele pe cea de sus, cu privirea îndreptată către un armăsar frumos, care păştea.

– Înţeleg că mă aşteptai, a spus el. – Ştiam eu că Leslie nu poate să ţină un secret. – Şi voiai să-l ţină? – Mă bazam pe gura ei slobodă. El a răsuflat uşurat. – Bunicul mi-a zis că avocatul tău l-a sunat pe Amos şi i-a spus că decizia ta era să renunţi la proces, asta înainte să asculţi caseta. N-ai vrut niciodată să faci cu adevărat asta, nu-i aşa? Armăsarul i-a văzut şi a nechezat, salutul fiind, cel mai probabil, pentru Rachel. Ea şi-a întins mâna printre barele gardului şi şi-a mişcat degetele, iar el a venit către ea. – Intenţia mea era să-i conving pe bunicul tău şi pe Amos că aş face-o. – Şi de ce n-ai făcut-o? Ne aveai la mână, Rachel. – Plantaţia a provocat deja prea multă durere. Şi ce aş fi putut să fac eu cu o fabrică de hârtie? – Să te răzbuni, de exemplu? Ea a dat din cap. – Nu e stilul meu. Ochii lui s-au umezit. Oare chiar exista o astfel de femeie? – Eu îţi sunt foarte recunoscător. – De asta ai venit? Să-mi mulţumeşti? – Mai am şi alte motive. Vorbeau unul lângă celălalt, aşa cum fac bărbaţii când discută despre vreme sau despre alte subiecte neinteresante.

– Cum ar fi? A mângâiat semnul alb din fruntea armăsarului. – Pentru început, Amos ţi-a trimis ceva din partea lui Mary, ceva ce l-a rugat să păstreze pentru tine în ziua în care a murit. I-a spus că el va şti când e momentul cel mai potrivit să ţi le dea. – Să mi le dea? – Perlele ei. S-a oprit din mângâiat. – Ah, a spus ea şi, cu coada ochiului, Matt a văzut cum a înghiţit adânc şi a clipit rapid din ochi. Aş spune că momentul e perfect. Altceva? – M-am gândit că poate vrei să ştii ce intenţionează să facă bunicul meu cu Somerset. El a simţit cum i se tăia respiraţia. – Spune-mi, a răspuns ea, cu ambele mâini pe gard. Când a terminat de explicat, şi-a dus una dintre ele la gâtul cămăşii. – Cât... de frumos şi de sensibil din partea lui, a răspuns ea, cu vocea sugrumată de emoţie. Sunt foarte încântată. Şi mătuşa Mary ar fi fost. – Şi am venit să te întreb şi care sunt planurile tale, a continuat el, luând mâinile de pe gard, cu ton scăzut. Mă gândesc că... o să începi alt Somerset undeva şi o să cultivi bumbac şi dovleci. Iar îşi vorbeau fără să se privească. – Ah, cumva o să rămân în domeniul agricol, a răspuns ea, însă bumbacul şi dovlecii şi-au cam pierdut farmecul pentru mine. – Adică vei cultiva altceva? – Nu. Vreau să spun că nu mai am nici o dorinţă să cultiv nimic. Nu pe terenul

altcuiva. – Cumpără-ţi propriul teren. – N-ar mai fi acelaşi lucru. Şi-a luat braţele de pe gard şi s-a întors către ea. – Nu înţeleg, Rachel. Am crezut că agricultura era pasiunea ta, tot ce doreai să faci în viaţă. Vrei să renunţi? Armăsarul necheză, furios că era ignorat, iar ea i-a întins mâna. – Ai auzit vreodată de un jucător de baseball pe nume Billy Seton? a întrebat ea. Matt a dat mirat din cap. – A jucat pentru New York Yankees la începutul anilor şaptezeci. A mângâiat pentru ultima dată armăsarul şi s-a îndreptat către o cişmea să se spele pe mâini. – Era de la mine din oraş. Când l-au transferat în schimbul altcuiva, a renunţat la sport. Acum antrenează. A descoperit că pasiunea lui pentru baseball şi visul său de a juca pentru New York Yankees erau unul şi acelaşi lucru, iar când una dintre cele două părţi lipsea, cealaltă nu avea cum să meargă. Când cei de la Yankees lau dat, i-a dispărut dorinţa de a juca pentru altă echipă. Acum înţelegi? El înţelegea perfect. Sângele i se urcase în urechi. Şi-a scos batista şi i-a întins-o. – Cu alte cuvinte, să cultivi alt pământ decât cel al unui Toliver nu te mai stimulează să fii fermier. – Nici eu nu cred că puteam să o spun mai bine. I-a privit mâinile uscate, stăpânindu-se cu greu să nu îi cuprindă faţa cu ale sale şi să-i sărute ochii, gura, gâtul, să o strângă la piept şi să o ţină acolo. Calul îi urmărise şi îşi întinsese gâtul peste gard. „Ce mai aştepţi, băiete?“ – Atunci, în cazul ăsta, a spus el, încercând să pară calm, poate o să te intereseze propunerea mea.

I-a întins batista înapoi. – Să auzim. – Caut un partener care să mă ajute să istrez o bucată de pământ de lângă Sabine. Poţi să spui că e pământ Toliver. Cred că ai zis cândva că ai un interes legal în el. – Nu ştiu nimic despre creşterea copacilor. – Nu e foarte diferit de cultivarea dovlecilor şi a bumbacului. Pui o sămânţă în pământ şi vezi cum creşte. Ochii ei se umezeau. A întins din nou mâna după batistă. – Da, cred că nu e prea diferit de ce m-am obişnuit eu să fac. Îmi laşi timp să mă gândesc? El s-a uitat la ceas. – Desigur. Puiul nu e gata încă. Ea a zâmbit. – Nu ţi se pare că e cam riscant să mă iei partener? – Deloc, a răspuns el, strângând-o în braţe, acolo unde îi era locul. – De ce nu? a răspuns ea, ridicând ochii spre el. – Nu-ţi aminteşti? Eu întotdeauna pariez doar pe ce sunt sigur.

¹ Albina cerului

Mulţumiri

Mulţumirile mele în primul rând lui Louise Scherr, care a adus romanul în atenţia lui David McCormick, un agent literar extraordinar; împreună cu oamenii săi de excepţie, el a făcut posibile multe lucruri minunate care mi s-au întâmplat. Printre acestea se numără şi faptul că romanul meu a ajuns în mâinile lui Deb Futter, redactor-şef la Grand Central Publishing, şi ale asistentei ei, Dianne Choie. Deb a coordonat procesul de redactare, iar Dianne m-a condus prin labirintul de chichiţe editoriale cu mult umor şi cu amabilitate, transformând acele etape de obicei înspăimântătoare într-o experienţă minunată pentru mine. De asemenea, îi mulţumesc lui Nancy Johanson, editor liber-profesionist experimentat, al cărei sprijin generos a fost nepreţuit pentru mine încă de la început, dar şi lui Clint Rodgers, expert în computere, care mi-a răspuns cu veselie la toate întrebările (destul de frecvente). Şi, ca întotdeauna, îi mulţumesc soţului meu iubit pentru toţi anii în care a fost alături de mine. În sfârşit, le mulţumesc şi mă înclin în faţa tuturor prietenilor mei care au fost lângă mine şi care m-au încurajat. Datorită vouă, am ajuns la linia de sosire. Vă ştiţi şi fără să vă mai pomenesc numele!